”Contractul” social al tranziției: precarizare, evacuare, incriminare

Componenta socială a studiului ”Poscomunismul românesc”

Cartierul Pata Rât din Cluj (foto: Dan Perjovschi, CC BY-SA 4.0, via Wikipedia Commons)

Acest articol este partea a patra a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Partea a cincea – despe componenta culturală, va putea fi citită aici. Partea a treia – despre componenta economică, va putea fi citită aici.

Marota competitivității și a alinierii disciplinate la structurile de securitate și economice ale Occidentului – România a făcut un merit din integrarea în UE la termenul convenit, 1 ianuarie 2007, fără a negocia nicio clauză, așa cum au procedat alte state est-europene, cum ar fi Polonia – a avut loc, așa cum am constatat, pe fondul transformării României într-o piață de desfacere pentru produsele industriei (mai ales ușoare) occidentale și într-o sursă de materii prime și forță de muncă ieftină. Gradual, economia s-a transformat, după integrarea în Uniunea Europeană, într-una de tip lohn: salarii competitive generatoare de exporturi competitive. Adică salarii mici generatoare de exporturi ieftine, rețeta perfectă pentru sporirea profiturilor capitalului extern și, în plan secund, a celui autohton. Deși se pare că acest model de dezvoltare a ajuns la final, datorită insuficienței forței de muncă cauzată de migrația a milioane de oameni în state membre ale UE sau în afara ei, precum și natalității scăzute – va mai dura probabil destul de mult timp până va fi efectiv depășit. Până atunci, ar fi indicat să ținem cont de faptul că „nu există o forță de muncă ieftină atunci când costul vieții este ridicat și în creștere continuă; există doar o forță de muncă prost plătită și, drept consecință, o deteriorare a capacității sale de refacere și reproducere, o scurgere permanentă a plusvalorii create peste hotare, urmată, odată ce e posibil, de fuga ”creierelor” și a ”mâinii de lucru” cu tot cu purtători. Aici identificăm cauza primă a inegalităților, a distrugerii țesutului social, a scăderii productivității interne și începutul sfârșitului pentru sistemele de pensii și asigurări sociale”[1].

După ce a fost construită forțat de către național-comunism, prin exploatarea sistematică a țărănimii, muncitorimea urbană, hipertrofiată propagandistic, dar fără a a avea o situație realmente de invidiat, mai ales în ultimul deceniu de existență al regimului – stau mărturie în acest sens revoltele de la Lupeni (1977), Motru (1983) și Brașov (1987) – s-a trezit diabolizată în tranziție, de parcă noua ordine socială trebuia construită împotriva ei, nu împreună cu ea. Mai mult, rolul fundamental al muncitorilor în revoluția din 1989 a fost treut cu vederea. A contribuit la acest deznodământ și ideologia anticomunismului oportunist, prin intermediul căreia regimurile impuse în 1948 prin forță și din exterior, este drept, au fost percepute drept excrescențe totalmente maligne și alogene pe un țesut democratic aflat în plin proces de dezvoltare, fără a fi plasate în continuitate cu autoritarismele politice anterioare, pe care le-au resorbit sub diferite forme. În acest fel, tensiunile sociale din perioada precomunistă, comunistă și postcomunistă sunt eludate și „culturalizate”[2].

Au contribuit, desigur, și așa-numitele mineriade, acestea numărându-se printre cele mai regretabile evenimente ale perioadei postcomuniste incipiente. Numai că, dincolo de vina minerilor înșiși, cei care în 1977 s-au ridicat în mod direct și curajos împotriva regimului național-comunist și care, ca majoritatea cetățenilor români în 1990, nu aveau un discernământ politic bine dezvoltat fiind, în consecință, ușor manipulabili – avem de-a face cu o manipulare politică de proporții. Încercând să dezmembreze prin forță ceea ce percepea ca fiind amenințarea venită din partea partidelor istorice, al căror comportament antidemocratic până la un punct a fost deja amintit, FSN-ul i-a curtat pe mineri, garantându-le că minele din valea Jiului vor continua să funcționeze și nu își vor pierde locurile de muncă (discuția era una mai veche, însuși Ceaușescu încercând să facă anumite restructurări în programul de operare și productivitatea minelor în anii 1970, generând astfel mișcarea de protest din 1977). Scrie David Schwartz: „Practic, regimul interimar condus de Ion Iliescu a încercat atunci (1990, n.m.) să cumpere adeziunea minerilor – făcând o serie de promisiuni, întărite prin două ordonanțe de urgență, ce le garantau atât păstrarea drepturilor sociale cât și continuarea activității minelor. Astfel, Frontul Salvării Naționale și-a construit în ochii minerilor imagine unui partid socialist autentic, capabil să le respecte și apere drepturile. Aceste acțiuni politice oferă o înțelegere mai clară a adeziunii necondiționate a multor mineri la apelul televizat al lui Ion Iliescu din13 iunie 1990. În paralel cu această propagandă bine pusă la punct, a funcționat desigur și un întreg sistem al serviciilor secrete, armatei, poliției și aparatului de stat, care a permis minerilor să se mobilizeze exemplar: să ajungă în București în trenuri pentru călători, dar mai ales să ajungă de la Gara de Nord din București în toate zonele de interes pentru putere și aparatul represiv: Piața Universității – centru protestelor anti-regim, diverse facultăți și cămine studențești, sediile partidelor de opoziție, cartierele locuite de populația romă”. Evident, membrii fostei Securități și a altor servicii represive ale statului au facilitat și încurajat consumul masiv de alcool, instigând în același timp la violență împotriva studenților, romilor, partidelor istorice și a intelectualității de dreapta. Așa că „generizarea termenului de ”mineriadă” este complet improprie și nejustificată. Pe de o parte, o bună parte dintre violențele din zilele respetive au fost opera poliției, armatei și securității. Majoritatea persoanelor decedate au fost împușcate în spate de militari. Multe dintre persoanele lovite au fost bătute în ziua de 13 iunie, când minerii nu ajunseseră încă în București. Cele mai multe persoane supraviețuitoare ale represiunii, au fost sechestrate în unități militare din București, unde au fost bătute, torturate, violate, de către jandarmi și polițiști. Pe de altă parte, un număr foarte mic dintre mineri (sic!) activi la momentul respectiv au participat la ”mineriade” – din totalul de 45 de mii de mineri angajați atunci în Valea Jiului, nu au venit în București mai mult de câteva mii. În plus, mulți dintre aceștia nu au lovit pe nimeni”[3].

Nu a mai contat însă: minerii, și, împreună cu ei, întreaga muncitorime, au fost condamnați în bloc. Însă oprobiul moral nu a fost nimic în comparație cu violența economică și politică la care au fost supuși în procesul tranziției. Orice încercare de a contesta sau măcar de a problematiza această violență structurală, pentru a utiliza expresia lui Johan Galtung, atrăgea aproape imediat acuza de „nostalgie comunistă”[4].

Pe lângă muncitori, precariatul a avut cel mai mult de suferit în postcomunism. Familiile nevoiașe care au locuit în imobile retrocedate știu cel mai bine despre ce este vorba. Profitând de regimul de proprietate incert sau de reintrarea imobilelor în proprietate privată, deseori abuziv și pe căi ilegale, mulți cetățeni vulnerabili au fost astfel evacuați, ajungând să trăiască pe străzi. Dacă adăugăm acestui fapt amănuntul că România are cel mai mic stoc de locuințe sociale din UE și că mentalitatea dominantă la noi este aceea a locuinței ca bun individual, dreptul social la locuire fiind marginalizat și neînțeles – se conturează un tablou social dezolant, în care piederea domiciliului antrenează inevitabil pierderea altor drepturi corelative – care țin de educație, sănătate, sau de simpla luare în evidență. Practic, calitatea juridică de cetățean și drepturile aferente acesteia intră într-o spirală descendentă din care este foarte greu, dacă nu imposibil să se iasă[5].

Să luăm cazul concret al ghetoului Pata Rât din Cluj, cel mai mare din Uniunea Europeană, unde aproximativ o mie cinci sute de oameni trăiesc, grupați în patru cartiere, în jurul rampei de gunoi a orașului. Pe măsură ce Clujul se urbaniza, în anii 1960-1970, mulți dintre ei au venit aici pentru a trăi din colectarea și sortatea gunoaielor. După revoluție, acestora li s-au adăugat și persoane evacuate forțat de pe unele terenuri centrale ale Clujului sau din proximitatea gării principale a acestui oraș, terenuri a căror valoare imobiliară crescuse în mod exponențial și pe care primăria le-a atribuit fie Bisericii Ortodoxe Române, fie unor dezvoltatori imobiliari privați. Ne aflăm astfel în plin proces de gentrificare, despre care vom discuta mai detaliat la secțiunea dedicată componentei urbanistice a postcomunismului. De menționat faptul că persoanele evacuate, pierzându-și domiciliul, și-au pierdut și drepturile sociale mai sus menționate, terenul din preajma rampei de gunoi fiind intabulat ca extravilan, nu intravilan. Mai mult, dacă înainte primeau aproximativ un leu pe kilogramul de gunoi colectat și sortat, desigur, pe diferite categorii, astăzi primesc aproximativ o treime din această sumă. În ciuda stigmatizării și marginalizării, această comunitate are un rol important în gestionarea gunoiului, ușurând astfel munca firmelor de salubrizare și a autorităților locale. Acest rol crește dacă avem în vedere eludarea costurilor ecologice de către companiile multinaționale „prin raportări false de recuperare a deșeurilor ori prin negocierea unor cote cât mai mici de colectare”[6]. Deși în imaginarul social toți rezidenții de la Pata Rât sunt considerați romi, în realitate doar 60% aparțin acestei etnii, ceea ce demonstrează fără echivoc rasializarea sărăciei și prejudecățile cotidiene care ranforsează demersul neoliberal de marginalizare și excluziune socială, unul în care statul joacă un rol central[7]. Concluzia lui Cătălin Berescu este cum nu se poate mai nimerită: „Comunismul deporta oameni în Bărăgan, capitalismul îi aruncă în ghetouri. O perfectă simetrie care așteaptă date statistice pentru a fi comparabilă ca și (sic!) scară”[8].

Așa cum am amintit, toate aceste abuzuri nu ar fi fost posibile, cel puțin nu la aceeași scară, în absența fenomenului retrocedărilor. Retrocedările s-au dorit a fi o reparație morală și materială pentru naționalizarea comunistă de după 1948. Ceea ce este perfect legitim în sine. Numai că, la fel ca în cazul privatizărilor, multe retrocedări s-au făcut abuziv, ilegal și, după cum am constatat, cu un preț social pe măsură. În plus, prea rar s-a ținut cont de noul context în care imobilele și terenurile care urmau a fi retrocedate se aflau și de efectele disruptive asupa unor întregi comunități[9]. Alte state est-europene au optat, din aceste considerente, pentru despăgubiri. Statul român, timorat de anticomunismul virulent și infiltrat de interesele private ale tehnocrației „nouăzeciste” și apoi ale celei neoliberale, a deci să restituie integral bunurile care fuseseră naționalizate. În felul acesta a fost creată o adevărată „castă” de funcționari corupți care, dincolo de clasa politică și minusurile acesteia, s-a dovedit unul dintre cei mai rapace actori ai tranziției postcomuniste[10].

După cum observă Cătălin Zamfir, retrocedările au creat corupție, au încetinit dezvoltarea economică, au creat daune psihologice ireparabile chiriașilor din imobilele respective și au impulsionat fragmentarea socială și economică a societății. În plus, „costurile sociale și economice ale retrocedării sunt suportate de populația actuală, nu de cei vinovați. Cei care primesc proprietatea naționalizată sunt câștigătorii absoluți ai tranziției, restul trebuind, într-un mod direct sau indirect, în calitate de susținători prin taxe, să plătească retrocedarea”[11]. În agticultură, retrocedările sub forma parcelelor individuale reduse ca dimensiuni au condamnat practic mediu rural la subdezvoltare și, în cel mai bun caz, subzistență[12].

Un alt domeniu în care efectele neoliberalismului postcomunist devin din ce în ce mai vizibile este acela al sănătății. Un domeniu subfinanțat, în care extinderea spitalelor și a clinicilor private adâncește în continuu falia care desparte partea superioară a clasei de mijloc de restul societății, sănătatea devine din ce în ce mai puțin accesibilă cetățenilor de rând. Nu este nicio problemă că apar spitale sau clinici private. Problema apare atunci când, datorită subfinanțării sistemului public de sănătate, corupția se extinde (deși în ultimul timp s-a mai estompat), iar medicii din sistemul de stat își trimit pacienții pentru controale mai amănunțite la propriile clinici private. Se pare că și statul a fost la un pas de instituționalizarea acestor practici, prin tentativa de acum câțiva ani de a introduce „coplata” și „tichetele de sănătate” în sistemul public de sănătate[13].

Dacă punem problema postcomunismului în termeni de urbanizare, regimul comunist a fost mai modern decât succesorul său din simplul motiv că a crescut rata urbanizării. După 1989, datorită scăderii nivelului de trai și a lipsei de perspective, mulți dintre orășeni (re)vin în mediul rural și optează pentru o agricultură de subzistență. Urbanizarea descrește în continuare în România până în 2010, după care începe să stagneze[14].

În ciuda acestei urbanizări inverse, sau poate tocmai datorită ei, în România postcomunistă se coagulează o clasă mic-burgheză insolită, cu o falsă conștiință puternică, care include în primul rând tineretul urban. În accepțiunea lui Pasti, ideologia acestei mici burghezii postcomuniste rezidă în „a eticheta normalul drept anormal și a identifica agenda de priorități politico-economice și sociale a populației (sănătate, educație, venituri stabile, asistență socială, servicii publice etc.) drept manifestare a unor ”mentalități înapoiate””[15]. Într-un vocabular plastic, Costi Rogozanu descrie conflictul dintre această mică burghezie în ascensiune și vechea clasă muncitoare, victima materială și simbolică a postcomunismului: „Un tip, de obicei tânăr, plătit bine ca să învârtă trei hârtii printr-un birou sau să mai fraierească cu asterisc o mână de clienți, filmează și comentează muncitori stând degeaba la lucrările pentru vreo stradă. Apoi pune înregistrarea pe youtube. Cruzimea celui care filmează e implicită și mă scoate din minți de fiecare dată. Munca fizică nu mai e deloc respectată. Empatia a dispărut complet. Toți se întreabă de ce stau ăia și mănâncă? (Să mă duc și eu într-o corporație să întreb de ce stau atâția pe Facebook?) Poate pentru că nu poți săpa și căra continuu? Poate pentru că munca nu trebuie să fie continuă și autodistrugătoare. Disprețul pentru Dorel se extinde, devenind dispreț pentru așa-numitele ”munci de producție”. Avem o castă întreagă de speculatori, mici și mari, intermediari, care filtrează capitalul. Asta înseamnă să fii un om respectat. Și atât. Disprețul pentru Dorel ne face să nu-l mai chestionăm pe patronul care-l plătește prost pe Dorel și-i mai și spune la sfârșitul zilei: nu-ți convine, vine altul”[16].

 


[1] Gabriela Crețu, „Jefuirea speranței sau despre cum ne-am furat singuri căciula”, în Copilaș, Marele jaf, p. 109.

[2] Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Cluj-Napoca, Editura tact, 2012, pp. 71-73; Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, București, Editura Ideea Europeană, 2006, p. 258.

[3] David Schartz, „De la «forță puternică cu înaltă disciplină civică» la „urangutani programabili la cerere”. Degradarea imaginii publice și a comunităților minerești în post-socialism”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 94-95.

[4] Vezi mai pe larg David A. Kideckel, România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, traducere de Șerban Vaetisi, Iași, Editura Polirom, 2010.

[5] Ioana Vrăbiescu, „Mai puțin cetățean. Despre regulile nevăzute ale deposedării de cetățenie”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 102-111; Enikö Vincze, „«Cercetarea activistă este un gest politic care rezultă în acțiuni practice ce își propun să schimbe ceva în relațiile de putere în favoarea celor nedreptățiți»”, în Adi Dohotaru, Hajnalka Harbula, Enikö Vincze, (ed.), Pata, Cluj, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2016, p. 57; Adi Dohotaru, „Marșul comemorativ «Suntem egali, nu ilegali»”, în Dohotaru, Harbula, Vincze, Pata, p. 128.

[6] Adi Dohotaru, „«Scena antropologiei performative este cea a activismului stradal, oferind participanților o senzație de nădejde, împuternicire și solidaritate»”, în Dohotaru, Harbula, Vincze, Pata, p. 88.

[7] Dohotaru, Harbula, Vincze, Pata. Vezi și Manuela Sofia Stănculescu, Ionica Berevoescu, „În încheiere… România este și a lor”, în Manuela Sofia Stănculescu, Ionica Berevoescu, (coord.), Sărac lipit, caut altă viață! Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România 2001, Buurești, Editura Nemira, 2004, pp. 403-404.

[8] Cătălin Berescu, „Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 cu scurte observații asupra unor probleme de fiziologie morală”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, p. 118.

[9] Vezi cazul satului Nadăș, care a fost restituit integral, cu toate terenurile aferente, și pe baza unor documente false, familiei Colțeu. Ioan Biriș, „De la mit la jaf. Cazul satului Nadăș, județul Arad”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 267-277.

[10] Băcanu, Ideologia tranziției”, în Copilaș, Marele jaf, p. 26.

[11] Zamfir, O analiză critică a tranziției, p. 173.

[12] Ibidem, p. 46.

[13] Ciprian Domnișoru, „Avansul măsurilor neoliberale în sănătate: o scurtă retrospectivă”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 210-221; Dinu Guțu, „Ce facem cu doamna Iordache? Scurt eseu despre privatizarea sănătății”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 189-195.

[14] Pasti, „Liberalismul românesc postcomunist”, în Matei, Dobrescu, Copilaș, Liberalismul: pro și contra, p. 106.

[15] Pasti, Noul capitalism românesc, p. 497.

[16] Rogozanu, Carte de muncă, pp. 45-46.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat