Privatizare și consumerism sau de la mitul la fundamentalismul pieței libere

Componenta economică a studiului ”Poscomunsimul românesc”

Mall-urile sunt bisericile consumerismului, Iar la baza consumerismului stă mitul pieței libere (foto: Photopro Pro, CC BY-SA 3.0, via Wikipedia Commons)

Acest articol este partea a treia a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Cea a doua parte – despre componenta politică, va putea fi citită aici. Partea a patra – despre componenta socială, va putea fi citită aici.

Privatizarea postcomunistă a fost abordată tangențial în secțiunile anterioare. Fără a fi, pe cât posibil, redundant, am să încep analiza prin a menționa că infuzarea neoliberală a postcomunismului reprezintă un fenomen specific întregii Europe de Est, nu numai României. Procesul de neoliberalizare, finanțat masiv de Occident, s-a impus în dauna unor viziuni reformiste alternative[1]. Merită amintit aici exemplul Rusiei postcomuniste, unde „terapia de șoc” neoliberală, privatizările rapide, de cele mai multe ori prădalnice și ocazional lipsite de discernământ – a creat o degringoladă economică și socială enormă și a scăzut masiv nivelul de trai[2], sau exemplul republicii Moldova unde, între 1989 și 2001, nivelul de trai a scăzut de patru ori[3] – dar și pe acela al Poloniei, din care Occidentul s-a străduit să facă un campion al tranziției postcomuniste. Și a reușit, până la un punct.

Însă relativul succes economic al Poloniei postcomuniste se datorează faptului că impactul „terapiei de șoc” a fost atenuat de anularea a jumătate din datoria externă[4], pe lângă cheltuielile sociale mai mari decât în România, care și în anii 1990 avea cel mai mic buget alocat protecției sociale dintre toate statele est-europene[5]. Atitudinea favorabilă a Occidentului se explică, printre altele, datorită puternicului lobby polonez existent în politica externă a Statelor Unite. Chiar și la începutul anilor 1980, când Polonia acumulase deja o datorie externă de aproape 40 de miliarde de dolari, de patru ori mai mare decât cea a României, presiunile pentru returnarea acesteia nu au fost atât de mari ca în cazul României, deoarece Polonia reușise să mențină legături diplomatice consistente cu superputerile Războiului Rece, pe când România lui Ceaușescu se încăpățâna să fie independentă, asta însemnând, pe plan extern, exporturi mai scumpe, iar pe plan intern, o creștere a austerității cuplată cu o inevitabilă creștere a autoritarismului politic. Iar toate acestea se întâmplau pe fondul crizei economice globale antrenată de șocurile petrolifere din 1973 și 1979, criză care a făcut posibilă ascensiunea modelului neoliberal[6].

Nu privatizările în sine au reprezentat problema României postcomuniste – multe dintre ele fiind inevitabile – ci felul în care acest proces a fost gestionat, adică ignorând sistematic interesul general social. Pe plan social, de exemplu – voi insista în secțiunea următoare asupra acestui aspect – transferarea locuințelor din proprietatea statului în proprietatea cetățenilor a fost o măsură salutară. Pe plan economic, dacă s-ar fi avut în vedere bunăstarea cetățenilor, nu profitul noilor oligarhi, multe privatizări, dublate de investiții pe măsură, ar fi putut funcționa în mod eficient. Dacă la nivelul industriei privatizările au fost accelerate nejustificat de mult, în domeniul turismului, în schimb, ele au fost temporizate nejustificat de mult, deoarece această abordare a fost mult mai profitabilă pentru îmbogățiții tranziției: activele puteau fi utilizate fără a li se aduce ameliorări majore și generau astfel profituri la bugetul de stat dintre care o mare parte erau direcționate apoi înspre scopuri private. Pe cale de consecință, polarizarea economică a antrenat polarizare socială: pe măsură ce PIB-ul țării a scăzut constant și aproximativ 60% din capacitatea industrială existentă în 1989 a dispărut, sărăcia a explodat[7].

Mai concret, după 1989 au fost privatizate aproximativ opt mii de „unități productive”, multe dintre ele mărci cu renume pe piața internă sau chiar cea internațională. Majoritatea au dat faliment. Horea Băcanu distinge între două etape ale privatizării postcomuniste: prima, „mica privatizare”, a avut loc în anii 1990 și a constat în scoaterea la vânzare a capitalurilor firmelor prin acțiuni destinate în primul rând angajaților, dar și populației, la modul general. În contextul inflației galopante și a schemelor piramidale de tip Caritas, acestea și-au pierdut rapid valoarea. A doua, „marea privatizare”, a avut loc în timpul guvernării PSD de la începutul anilor 2000, deși unități economice importante au fost privatizate și mai devreme. Atunci, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (APAPS) a vândut aproximativ 600 de „mari unități, cele mai multe deținătoare de mărci consolidate”. Suma încasată la bugetul de stat pentru aceste privatizări a fost în jur de 10 miliarde de euro. Pagubele aduse însă economiei românești sunt inestimabile. Așa au fost puse și bazele capitalului autohton, în primul deceniu de tranziție, respectiv așa s-a consolidat și prezența companiilor multinaționale pe piața internă, fapt care a transferat România pe orbita capitalului european și i-a deschis porțile integrării în Uniunea Europeană (UE). „Marile companii ce dețin azi primele cele mai importante o sută sau o mie de unități economice aflate în vechiul regim în proprietatea statului român sunt companii puternice pe piața europeană și judecă schimburile produse și amplasarea capacităților de producție în logica pieței unice integrate. Prima motivație pentru admiterea noastră în această piață unică nu a fost, așadar, libera circulație a persoanelor, cât mai ales libera circulație a mărfurilor și capitalurilor, necenzurate de taxe vamale, adică la cele mai acesibile costuri”[8].

Cele mai controversate privatizări, pentru care statul a încasat, așa cum am văzut, sume ridicol de mici, s-au derulat între 1997-2006. Acestea au inclus firme cum ar fi Banca Comercială Română, Romtelecom, Sidex, Petrom, Automobile Craiova, Alro, Rulmenți Grei Ploiești etc. Privatizările controversate ale căror dosare nu au fost încă definitivate includ nume ca Rompetrol, CFR Marfă, Oltchim, Enel, Petromidia Năvodari, Băneasa Investment sau Hotelul București. În urma sesizării opiniei publice cu privire la exploatările forestiere ilegale ale firmei austriece Schweighofer sau în ceea ce privește intenția de a utiliza cianura de către Roșia Montană Gold Corporation pentru a valorifica zăcămintele aurifere de la Roșia Montană – privatizările rapace au început să scadă ca frecvență și intensitate[9]. Nu putem spera decât că, pe viitor, această tendință se va menține și chiar amplifica.

Numai că, per ansamblu, situația nu este deloc încurajatoare. În consonanță cu practicile neoliberale internaționale, politica românească se transformă tot mai mult într-o problemă de marketing[10]. Astfel, sloganul neoliberal „there is no alternative”, la pachet cu ideea tatcheristă conform căreia nu există societate, doar indivizi separați și atomizați nevoiți să acționeze conjunctural, ocazional împreună – impun tot mai mult agenda politică a tehnocrației ca dictatură a experților pro-austeritate, dereglementare și privatizare. De parcă eficiența politică a unui stat poate fi cuantificată în termeni strict economici. O astfel de gândire asociază direct oamenii și mediul înconjurător cu mărfurile, exploatabile în numele profitului. Nu este de mirare deci că ne aflăm încă în criză socială și ecologică și în prelungirea directă a crizei economice globale din 2008, un context turbulent în care ascensiunea naționalismelor radicale devine tot mai îngrijorătoare pe zi ce trece. Pentru a o contracara, ținând cont și de Brexit, respectiv de alegerea național-populistului Donald Trump la președenția Statelor Unite, UE, erijată, alături de China, în salvatoarea globalizării, a introdus recent câteva firave măsuri sociale menită să diminueze nemulțumirile europenilor referitoare la politicile de austeritate prin intermediul cărora băncile care au declanșat criza economică (americane) sau au amplificat-o (europene) au fost capitalizate cu bani publici, fapt care a dus la creșterea șomajului, înghețarea veniturilor, și la datorii suverane enorme[11]. Rămâne de văzut dacă aceste măsuri vor funcționa, adică dacă vor descuraja ascensiunea naționalismelor – cu care neoliberalismul poate coexista comod, dacă avem în vedere exemplul Statelor Unite – impulsionate de iresponsabilitatea neoliberală, pavând traseul unui liberalism mai social, așa cum s-a întâmplat în primele trei decenii de după al Doilea Război Mondial. La mai mult, deocamdată, nu cred că se poate spera.

Odată cu integrarea în UE și cu boom-ul speculativ care a antrenat creșterea economică de la jumătatea anilor 2000, stopată abrupt de criza mai sus amintită, România cunoaște o amplificare a consumerismului. În ultimii ani, aceasta se află din nou în prim plan, odată cu relansarea consumului. Statistic, nu este nimic rău în asta. Clasicul model keynesian se bazează de altfel pe creșterea consumului prin politici publice intervenționiste și ușor inflaționiste ca mijloc de a evita sau de a lăsa în urmă o criză economică. Numai că, așa cum voi insista în cadrul secțiunii dedicate componentei culturale a postcomunismului, consumerismul ca ideologie se bazează pe „culturalizarea” unor probleme structurale și pe depolitizare.

Iar la baza consumerismului stă mitul pieței libere, atât de drag intelectualilor noștri consacrați în spațiul public, mit care consideră piața și individualismul antreprenorial care o articulează drept un panaceu pentru toate problemele sociale. În contrapondere, orice idee care contravine, indiferent în ce măsură și din ce direcție, mitului pieței libere, este descalificată automat ca fiind comunistă și „sucind minți”[12]. Este foarte posibil, așa cum observă Florin Poenaru, ca lecturile pe care le-au avut o parte din acești intelectuali înainte de 1989, și care includeau numeroși autori liberali justițiari și abstracți sau filosofie existențialistă și nihilistă, lecturi care nu au fost niciodate corelate cu contextul economic și social concret în care aceștia își desfășurau existența și care, în același timp, constată Adrian Paul Iliescu[13], nu au fost dublate de lecturi economice și politologice serioase – să le fi influențat în mod direct (in)capacitatea de a se raporta în mod concret la situații concrete[14].

Pe urmele lui Karl Polany, consider că piețele au apărut odată cu primele forme de organizare umană, dar numai în epoca modernă li s-a permis, de către state, cele care au gestionat de altfel emergența capitalismului, contrar mitologiei ignorante liberale care afirmă contrariul – să imprime propria logică societăților. În acest fel, oamenii, natura și banii au ajuns să fie tratați ca mărfuri, iar egoismul și rapacitatea, care în cadrul organizărilor sociale precedente erau expuse și condamnate ca atare, au fost glorificate prin mijloace științifice ca fiind premisele indispensabile dezvoltării concurențiale. Dar piețele, așa cum a demonstrat-o și recenta criză economică, nu pot exista independent de state[15]; prin urmare, efectele lor disruptive trebuie ținute sub control prin mijloace politice, altfel crizele economice și sociale sunt inevitabile[16].

În ciuda acestor considerente, care au o literatură bogată în spate, intelectualii publici proeminenți ai României continuă să se cramponeze de mitul pieței libere pe care, în ton cu neoliberalismul hegemonic, l-au interiorizat ca fundamentalism al pieței libere. S-a ajuns aici atât din ignoranță, cât și din oportunism. Așa cum am discutat mai sus despre capitalismul politic, adică despre slăbirea sistematică a statului, concomitent cu incriminarea lui ca administrator incapabil al economiei, totul pentru augmentarea unor profituri private colosale – cred că și în acest caz se poate discuta despre „intelectualism politic”. Glorificarea agresivă a pieței, în ciuda consecințelor antisociale ale neoliberalismului, pe care până și Fondul Monetar Internațional (FMI), unul dintre principalii arhitecți ai acestei ideologii, le-a recunoscut, simultan cu deținerea unor funcții importante și lucrative în cadrul unor instituții culturale publice – conduc la concluzia că nu este clar în ce măsură vorbim aici despre ignoranță, oportunism, dezinvoltură cinică sau pur și simplu incapacitatea de a conștientiza o contradicție fundamentală, care numai dialectică nu este.

 


[1] Ban, Dependență și dezvoltare, p. 95.

[2] Vezi Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, București, Editura Economică, 2005.

[3] Petru Negură, „Republica Moldova la un sfert de veac de tranziție. Între un comunism ratat și un capitalism neînceput?”, în Petru Negură, Vitalie Sprânceană, Vasile Ernu (coord.), Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț, Chișinău, Editura Cartier, 2016, p. 20.

[4] Dumitru Sandu, Spațiul social al tranziției, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 21.

[5] Zamfir, O analiză critică a tranziției.

[6] Vezi Ban, Dependență și dezvoltare, pp. 48-61.

[7] Pasti, Noul capitalism românesc, pp. 295-307; Zamfir, O analiză critică a tranziției, p. 37, 44.

[8] Horea Băcanu, „Ideologia tranziției”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 23-25. Vezi și Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, traducere de Mihai Elin, Delia Răzdolescu, Horia Barna, București, Editura Humanitas, 2005, pp. 154-155.

[9] Andrei Panțu, „Privatizările României postcomuniste”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 119-121.

[10] Claudiu Gaiu, „Anul 2004: perdantul”, în Poenaru, Rogozanu, Epoca Traian Băsescu, pp. 24-26.

[11] Vezi Mark Blyth, Austeritatea. Istoria unei idei periculoase, traducere de Silvia Dumitrache, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2015, pp. 26-30, 34-35, 40-42, 86.

[12] Andrei Pleșu, Horian Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, O idee care ne sucește mințile, București, Editura Humanitas, 2016.

[13] Adrian Paul Iliescu „Farsa reformei și responsabilitatea intelectualilor publici”, în Copilaș, Marele jaf, p. 85.

[14] Poenaru, Locuri comune, pp. 146-147.

[15] Blyth, Austeritatea, pp. 157-159.

[16] Karl Polany, Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013, pp. 148-149, 244-254, 384-385. Vazi și Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului, traducere de Veronica Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2015.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat