NATO există pentru a rezolva problemele create de existența sa

NATO și-a reiterat hotărârea de a adăuga în cele din urmă Ucraina în rândul țărilor membre, reînnoind angajamentul din 2008 față de acest obiectiv în cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe ai alianței care a avut loc la finele lunii noiembrie la București.

Iată ce scrie Dave DeCamp de la Antiwar:

Orașul românesc a fost locul în care NATO a făcut inițial promisiunea către Ucraina în 2008, iar la acea vreme, oficialii americani au recunoscut că încercarea de a aduce țara în alianță ar putea declanșa un război în regiune.

„Am luat această decizie la București în 2008, la summitul din 2008”, a declarat marți secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. „Am fost acolo … reprezentând Norvegia în calitate de prim-ministru. Îmi amintesc foarte bine deciziile. Ne menținem acele decizii. Ușa NATO este deschisă”.

Într-o declarație comună, miniștrii de externe ai NATO, inclusiv secretarul de stat Antony Blinken, au declarat că „reafirmă” deciziile luate la summitul de la București din 2008.

A devenit la modă în rândul principalilor comentatori occidentali să afirme că invazia Rusiei în Ucraina nu a avut nicio legătură cu extinderea NATO, dar, așa cum a explicat recent Philippe Lemoine pentru Centrul pentru Studiul Partizanatului și Ideologiei, aceasta este o narațiune complet falsă care necesită scoaterea comentariilor din trecut făcute de Putin din contextul în care au fost făcute. Mulți experți occidentali au avertizat cu muți ani înainte că extinderea NATO va duce la un conflict precum cel la care asistăm astăzi și, bineînțeles, au avut dreptate.

Recenta presiune pentru extinderea NATO în Ucraina, alături de națiuni precum Finlanda și Suedia, ca fiind justificată de „agresiunea rusă”, este un bun exemplu a ceea ce profesorul Richard Sakwa a numit „paradoxul geografic fatidic: că NATO există pentru a gestiona riscurile create de existența sa”. După cum a explicat regretatul cercetător al relațiilor dintre SUA și Rusia, Stephen Cohen, cu ani înainte de izbucnirea crizei ucrainene din 2014, Moscova vede NATO ca pe o „sferă de influență americană”, iar extinderea NATO și a influenței NATO ca pe o extindere a acestei sfere. Ea reacționează la acest lucru cu ostilitate, la fel cum ar reacționa SUA dacă China sau Rusia ar crea alianțe militare agresive la granițele sale, și, fără îndoială, cu mult mai multă reținere decât ar face-o SUA.

Alte exemple viitoare ale paradoxului geografic fatidic al lui Sakwa vor include probabil impulsul de reconfigurare a NATO într-o alianță dedicată „limitării” Chinei, ceea ce înseamnă, desigur, oprirea ascensiunii Chinei pe scena mondială și eforturi pentru a o constrânge, balcaniza și uzurpa. Un articol recent din Financial Times intitulat „Washingtonul intensifică presiunea asupra aliaților europeni pentru a întări poziția față de China” oferă noi detalii despre această agendă:

Statele Unite fac presiuni asupra aliaților europeni pentru a adopta o poziție mai dură față de Beijing, în timp ce încearcă să profite de poziția sa de lider în Ucraina pentru a obține mai mult sprijin din partea țărilor NATO pentru eforturile sale de a contracara China în Indo-Pacific.

Potrivit unor persoane informate cu privire la conversațiile dintre SUA și aliații săi din NATO, Washingtonul a făcut presiuni în ultimele săptămâni asupra membrilor alianței transatlantice pentru a-și înăspri limbajul față de China și pentru a începe să lucreze la acțiuni concrete de limitare a Beijingului.

Președintele SUA, Joe Biden, a identificat contracararea Chinei ca fiind principalul său obiectiv de politică externă la începutul administrației sale, dar eforturile sale au fost complicate de accentul pus pe invazia Rusiei în Ucraina în februarie.

Însă, în contextul în care invazia președintelui rus Vladimir Putin se află în cea de-a zecea lună, Washingtonul a depus un efort concertat pentru a readuce China pe agenda NATO, au declarat aceste persoane.

Organizația Tratatului „Nord-Atlantic” a adăugat China la preocupările sale legate de securitate pentru prima dată în luna iunie a anului trecut și, de atunci, a asistat la un impuls nebunesc din partea Washingtonului pentru a intensifica agresiunile împotriva Beijingului. Un alt articol din Financial Times, intitulat „NATO poartă primele discuții dedicate privind amenințarea Chinei la adresa Taiwanului”, detaliază o întâlnire între membrii alianței din septembrie anul trecut:

Aceștia au discutat, de asemenea, despre modul în care NATO ar trebui să facă Beijingul conștient de potențialele ramificații ale oricărei acțiuni militare – o dezbatere care a căpătat importanță în urma invaziei Rusiei în Ucraina, pe fondul întrebărilor dacă Occidentul a fost suficient de dur în avertismentele sale către Moscova.

SUA și-a îndemnat aliații, în special din Europa, să se concentreze mai mult asupra amenințării la adresa Taiwanului, în condițiile în care crește îngrijorarea că președintele chinez Xi Jinping ar putea ordona folosirea forței împotriva insulei.

Ofițeri și oficiali militari americani de rang înalt au lansat mai multe termene posibile pentru o acțiune militară, unii fiind dornici să sporească sentimentul de urgență pentru a se asigura că Washingtonul și aliații săi sunt pregătiți.

Unii observă că nerăbdarea Washingtonului de a „spori sentimentul de urgență” pe acest front poate sfârși cu ușurință prin a avea un efect provocator care servește ca o profeție care se autoîmplinește.

Bonnie Glaser, director al programului pentru Asia la German Marshall Fund of the United States, a declarat pentru Bloomberg în urmă cu o lună că graba Washingtonului de a pregăti pe toată lumea pentru un alt conflict major ar putea „sfârși prin a provoca războiul pe care încercăm să îl descurajăm”.

„NATO ar trebui să fie redenumit ASFP: Alianța pentru profeții care se împlinesc singure”, a scris pe Twitter comentatorul Arnaud Bertrand despre discuțiile alianței cu privire la Taiwan.

„O alianță defensivă nu caută să se lupte cu o țară de pe un alt continent”, a scris pe Twitter Branko Marcetic de la Jacobin. „Aceasta este o misiunea clasică a NATO – sau, mai exact, a Washingtonului – de a se strecura în misiune”.

Atunci când ignori toate poveștile goale de conținut și te rezumi la limbajul crud al realității, existența NATO pare într-adevăr să aibă ca premisă raționamentul circular conform căruia fără NATO nu ar fi nimeni care să protejeze lumea de consecințele acțiunilor NATO. Aceasta se străduiește să amenințe națiunile puternice și apoi își justifică existența prin răspunsurile acestora la aceste amenințări. Este un con de înghețată care se linge singur sau, dacă preferați, o cizmă care se linge singură.

Și toate acestea se întâmplă în timp ce apar știri potrivit cărora națiunile europene încep să observe că suportă mult mai mult decât SUA costul războiului prin procură al Washingtonului în Ucraina, în timp ce SUA culege toate profiturile. Într-un articol intitulat „Europa acuză SUA că profită de pe urma războiului”, Politico relatează:

Înalți oficiali europeni sunt furioși pe administrația lui Joe Biden și acum îi acuză pe americani că fac avere din război, în timp ce țările UE suferă.

„Adevărul este că, dacă privim lucrurile cu seriozitate, țara care profită cel mai mult de pe urma acestui război este SUA, pentru că vinde mai multă benzină și la prețuri mai mari și pentru că vinde mai multe arme”, a declarat un oficial de rang înalt pentru POLITICO.

Comentariile explozive – susținute în public și în privat de oficiali, diplomați și miniștri din alte părți – urmează furiei tot mai mari din Europa față de subvențiile americane care amenință să distrugă industria europeană.

Washingtonul își asumă riscuri extreme și își înfurie aliații în acest moment, deoarece se apropie momentul de „do-or-die” în ceea ce privește păstrarea hegemoniei unipolare a SUA. După cum explică Ted Snider de la Antiwar într-un articol recent, războiul prin procură al SUA în Ucraina nu a fost niciodată cu adevărat despre Ucraina și nici măcar nu a fost, în cele din urmă, despre Rusia. Pe termen lung, această confruntare a fost întotdeauna despre China și despre campania disperată a imperiului american de a-și păstra dominația de neegalat asupra acestei planete.

„Războiul din Ucraina a fost întotdeauna despre obiective mai mari ale SUA”, scrie Snider. „Întotdeauna a fost vorba despre ambiția americană de a menține o lume unipolară în care ei erau singura putere polară în centrul și în vârful lumii.”

„Evenimentele din Ucraina din 2014 au marcat sfârșitul lumii unipolare a hegemoniei americane”, spune Snider. „Rusia a trasat granița și s-a afirmat ca un nou pol într-o ordine mondială multipolară. Acesta este motivul pentru care războiul este „mai mare decât Ucraina”, după cum a spus Departamentul de Stat. Este mai mare decât Ucraina pentru că, în ochii Washingtonului, este bătălia pentru hegemonia SUA.”

„Dacă Ucraina este despre Rusia, Rusia este despre China”, scrie Snider. „Problema „Rusiei” a fost întotdeauna că este imposibil să te confrunți cu China în condițiile în care China are Rusia: nu este de dorit să te lupți cu ambele superputeri în același timp. Așadar, dacă obiectivul pe termen lung este de a preveni o provocare din partea Chinei la adresa lumii unipolare conduse de SUA, Rusia trebuie mai întâi să fie slăbită”.

Snider îl citează pe Lyle Goldstein, profesor invitat la Universitatea Brown, care spune că „Pentru a-și menține poziția hegemonică, SUA sprijină Ucraina pentru a duce un război hibrid împotriva Rusiei… Scopul este de a lovi Rusia, de a limita Europa, de a răpi „aliați” și de a amenința China.”

Pe măsură ce lumea devine mai multipolară și asigurarea controlului total pare din ce în ce mai puțin probabilă, imperiul luptă din ce în ce mai mult ca un boxer în ultimele runde, care a fost în dezavantaj pe tabela de marcaj întreaga luptă: își asumă mai multe riscuri, aruncă lovituri de fân sălbatice, preferând posibilitatea unei pierderi prin knock-out în locul certitudinii de a pierde o decizie.

Ne aflăm în cel mai periculos punct al relației abuzive a umanității cu dominația unipolară a SUA, din același motiv pentru care cel mai periculos punct din viața unei soții bătute este chiar atunci când încearcă să scape. Imperiul este dispus să facă lucruri teribile și riscante pentru a păstra controlul. „Dacă eu nu te pot avea pe tine, nimeni nu te poate avea” este o replică care poate fi spusă unei soții, sau lumii.

Niciodată nu a fost mai important să ne opunem acestor megalomani, și jocurilor lor de pui nuclear, decât acum.

 

Acest articol a fost publicat inițial în limba engleză aici.

Caitlin Johnstone

Caitlin A. Johnstone este o jurnalistă independentă australiană. Printre articolele sale se numără "Raportul ONU privind torturarea lui Assange este o acuzație la adresa întregii noastre societăți".

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *