Victoria Stoiciu: În cea mai săraca ţară din UE saracia nu există ca problemă în agenda publică

De vorba despre problemele legate de Codul Fiscal, despre protestele provocate de reformele în justiţie, despre starea actuală a drepturilor lucrătorilor şi despre criza în relaţiile de muncă

Victoria Stoiciu (foto: Victoria Stoiciu)

Victoria Stoiciu este coordonator de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. Este doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai și corespondent național Eurofound.

Baricada a stat de vorba cu ea despre problemele legate de Codul Fiscal, despre protestele provocate de reformele în justiţie, despre starea actuală a drepturilor lucratorilor şi iniţiativa ”Eroii Muncii Capitaliste” a Coaliţiei pentru Muncă, din care face parte Fundaţia Friedrich Ebert şi care prezintă cazuri de abuzuri în relaţiile de muncă. 

Doamna Stoiciu, Dvs. aţi apelat la greva fiscală ca o formă de protest împotriva noului Codului Fiscal, care a prevăzut transferul contribuțiilor sociale către angajaţi, lovește interesele oamenilor cu profesii libere, dând în acelaşi timp preferințe fiscale unor categorii de cetăţeni mai bogați. După calculaţia lui Dumitru Costin – preşedintele Blocului Sindical Naţional, cel puţin două miloane de angajaţi din sectorul privat n-au primit nici o creştere salarială care să compenseze cele 22,5% de asigurari adiţionale – adică veniturilor nete ale acestor persoane scad. Ce informaţie primiţi – oare vor fi oameni care să protesteze prin greva fiscală?

Apelul la greva fiscală a fost mai mult un apel simbolic, este limpede pentru mine că deși apetența pentru plata taxelor este destul de mică, sunt foarte puțini cei ce își pot asuma în mod transparent acest lucru in semn de protest. De regulă, oamenii preferă să eludeze plata taxelor prin diverse tertipuri la limita legii uneori, minimalizând riscurile. Neplata fățișă a taxelor e un gest prea riscant în acest moment, abia ne-am obișnuit cu ideea de a ieși în stradă, nu avem o cultură a protestului foarte combativă, dispusă să își asume gesturi radicale. Pe de altă parte, trebuie subliniat că greva fiscală nu e la îndemâna unei categorii despre care presupunem că e cea mai afectată de impactul transferului contribuțiilor sociale – salariații. Un salariat nu poate decide să nu își plătească taxele, ele fiind reținute automat la sursă (ceea ce e un lucru bun). Prin urmare, am fost destul de conștientă că apelul la grevă fiscală e unul preponderent simbolic și care nu va fi pus în aplicare, dar miza era nu doar una practică, ci și una discursivă – aceea de a formula nemulțumirea între-o terminologie de stânga. Atât problemele legate de reforma fiscală, cât și ideea de grevă fiscală au fost apropriate la noi de dreapt și traduse într-un vocabular de dreapta, astfel încât am ajuns la situația absolut rizibilă în care cea mai neoliberală reformă posibilă era catalogată ca fiind bolșevică. În aceeași ordine de idei, de câte ori a apărut în spațiul public ideea de grevă fiscală, ea era ambalată într-un discurs de dreapta, anti-stat, anti-taxare. Or, cred că e o miză pentru stânga să reușească să canalizeze această nemulțumire legitimă de altfel care există cu privire la politica fiscala într-o zonă progresistă. Să reușim să facem cetățenii să înțeleagă că nu taxarea în sine e o problemă, ci taxarea inechitabilă și că nu putem avea un stat funcțional și o societate normală fără o taxare justă.

De ce teme precum supraimpozitarea muncii şi introducerea Codului Fiscal nou nu provoacă proteste mari cum schimbarea regulamentelor în lupta împotriva corupţiei face? Greva fiscală este o forma de protest individuală. Oare va fi şi un protest colectiv pe temele menţionate?

Am auzit unele opinii conform cărora modificările fiscale sunt chestiuni foarte tehnice și de aceea e greu să creeze mobilizare colectivă. Nu sunt de acord cu această explicație – modificările legislative din justiție sunt chestiuni încă și mai tehnice și totuși produc emoție colectivă. Protestul nu e o chestiune de moment – ieșirea în piață e un act spontan, dar premisele nemulțumirii, ale revoltei se sădesc din timp. Pentru asta e nevoie detraducători” – instituții sau persoane care să translateze tehnicalitățile într-un limbaj accesibil, să le relaționeze cu fricile sau fobiile societății. Celebra Ordonanță 13 din 2017 era o colecție de prevederi extrem de tehnice și totuși translatorii au reușit să transmită un mesaj foarte simplu, chiar exagerat: or să scape de pedeapsă corupții și penalii. Or, din punctul acesta de vedere, reforma fiscală a venit într-un context în care pe de o parte nu există articulată la nivelul discursului public o frică de sărăcie, de precaritate, chiar dacă asta e problema numărul unu din România, iar pe de altă parte traducătorii chestiunilor tehnice în mesaje simple sunt foarte puțini pe această zonă. Suntem în fața unui paradox – în țara cea mai săracă din UE, în care preocuparea majoră a aproape jumătate din populație sunt lipsurile materiale, nesiguranța zilei de mâine, sărăcia nu există ca problemă pe agenda publică. Iar asta se întâmplă pentru că agenda publică e reflecția unor raporturi de putere din societate – ea ne vorbește despre cine deține puterea și despre mizele celor ce o dețin. Nu există interes în momentul de față ca sărăcia să fie definită ca o problemă, elita dominantă și acoliții săi nu au nimic de câștigat din asta, ba din contra, e în interesul lor să minimalizeze acesta problemă, să culpabilizeze săracii, să îi facă responsabili de propria soartă. Și atunci, cum să avem un protest când problema nu e percepută ca fiind o problemă? Ba mai mult, e rușinos să protestezi din cauza unor nevoi materiale – există această percepție că e legitim doar un protest provocat pentru principii, pentru idealuri, pentru justiție, stat de drept, păduri, căței, etc.

De ce protestele actuale împotriva schimbărilor în justiţie atrag mai puţin oameni decât protestele de la începutul lui 2017? Până unde va ajunge redefinirea luptei împotriva corupţiei – oare ea va fi stopată cu adevărat, cum avertizează Laura Koveşi, sau mai degraba va continua să fie activă, având loc un conflict pentru cine va controla această luptă şi împotriva cui va fi îndreptată?

Sunt mai puțini oameni azi în piață din câteva motive. În primul rând, s-a schimbat tactica partidului de la putere – schimbările legilor justiției s-au făcut prin procedură parlamentară, și nu prin ordonanță de urgență. Acest proces a disipat furia și nemulțumirea pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce a făcut dificilă coagularea unei reacții la fel de intense și de aceeași amploare ca în februarie 2017. Doi, orice protest are o dinamică și intră la un moment dat într-o perioadă de declin, de oboseală. Și nu în ultimul rând, tind să cred că o parte din cei care au fost în piață în februarie 2017 nu ar mai ieși azi, chiar dacă sunt critici față de modificările făcute de PSD, pentru că între timp a devenit destul de clară atât narațiunea accentuat de dreapta a protestelor, cât și înregimentarea lor de partea opoziției politice.

Cât despre lupta anti-corupție, cred că ea trebuie într-adevăr regândită fundamental, pentru că devine tot mai clar că există niște probleme structurale în felul în care se duce această luptă. Implicarea serviciilor și a altor instituții de forță, lipsa de transparență, derapajele unor procurori, clasarea unor dosare importante, ca Microsoft pe de o parte, nedeschiderea unor dosare în alte cazuri, pe de altă parte, sunt doar câteva motive pentru care e necesară redefinirea luptei împotriva corupție. Problema e că în momentul de față nu prea există un partid politic care să urmărească această redefinire pornind de la problemele reale și urmărind o ameliorare adevărată, mizele redefinirii fiind, din păcate, foarte înguste și urmărind de cele mai multe ori salvarea propriei piei.

În 2017 România a avut una dintre cele mai mare creşterii economice din UE. În acelaşi timp în toamna 2017 32% din salariaţi cu norma întreagă de muncă lucra pentru salariul minim. După ce ea a fost crescută de la 1450 la 1900 de lei, numărul lor probabil a crescut adiţional. Asta înseamnă că mare părţi din populaţia nu simt creşterea economică. Cum să interpretăm decalajul între marele creştere în PIB şi veniturile mici? De ce oamenii care muncesc continuează să pierd poziţii în relaţiile cu capital şi ce ar putea fi o teorie optimistă pentru angajaţi şi lucratori?

În primul rând, aș vrea să contrazic ideea cum că numărul salariaților cu salariu minim crește din cauza măririlor salariului minim. România a experimentat creșteri puternice ale salariului minim și până în 2011, iar acest lucru nu a dus la creșteri exponențiale ale salariaților care lucrau pe salariu minim. Motivul pentru care crește numărul acestora e abolirea contractului de muncă la nivel național, care prevedea o grilă de salarizare în funcție de calificare, astfel încât automat era eludat riscul unei concentrări exagerate a contactelor de muncă pe salariu minim. Acest exemplu este și un răspuns la întrebarea dumneavoastră referitoare la faptul că o parte a populației nu resimte beneficiile creșterii economice. Creșterea economică nu înseamnă și distribuție echitabilă, fără politici care să redistribuie fructele acestei creșteri vom fi mereu în situația în care unii vor fi câștigători și alții perdanți. Munca pierde poziție în fața capitalului, într-adevăr – deși numărul angajaților a crescut semnificativ în ultimii ani, ponderea compensației salariaților în PIB e în scădere, ceea ce înseamnă că unui număr tot mai mare de angajați îi revine o felie tot mai mică din „plăcintă”. Nu e un fenomen pur românesc, ci unul mondial și se datorează globalizării relațiilor de producți și capitalismului trans-național. Acest lucru a crescut puterea de negociere a capitalului în raport cu statele, care renunță la prevederi legislative menite să reglementeze capitalul și să redistribuie avuția creată. În 2011 în România s-a făcut un regres enorm din această perspectivă, prin modificarea legislației muncii și a dialogului social.

Fundaţia Friedrich Ebert împreună cu alte organizaţii realizează campania de informare ”Eroii Muncii Capitaliste” în cadrul căreia dvs. îi intervievaţi pe lucratori, care au organizat un sindicat în firma lor, însă au întâlnit rezistenţă şi neînţelegere din partea patronilor. Ce concluzii trageţi pe baza cazurilor pe care le cunoaşteţi în prezent? Ce probleme au liderii sindicali şi în ce măsură legislaţia românească înlesneşte sau împiedică activitatea lor? Campania Dvs. de cele mai multe ori prezintă cazuri în care şi angajatorii, şi sindcaliştii au pierdut încrederea mutuală şi nu mai au spaţiu pentru negocieri. În ce măsură gasiţi cazuri unde patroni şi sindicaţi construiesc o cultură a relaţiilor de muncă, care să fie un exemplu de dialog şi respect către interesele reciproce? Cum explicaţi reuşirile şi eşecurile în relaţiile între angajatori şi sindicaţi?

Campania noastră e derulată în cadrul Coaliției pentru Muncă, care reunește câteva ONG-uri și sindicate și urmărește să documenteze orice fel de abuz la locul de muncă, nu doar cazurile când angajaților li se încalcă dreptul la liberă asociere. Avem cazuri de angajați demiși abuziv, care muncesc peste program, peste limita legală, sau în condiții precare, care sunt hărțuiți. Multe din cazuri se referă la hărțuirea liderilor, dar și membrilor de sindicat. Nu aș spune că legislația românească înlesnește acest tip de abuzuri, dar nici nu le descurajează, pentru că amenzile prevăzute sunt mici, în special când e vorba de companii mari, cu cifre de afaceri de milioane de euro. WizzAir a preferat sa plătească amenda dată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru că și-a hărțuit și demis angajații pe motiv de apartenență sindicală în loc să permită înființarea sindicatului – e mai ieftin să plătești o dată 5000 de euro și să îți tratezi angajații cu picioarele, decât să a un sindicat care îți va impune prin negociere niște costuri sporite, mai mari decât amenda de 5000 de euro, necesare creării unor condiții de muncă decente. Nu cred că putem rezolva totul doar prin măsuri punitive, însă lucrând la această campanie am constat că una din probleme e o inadecvare a penalităților cu gravitatea faptei. Din fericire, avem câțiva reprezentanți în Parlamentul României care sunt prieteni ai Coaliției pentru Muncă, cum e Florin Manole, Adi Dohotaru, Gabriela Crețu, care și-au propus inițierea unor proiecte de lege care să corecteze o parte din hibele existente în legislația muncii și a dialogului social – nu mă refer aici doar la pedepse și amenzi, desigur, ci și la prevederi referitoare la libertatea de asociere, dreptul la grevă, timpul de muncă, remunerație etc. Consider că e foarte important cadrul legislativ pentru construcția unei culturi a dialogului în relațiile de muncă – legile sunt emanația unor norme sociale, a unor cutume, dar în același timp legile creează norme sociale acolo unde ele nu există. Din păcate, la noi nu există o normă socială care să încurajeze dialogul dintre angajat și angajator, mentalitatea predominantă fiind „Eu, patronul, îți dau să mănânci o pâine, deci nu ai ce comenta”.

În toamna 2017 a fost anunţat că economia românească trece printr-un deficit al mâinii de lucru. La fel ca în Bulgaria angajatorii se lupta pentru importul lucratorilor din ţări din afară UE – de exemplu din Vietnam sau Nepal. Însă acest import are cel puţin un mare pericol – salariile să fie ţinute la niveluri scăzute, iar veniturile mici provoacă emigrarea românilor în străinatate. Care este starea actuală a cazului cu importul muncitorilor din ţări din afara UE? În ce măsură tema e actuală pentru societatea românească şi care este atitudinea românilor şi a sindicatelor către o astfel de dezvoltare?

Există o penurie de forță de muncă la momentul actual în România care e dublată de un segment larg de populație inactivă sau populație ocupată în agricultura de subzistență și trăind în sărăcie. Ceea ce vedem este un exemplu de faliment al pieței libere – cererea nu se întâlnește cu oferta și tranzacția nu are loc. Logic ar fi să avem o creștere a ofertei salariale, astfel încât angajarea să devină atractivă și rentabilă, dar acest lucru nu se întâmplă. Tot din acest motiv, pentru că salariile nu sunt suficient de atractive, România nu este, cu mici excepții, o atracție pentru muncitorii migranți din afara UE – migrația are și ea un cost, nu e rentabil să pleci din Vietnam în România pentru un salariu de 300 sau 400 de euro. În 2017, în România erau înregistrați peste 60.000 de imigranți cu forme legale care provin din afara statelor UE, iar cifra lor a rămas relativ constantă din 2008, nu există tendința de creștere. Pe termen scurt și mediu, nu cred că România se va confrunta cu un val de migrație din afara statelor UE – atâta timp cât salariile sunt mici nu e o destinație, iar dacă vor crește salariile locurile de muncă vor fi ocupate de lucrători români. Migrația ar putea fi o soluție pe termen mediu, atunci când ne vom confrunta cu efectele îmbătrânirii demografice. Nu cred că imigrația e o temă în acest moment, dar pe viitor lucrurile se vor schimba și trebuie să fim pregătiți.

Să completăm interviul din nou cu relaţiile patron – angajat. Care este rețeta de acţiune, când ambele părţi îşi pierd încrederea sau epuizează posibilităţile pentru negocieri între sine şi ajung la un război deschis? Cine ar putea juca rolul unui mediator între ei? Oare dvs. încercaţi în cadrul campaniei ”Eroii Muncii Capitaliste” să vorbiţi nu doar cu liderii sindicali, ci şi cu angajatori? Oare ei sunt tentaţi să prezinte şi punctul propriu de vedere privind cazurile, care sunt abordate de liderii sindicali?

Încercăm să solicităm în măsura posibilului și punctul de vedere al angajatorului, dar acest lucru nu ne reușește mereu. Nu, nu ne propunem un rol de mediator, nu e scopul nostru în această campanie, cu atât mai mult cu cât în cazurile documentate nu prea mai există, din păcate, loc de mediere. Majoritatea cazurilor pe care le documentăm noi sunt cazuri când toate punțile de dialog sunt arse, motivul fiind acela că angajații sunt reticenți să vorbească public despre problemele lor, de frică să nu își piardă locul de muncă. Vorbesc public doar când sunt în conflict deschis, când zarurile au fost aruncate. Avem însă alte proiecte ale Fundației Friedrich Ebert sau ale organizațiilor partenere care își propun consolidarea dialogului social, ceea ce nu e posibil însă când conflictul dintre angajat și angajator e deja iminent. În aceste cazuri, singura soluție e aplicarea legii prin decizia instanțelor, a Inspecției Muncii, a CNCD sau altor instituții, tocmai de aceea cadrul legislativ e foarte important și avem această strânsă colaborare cu unii reprezentanți în Parlamentul României. Miza noastră e atât schimbarea percepțiilor, conștientizarea noțiunii de abuz și discriminare la locul de muncă, cât și influențarea cadrului legislativ, care să facă posibil un dialog social real, nu de formă, ca acum.

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac.


One Comment

  1. Pingback:În cea mai săraca ţară din UE saracia nu există ca problemă în agenda publică | România curată

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat