Componenta culturală a studiului ”Postcomunismul românesc”
Acest articol este partea a cincea a unui studiu care urmează să apară într-o variantă prescurtată în revistă Sociologie Românească, nr. 1-2, 2017. Partea a patra – despre componenta socială, va putea fi citită aici. Partea a șasea – despre componenta teologică, va putea fi citită aici.
Boris Buden observă pertinent într-o lucrare publicată în 2009 și tradusă trei ani mai târziu și în limba română că una din principalele tehnici ale postcomunismului este depolitizarea prin culturalizare. Procedând în acest fel, postcomunismul escamotează mizele fundamentale ale dezbaterii, care ar trebui să se axeze în jurul noii forme de dependență în care este imersată Europa de Est. Da, observă autorul, comunismul a fost categoric o formă de colonialism, până la un anumit punct, state ca România reușind, începând cu anii 1960, să intre pe un traseu autonom, nu și independent – dar și postcomunismul este la rândul său o formă de colonialism[1]. Colonizarea postcomunistă se face, așa cum am discutat mai sus, prin deposedare structurală, cuplată cu mirajul unei integrări culturale. Problema, așa cum bine obsevă Cornel Ban, este că, paradoxal, statele-est-europene nu aveau prea multe alternative imediat după 1989, fiind într-o situație critică: din acest punct de vedere, colonizarea externă a UE era preferabilă totuși colonizării interne a capitalului autohton, cel care a provocat ravagii în economia României și a Rusiei postcomuniste, beneficiind din plin de dogmatismul și obtuzitatea „terapiei de șoc” sugerată de neoliberalismul occidental[2]. Desigur, asta nu înseamnă trecerea cu vederea a prețului plătit pentru integrarea europeană dar, în contrapartidă, nici nu trebuie să ignorăm drepturile sociale și culturale europene care au mai temperat abuzurile capitalului local și a noii oligarhii române, respectiv posibilitatea deloc neglijabilă de a beneficia de accesul pe piața europeană a muncii. Industria grea românească funcționa cu pierderi majore și înainte de 1989, care erau camuflate prin diferite forme pentru a păstra contractul social implicit al regimului. După revoluție, acest contract social a dispărut, iar milioanele de șomeri apăruți în procesul tranziției se puteau angaja în state membre ale UE în loc să fie o povară pentru bugetul de stat al României sau să îngroașe rândurile infractorilor. Se poate argumenta în acest punct că România nu a pivatizat atât de repede coloșii industriali ca alte state est-europene (Polonia), din rațiuni în primul rând electorale[3], așa că tranziția românească nu ar fi fost atât de agresiv socială pe cât se pretinde în acest articol și nu numai. Este adevărat că privatizarea nu s-a făcut atât de rapid, iar în sectoare ca turismul a fost întârziată nejustificat de mult, dar să nu uităm că România a alocat în anii 1990 cel mai mic buget protecției sociale dintre toate statele est-europene, fapt care, în contextul inflației scăpate de sub control tocmai datorită acestor privatizări, printre altele, a prăbușit nivelul de trai al muncitorimii urbane. Și, așa cum am amintit, Polonia a beneficiat după 1989 de o reducere substanțială a datoriei sale externe (50%), pe când România și-a epuizat rapid capitalul de imagine câștigat cu ocazia revoluției anticomuniste în timpul „mineriadelor” orchestrate fără scrupule de către noua clasă politică.
Fără a lua în calcul aceste considerente, noua intelectualitate de dreapta a căutat sistematic să pună pe umerii dezavantajaților tranziției costurile culturale ale acesteia, în timp ce clasa politică și noua oligarhie i-au dat nota de plată în termeni materiali. Răspunderea pretins individuală, lenea, incapacitatea mentală sau apatia civică a populației – aceștia au fost factorii explicativi furnizați de către intelectualitatea de dreapta pentru eșecul tranziției. Niciun cuvânt despre problemele structurale și despre responsabilitatea colectivă care ne incumbă tuturor, ca societate, pentru surmontarea acestora[4]. În schimb, s-au făcut pledoarii pentru reintroducerea votului capacitar, pentru protejarea democrației de tirania cantitativă a numerelor și pentru păstrarea acesteia ca apanaj intelectual și practic al unei reduse „aristocrații a spiritului”[5]. Cum să nu alimentezi astfel, în termenii lui Pasti, ideologia cotidiană a populației, prejudecățile împotriva elitelor, oricum și oricare ar fi ele, când prejudecățile elitelor împotriva populației au atins astfel de cote aberante? Și, în acest dialog al surzilor, vocea celor lipsiți de voce a fost estompată atât prin condescendență și ridicualizare culturală și mediatică, cât și prin deposedare materială sistematică. Nu în ultimul rând, în loc să păstreze o distanță critică față de putere, indiferent de coloratura politică a acesteia, intelectualii publici s-au raliat fără rest regimului Băsescu și, între 1997-2000, regimului Constantinescu. S-a perpetuat astfel, în ciuda anticomunismului oportunist virulent, modelul intelectualului comunist obedient față și stipendiat de către putere[6]. Apoi, dacă precariatul era admonestat pentru că nu ar fi fost capabil de a se adapta la individualismul competitiv al tranziției, fosta nomenclatură comunistă era incriminată în bloc pentru toate neajunsurile de din perioada anterioară, fapt care confirmă cu prisosință utilizarea unui dublu standard. Numai că, așa cum i-a atras atenția Adam Michnik lui Gabriel Liiceanu, nu poți blama o categorie per ansamblu, și așa „impropriu” decupată din întregul social, pentru niște culpe morale totuși individuale. Nu se poate generaliza nepermis de mult, mai ales într-un context atât de turbulent și de instabil cum era cel de la începutul anilor 1990, riscându-se compromiterea unor oameni pe viață prin intermediul unor acuze pripite în cel mai bun caz[7]. Până la urmă, doar comunismul atât de detestat de către intelectualii publici opera cu vini colective, atribuind obstrucționarea progresului unor anumite clase sociale.
Dogmatismul și ermetismul cultural al dreptei intelectuale conservatoare a atras, într-o primă fază, înainte de coagularea vizibilă a unor critici progresiste – critici substanțiale și pertinente din partea dreptei liberale. S-a încetățenit astfel sintagma „boierii minții”, prin care grupul intelectual cu acces privilegiat la resursele de producție culturală era acuzat, pe bună dreptate, că îngreunează circulația ideilor și reproduce un comportament elitist, de castă, care numai democratic nu este[8]. Orientarea anti-democratică a „boierilor minții” este dată și de cultul interbelicului ca pretins apogeu al dezvoltării intelectuale, politice și economice a României[9]. Între aceștia și anticomunismul (neo)legionar mai sus discutat, distanța este, fără a intra în amănunte, care sunt multe și țin în primul rând de filonul heideggerian care alimentează, în diferite dozaje, ambele tabele – una de grad, nu una de natură: ambele poziții sunt deci recognoscibile în interiorul aceleiași ontologii politice. În plus, obsesia intelectualilor publici pentru ceea ce percep a fi drept un rău metafizic radical care atacă din toate părțile societatea românească, împreună cu absența unei culturi a dialogului, orice critică fiind întâmpinată fie prin ironie, fir prin autovictimizare, fie ca un linșaj public[10] – duce cu gândul la același tip de dihotomie specific ideologiilor maniheiste: noi reprezentăm binele, deci orice critici sunt aduse demersurilor noastre intelectuale (și ocazional politice) nu pot veni decât din partea forțelui răului. Doar că aceștia uită un lucru esențial: „Obsesia pentru combaterea răului conduce la cea mai intensă propagare a Răului“[11].
În afara conservatorismului și mai ales a neoconservatorismului intelectualilor publici din România, asupra căruia voi insista în cadrul componentei teologice a postcomunismului, mai există un alt curent cultural care a captivat destui intelectuali, și anume postmodernismul. În perfectă aliniere cu neoliberalismul, postmodernismul a contribuit la rândul său la relativizarea și la „culturalizarea” unor probleme eminamente social-economice. A clamat de asemenea și sfârșitul ideologiilor ca sfârșit al marilor metanarațiuni, mai ales a defunctei ideologii comuniste, dincolo de orizontul cărora ar fi fost posibilă acum libertatea neîncătușată. Totul pe fondul consumerismului hedonist occidental și a unui adevărat cult al multiculturalismului care, exacerbat, poate conduce la izolarea și autosuficiența grupurilor minoritare, periclitând astfel solidaritatea socială, precondiția esențială oricărui sistem democratic[12].
Componenta culturală a postcomunismului nu ar fi completă în cazul în care ar fi redusă strict la „marea cultură”. Problematici mai aplicate și uneori mai tehnice se impun a fi analizate în tandem cu cea a culturii așa cum este profesată ea de către „boierii minții”: am în vedere aici educația, jurnalismul și literatura.
În ceea ce privește educația, impactul măsurilor neoliberale se observă în primul rând în învățământul superior, unde universităților li se pretinde tot mai mult să funcționeze ca niște firme care gestionează și oferă cunoaștere pe piața educațională pentru a fi achiziționată de către studentul-client, totul în numele autofinanțării și al câștigării de proiecte europene și nu numai, un bun prilej de a crea sau consolida rețele de nepotism și de a proteja nulități vulnerabile din punct de vedere științific. Dar cunoașterea nu este o marfă, pentru că „stocul” de cunoaștere livrat de insituțiile de învățământ superior și cele de cercetare nu scade și crește în mod cuantificabil. La fel, nici universitățile nu sunt „întreprinderi”. Concluzia aceasta a devenit foarte pregnantă mai ales după eșecul universităților private, care, investind tot mai puțină cunoaștere/muncă în diplomele oferite absolvenților, le-au depreciat substanțial, iar acest fenomen a reverberat, după principiul dominoului, și înspre universitățile de stat[13].
În mass-media, desprinderea de controlul politic în postcomunism a însemnat un evident pas înainte în raport cu perioada anterioară, comunistă. În acest caz, privatizarea a avut, într-o primă fază, efecte benefice, accesul la informații din surse diferite fiind o precondiție a civismului și a unei democrații funcționale. Nu trebuie să uităm, în acest context, șicanele făcute presei considerate de opoziție între 1990-1996, respectiv arestarea și intimidarea unor jurnaliști între 2000-2004. Numai că, gradual, ca pe orice piață, au început să apară concentrările, adică marile trusturi mediatice. În spatele lor au început să se profileze tot mai evident interese economice și politice particulare. Departe de a fi realmente eficiente, unele trusturi de presă au acumulat imense datorii la bugetul de stat, fapt pentru care sunt susceptibile la presiuni din partea politicului. Mai mult, sursele de finanțare ale acestor trusturi nu sunt făcute publice, ceea ce conduce din nou la ideea că, dincolo de libertatea de exprimare, sunt mize mult mai mari în joc. Iar statul, care poate utiliza aceste vulnerabilități ale trusturilor de presă în încercarea de a oferi vizibilitate și credibilitate agendei politice conjuncturale, rămâne prezent, prin intermediul Consiliului Național al Audiovizualului, în mass-media privată. În absența acestei instituții, care impune reglementări în privința publicității, a conținuturilor difuzate și a raportului dintre programele românești, europene și cele ale unor terțe state – calitatea mass-mediei românești ar fi cu siguranță mult mai îndoielnică decât este în prezent[14].
În sfârșit, literatura postcomunistă este traversată de tot felul de ideologii și conflicte intergeneraționale. Mituri și ideologii foarte active înainte de 1989, cele conspiraționiste și/sau protocroniste, își fac loc și în literatura contemporană, fiind asociate cu diferite genuri de consum: science-fiction, romane polițiste etc[15]. Aș remarca la o primă impresie faptul că, dincolo de cultura „mare”, filosofică, dominată de către intelectualii publici, literatura este impregnată într-o mai mare măsură de prejudecăți și stereotipii specifice ideologiei cotidiene a populației, respectiv marotelor național-comuniste ale fostei Securități. Așa cum am constatat, ambele direcții sunt problematice.
În concluzie, sentința lui Julien Benda de acum aproape un secol cum că intelectualii, apropiindu-se prea mult de putere, își trădează menirea critică și universalistă, aceea de căutători ai adevărului pus în slujba binelui comun[16], rămâne în continuare valabilă. Intelectualii postcomuniști au călcat astfel pe urmele politicienilor postcomuniști[17], care la rândul lor s-au amestecat, în bună măsură, cu noua oligarhie postcomunistă.
[1] Boris Buden, Zonă de trecere, pp. 68-69.
[2] Ban, Dependență și dezvoltare, p. 219.
[3] Zamfir, O analiză critică a tranziției.
[4] Un exemplu de incapacitate de a înțelege sau de rea voință pur și simplu în ceea ce privește productivitatea scăzută a muncii în România comparativ cu alte state europene este atribuirea acesteia lenei și dezinteresului muncitorilor, nu tehnologizării insuficiente a proceselor de producție. Alexandru Boguș, „Câteva considerații asupra exploatării muncitorilor români”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 245-246.
[5] Giugăl, „Ocident fără Occident”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 313-320.
[6] Vezi Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, Democrația la pachet. Elita politică în România postcomunistă, București, Editura Compania, 2002, pp. 251-252.
[7] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, p. 81.
[8] Sorin Adam Matei, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, București, Editura Compania, 2007; vezi și Sorin Adam Matei, Mona Momescu, (coord.), Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici, București, Editura Corint, 2010.
[9] Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000), Iași, Editura Polirom, 2010, pp. 250-267; Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, p. 15.
[10] Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, pp. 46-47.
[11] Ibidem, p. 164.
[12] Țichindeleanu, Contracultură, pp. 118-119; Dan Pavel, Cine, ce și de ce? Interviuri despre politică și alte tabuuri, Iași, Editura Polirom, 1998, pp. 168-170; David Harvey, Condiția postmodernității. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, traducere de Cristina Gyurcsik, Irina Matei, Timișoara, Editura Amarcord, 2002, pp. 69-70, 113-114, 348.
[13] Maria Cernat, „De câți săraci sau femei bătute e nevoie ca să te faci conferențiar universitar?”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 160-168; Robert Reisz, „De ce universitatea nu este o întreprindere? (sau De ce universitatea?)”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 169-175; Robert Reisz, „Mărirea și decăderea învățământului superior privat în România”, în Copilaș, Sfârșitul istoriei se amână, pp. 177-188; Dinu Guțu, „POSDRU, suflete moarte”, în Copilaș, Marele jaf, pp. 233-240.
[14] Cristina Stănuș, Libertatea de expresie, mass-media și politica în România postcomunistă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, pp. 106-108, 139-140, 184; Adina Baya, The Concentration of Media Ownership in Romania, Iași, Editura Institutul European, 2009, p. 78.
[15] Vezi Iovănel, Ideologiile literaturii, pp. 183-196.
[16] Julien Benda, Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creția, București, Editura Humanitas, pp. 104-115.
[17] Andrei Marga, Gândirea altfel. Studii românești, Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2016, p. 353.
