Tranziția în România: dereglementare, devalizare și capitalism politic

Componenta politică a studiului ”Postcomunismul românesc”

Industria românească a suferit dur în postcomunism din cauza modelulului aplicat în traniziție (foto: Alin Simion, CC BY 3.0, via Wikipedia Commons)

Acest articol este partea a doua a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Prima parte – despre componenta ideologică a postcomunismului va putea fi citită aici. A treia parte – despre componenta economică, va putea fi citită aici.

Consubstanțială, la fel ca toate celelalte componente ale postcomunismului, care urmează să fie detaliate mai jos – componentei ideologice, componenta politică implică în primul rând deciziile majore care au dus la suita de consecințe structurale ce au afectat și continuă să afecteze România și în prezent.

Prin urmare, înainte de a discuta despre consecințele sociale și economice concrete ale postcomunismului, trebuie avută în vedere opțiunea politică prin intermediul căreia s-a susținut acest tip de procesualitate în detrimentul alteia, mai puțin păgubitoare pentru societate, în special pentru precariat. În acest sens, dereglementarea a devenit, în consonanță cu neoliberalismul triumfalist profesat în Occident, o politică oficială a statului român. Dereglementarea și minimalizarea rolului statului pe plan economic și social au făcut posibile privatizările nejustificate și oneroase din perioada tranziției care au afectat economia României mai mult decât a făcut-o al Doilea Război Mondial[1].

Putem vorbi deci de o devalizare continuă și conștientă a activelor statului și nu numai, care stat a început să se comporte la rândul său mai degrabă ca un actor privat, interesat în primul rând de bunăstarea politicienilor transformați peste noapte în antreprenori și de crearea unor condiții cât mai optime pentru atragerea capitalului extern – nu de bunăstarea propriilor cetățeni. Nu că privatizările și investițiile externe ar fi un lucru rău în sine; dimpotrivă, reglementate coerent, și având binele comun ca obiectiv, ele pot avea un impact general pozitiv, așa cum economiile scandinave ne dovedesc cu prisosință. Dar, în cazul României, lucrurile nu au stat nici pe departe așa: statul a fost capturat de o rețea de oligarhi proveniți în primul rând din cadrul fostei elite comuniste activă mai ales în domenii ca serviciile și comerțul și a urmașilor acesteia, dând naștere unui capitalism politic postcomunist foarte diferit de capitalismul rațional occidental.

Distincția dintre cele două tipuri de capitalism îi aparține lui Max Weber. Sociologul german argumenta că în timp ce capitalismul rațional se bazează pe investiții pe termen lung și acumulare de profit pe piață prin mijloace pe cât posibil legale – neglijând însă dimensiunea internațional-colonială a capitalismului și originile sale bazate pe acumulare primitivă, care numai raționale nu au fost – capitalismul politic caută să obțină profit prin infiltrarea politicului și pe căi „«prădalnice»”, gândind și acționând pe termen scurt. În spațiul postcomunist, capitalismul politic a evoluat și pe fondul „debirocratizării statului”, care a transformat funcționarii publici, într-un context confuz, haotic și rapace, în agenți interesați exclusiv de propriile interese – cuplată cu demantelarea proprietăților și a resurselor marilor firme de stat cu ajutorul așa-numitelor „firme-căpușă”. „Strategia”, scrie Cătălin Augustin Stoica, „presupunea existența unor firme de stat, aflate în centrul rețelei, , și a mai multor firme private cu rol de sateliți, în jurul lor. Firmele satelit erau controlate (direct sau indirect) de directorii firmelor de stat sau, ca la noi, alți apropiați ai conducerii, lideri sindicali etc. ”Proprietatea recombinată” (…) venea la pachet cu practici contabile ingenioase: profiturile mergeau la firmele private satelit, în timp ce pierderile erau transferate în întregime asupra firmei de stat”[2]. Iată deci originile mitului statului prost administrator, care ar trebui să își delege gradual funcțiile unor actori privați mai specializați, mai competenți și, într-o nouă paradigmă politică, mai competitivi decât el.

Înlocuind direct monopolul statului cu monopolul privat asupra economiei, într-o societate care nu avea efectiv cum să dezvolte simultan experiența concurențială necesară funcționării pe cât posibil a acestui demers și la sugestia unui Occident îngrijorat în mod nejustificat că un rol mai pronunțat al statului ar recrea oarecum alianța cu Rusia[3] – s-a ajuns practic inevitabil la distrugerea și exploatarea sistematică a resurselor publice prin mijloace private. Managerii firmelor de stat și care acționau în același timp și ca proprietari ai unor firme particulare au avut tot interesul, așa cum am constatat mai sus, să raporteze pierderile în sectorul de stat și profiturile în sectorul privat. Procedând așa, aceștia nu numai că urmăreau să acumuleze ilegitim capital ci, în același timp, aveau ca obiectiv decredibilizarea statului și falimentarea firmelor acestora pentru a le putea achiziționa apoi la prețuri avantajoase ca patroni, într-un gigantic proces de acumulare primitivă. Așa cum scrie sociologul Cătălin Zamfir într-un paragraf care merită redat integral, „Prins în cleștele responsabilității politice pentru economie și abandonul controlului cu o mână de fier al acesteia, în numele unui liberalism naiv (nu poți avea o politică liberală într-o economie dominată de întreprinderi proprietate de stat), singura funcție reală a statului a fost de a susține economic ăntreprinderile falimentare. Incapacitatea statului de a acționa ca un proprietar responsabil a făcut ca el să devină victima propriilor sale întreprinderi. S-a intrat într-un cerc vicios. Retragerea statului din funcția de administrare a întreprinderilor sale l-a făcut vulnerabil la presiunile combinate ale managementului acestora și ale sindicatelor de a susține prin finanțare/împrumuturi, rar returnate, o producție neglijent administrată și grav ”căpușată”. El a trebuit să plătească continuu din bugetul său pierderile întreprinderilor sale, să plătească jafurile la care ele au fost supuse. Statul a devenit prima victimă a jafului generalizat din economie. Este greu de acceptat teza că întreprinderile de stat nu puteau fi conduse mai bine S-a declanșat un proces cu autoîntărire: strategia catastrofală de management a întreprinderilor de stat a dus la o agonie prelungită a zonei de stat a economiei, singura soluție fiind privatizarea imediată a întreprinderilor de stat, chiar dacă o asemenea abordare ar fi distrus o mare parte a acestora. O asemenea abordare ar fi fost corectă doar dacă se acceptă inevitabilitatea performanțelor dezastruoase ale sectorului de stat. O asemenea teorie nu este însă de susținut. Sectorul de stat a funcționat relativ bine multe decenii în economiile occidentale performante. Chiar și în cadrul unei economii conduse irațional și politic, ca cea comunistă, întreprinderile de stat reușeau performanțe net superioare întreprinderilor de stat din perioada tranziției”[4].

Argumentele în favoarea unei retrageri a statului din economie din motivele mai sus amintite nu a ținut deloc cont de faptul că în economiile occidentale, nu numai în cele comuniste, au existat și continuă să existe numeroase sectoare planificate, Franța fiind un bun exemplu în acest sens. Dezbaterea era însă pierdută înainte de a fi început. La pachet cu anticomunismul oportunist, culpabilizarea statului în anii 1990 s-a făcut doar pentru a îl putea secătui de resurse, nu pentru a găsi în comun soluții la probleme care erau extrem de grave și complexe deopotrivă care confruntau societatea românească. În forme mai atenuate, acest proces, la care trebuie să adăugăm și interesele directe ale unor companii multinaționale de a elimina/prelua diferite firme de stat din România care le concurau cu succes – continuă și astăzi.

Cum? Sub forma austerității impusă în perioada președenției lui Traian Băsescu, respectiv pe durata guvernării tehnocratice a cabinetului condus de Dacian Cioloș. Deși avem tendința să interpretăm austeritatea preponderent în termenii impactului social pe care l-a avut, ea a fost totuși o decizie eminamente politică. Scăderea pensiilor și a salariilor, dublată de diminuarea graduală a bugetului alocat protecției sociale între 2010 și 2014 – ultimul an în care sunt disponibile statisticile Eurostat[5] – arată că avem de-a face cu un stat preocupat în primul rând de crearea unor condiții de piață optime pentru capitalul extern (Partidul Social Democratic (PSD) a protejat în primul rând capitalul autohton[6]), nu de diminuarea impactului crizei economice globale asupra propriilor cetățeni. Pentru fostul președinte Băsescu însă, arhitectul proiectului de „modernizare a statului” – „Majoritatea românilor își dorește un aparat de stat suplu și eficient, nu o puzderie de agenții bugetofage. Este o schimbare radicală de care România are nevoie și pe care românii o așteaptă de mulți ani” – lucrurile stăteau cum nu se poate mai diferit. Iată ce declara acesta în 2009: „Aș vrea să știți că în România, în mod direct sau indirect, există 11 milioane de asistați, prea mult! Ceea ce arată că ajutorul social nu este focalizat cum trebuie. Unul din palierele reformei structurale a statului ar trebui să vizeze flexibilizarea pieței muncii, ca instrument de combatere a sărăciei”[7]. Sigur că statul putea funcționa mai bine în anumite sectoare cheie, așa cum am constatat și din rândurile de mai sus. Numai că a utiliza acest pretext pentru a reforma statul într-o direcție și mai antisocială decât era până atunci arată cinismul fățiș și disprețul cu care au fost tratate interesele generale ale societății românești în cea mai vulnerabilă etapă a sa, exceptând începutul anilor 1990, din perioada postcomunistă[8].

Înainte de a discuta despre componenta economică a postcomunismului, componenta politică nu ar fi completă dacă nu am aminti poziția partidelor politice istorice, dar și a celor recent înființate, la alegerile din 1992 (și nu numai), atunci când au pretins în mod direct și total antidemocratic intervenția Occidentului pentru a le oferi puterea politică pe care o pierduseră cu un scor zdrobitor. Da, Frontul Salvării Naționale (FSN) s-a transformat în partid politic după ce a declarat în mod repetat că nu o va face, dar e tare greu de crezut că altă forță politică aflată în aceeași situație nu ar fi procedat la fel: „mulțimea partidelor, lipsite de vreun suport semnificativ, puteau beneficia artificial de voturi în alegeri, fiind singurele acceptate legal în acest proces. FSN – și cu el cea mai mare parte a tehnocrației (v. supra, n.m.) risca să fie înlăturat prin alegeri de la putere de partidele nou-înființate. Transformarea FSN într-un partid, chiar dacă a fost percepută ca incorectă moral, a fost singura posibilitate de reprezentare în alegeri a unei mase largi de actori sociali și politici care nu se regăseau reprezentați de partidele deja constituite”[9]. Este vorba despre un simplu calcul politic, în absența căruia cea mai importantă forță politică a momentului risca să fie îndepărtată procedural de la putere de către partide al căror electorat nu depășea 20% din populația țării. Nu caut o justificare pentru acțiunile tehnocrației comuniste târzii, respectiv a membrilor fostei Securități, prezenți la rândul lor cu asupra de măsură în FSN; această tehnocrație s-a concentrat strict pe problemele economice (cărora, așa cum am menționat, le-a oferit de cele mai mult ori soluții aflate în contradicție cu interesele generale ale societății), neglijându-le pe cele sociale. A învățat să procedeze așa încă din anii 1980, în timpul austerității național-comuniste, atunci când cheltuielile sociale ale regimului Ceaușescu erau cele mai mici din Europa de Est[10]. Din acest punct de vedere, tehnocrația neoliberală, ajunsă în prim plan în timpul cabinetului Cioloș, nu a făcut decât să continue tradiția antisocială începută de către tehnocrația „fesenistă”, adică tehnocrația național-comunistă căreia îi fusese refuzat accesul la putere înainte de 1989.

 


[1] Poenaru, Locuri comune, p. 7.

[2] Cătălin Augustin Stoica, „Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, p. 20. Vezi și Cătălin Augustin Stoica, „Capitalism postcomunist a la roumaine?”, în Mihăilescu, (coord.), De ce este România astfel?, pp. 260-266, respectiv Cătălin Augustin Stoica, „From Good Communists to Even Better Capitalists? Entreprenurial Pathways in Post-Socialist Romania”, în East European Politics and Societies, nr. 2, 2004, pp. 241-242.

[3] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 161. Alianța cu Uniunea Sovietică era problematică încă din anii 1960, iar după 1991, anul colapsului proiectului sovietic, Rusia postcomunistă a fost unul dintre statele cele mai devotate terapiei de șoc neoliberale, adâncindu-se în scurt timp într-o criză economică și socială de proporții.

[4] Ibidem, p. 41. Subl. în orig.

[5] Eurostat, Expenditure on social protection, % of GDP, http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&pcode=tps00098&language=en.

[6] Pasti, Noul capitalism românesc, pp. 490-497.

[7] Traian Băsescu, Discursuri în Parlament, 2004-2009,  București, Monitorul Oficial, 2009, p. 127, 132.

[8] Enikö Vincze, „Glocalizarea neoliberalismului în România prin reforma statului și dezvoltarea antreprenorială”, în Florin Poenaru, Costi Rogozanu, (coord.), Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2014, pp. 250-256.

[9] Zamfir, O analiză critică a tranziției, p. 122.

[10] Ibidem, pp. 131-132.

 

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat