Conferințele și școala de vară de la Telciu: contracultură critică într-un context eminamente modern

Evenimentele cultural-științifice de la Telciu-Bistrița deschid ușa alternativelor sociale

Descreșterea, defuturismul, decolonialitatea și (de)localizarea Europei se construiește (și) la Telciu (foto: Școala de Vara de la Telciu)

La Telciu (și Bistrița, pentru o zi) s-au desfășurat două evenimente cultural-științifice importante: cea de-a 6-a ediție a Conferințelor de vară de la Telciu – Universuri Rurale Postsocialiste/Postcoloniale vs. Descreștere, Defuturism și Decolonialitate (11-12 August, Telciu-Bistrița) și Școala de Vară – (De)localizând Europa: Estul, Celălalt și Ruralul (13-20 August, Telciu). În câteva interviuri cu oamenii implicați la Telciu (Manuela Boatcă, Valer Simion Cosma, Matei Costinescu, Ovidiu Țichindeleanu și Norbert Petrovici) s-au făcut anumite precizări cu referire strictă la aceste manifestări. În rândurile de mai jos voi dezvolta anumite aspecte legate de prezentările, piesele de teatru & co. la care am luat parte.

În primul rând, comitet organizatoric al conferinței a fost unul de calibru, cu cercetători și profesori importanți în câmpul lor de cercetare: Valer Simion Cosma (Hungarian Academy of Sciences, Budapest, Hungary; Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu), Manuela Boatcă (Albert-Ludwigs Universität, Freiburg; Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu), Mladina Tlostanova (Linköping University, Sweden), Alina Branda (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca), Ovidiu Țichindeleanu (IDEA arts + society, Cluj-Napoca; Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu), Norbert Petrovici (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca; Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu), Bogdan Vătavu (Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu), Theodor Constantiniu (Academia de Muzică ʻGheorghe Dimaʼ, Cluj-Napoca; Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Telciu).

În al doilea rând, participanții au fost cercetători, afiliați sau neafiliați, din România și din străinătate, prezentările acestora fiind unele foarte bune (program aici). După cum Norbert Petrovici a precizat, linia directoare pentru întreaga conferință s-a învârtit în jurul agriculturii și a rolul ei în perioada modernă. Fără a minimiza în vreun fel celelalte prezentări, în mod special, mi-au plăcut două teme de cercetare, ambele legate de practicile agricole alternative, legate de oamenii care încearcă să facă un mod de producție agrar într-un alt stil, într-un alt mod. La ele mă voi referi în rândurile următoare.

Siri M. Kjellberg (Lund University, Sweden) a vorbit despre comunitățile suedeze care practică o agricultură ce nu are în centrul conceptul de creștere economică agricolă. Descreșterea ca tranziție în practica decolonială: Comunicare, dreptul la subzistență și suveranitate alimentară în comunități suedeze care maximizează alte valori decât creșterea face referire la tipul de agricultură post-industrială ce implică un experiment de suveranitate alimentară având în centru solidaritatea socială ca tip dominant de economie. Asta presupune o ʻscurtcircuitareʼ a mecanismelor și logicii pieței. În acest mod agricol, comunitatea este percepută ca o obște convivială și nu ca o unitate autonomă concentrată pe creștere economică. Este forma de-creșterii de la ceea ce a înseamnă modelul cvasi-industrial al agriculturii extensive ultramoderniste. James Scott a arătat cum statele ultramoderniste, autoritare sau nu, au produs pagube ireparabile în comunitățile umane, în viețile oamenilor, mediului în general[i]. La Siri M. Kjellberg nu este vorba doar de faptul că micii fermieri au avantajul că pot schimba cu ușurință culturile în funcție de oscilațiile pieței, iar experiențele de decenii ale agricultorilor le permit anumite combinații unice de strategii, care reflectă scopurile, resursele și condițiile locale. E mult mai mult. E vorba de o depășire a rigorilor pieței și a agriculturii performante. Cuvintele cheie aici sunt agro-ecologia, agro-biodiversitatea, de-creșterea și solidaritatea socială, toate văzute ca modalități post-industriale și decoloniale. Ca o paranteză, partenerul lui Siri, Oscar Kjellberg mi-a deconstruit, într-o discuție privată, mitul social-democrației suedeze. Oscar a argumentat (pedant) cum după asasinarea lui Olof Palme, din februarie 1986, Suedia a adoptat fățiș modelul neoliberal de economie, țara scandinavă nefiind altceva decât un lup (neoliberal) îmbrăcat în haine social-democrate. În fine…

A doua prezentare referitoare la agricultura alternativă a fost cea a lui Logan Strenchock (Central European University, Budapest), Cargo-biciclete, convivialitate și rețele conștiente de alimente: parteneriate alimentare creative inspirate de de-creștere active în Budapesta. Este vorba tot despre o agricultură ce funcționează ca o alternativă la sistemele alimentare convenționale. În acest moment, doar 2% din terenurile utilizate în agricultură sunt axate pe cultivarea organică a pământului. Iată de ce, plecând de la resursele și capacitățile economiilor agricole locale, Logan S. a prezentat un caz de parteneriat de producere și distribuție a hranei organice activ în zona Budapestei.  Cargonomia se referă la acele servicii de curierat realizate prin intermediul bicicletelor de marfă, cooperativele de construcție a acestor biciclete și la fermele familiale de legume organice. Este un experiment de parteneriat urban/rural ce funcționează pe principiul descreșterii (degrowth), folosind resurse financiare limitate, dar care implică o puternică solidaritate umană. Este un procedeu viabil în cadrul colectivității la care participă și Logan Strenchock, un fel de fermă futuristă al unei agriculturii eliberate de mașinism și chimizare. Modelul poate fi extins și poate cuprinde spațiile agricole din prejma orașelor mici și medii, iar pentru a sparge monopolul marilor corporații agricole oamenii trebuie învățați să colaboreze, să fie solidari și pro-comunitate. Cu siguranță, e greu de imaginat acest tip de agricultură în cazul mega-metropolelor de azi, modelul putând fi unul cât se poate de viabil în situația particulară a unor orașe mijlocii și mici.

Cam atât despre conferință. Școala de Vară (13-20 August) a fost altceva. A fost despre film, teatru și activitățile pentru copii și localnici. S-au adăugat cursurile în aer liber și indoor, atelierele de pictură, cele de desen narativ și arta modelajului, lansările de carte etc. (program aici). Pe la Telciu s-au perindat mulți oameni. Au fost acolo Alina Manolache, Ovidiu Țichindeleanu, Emanuel Copilaș, Gianina Cărbunariu, David Schwartz și trupa de teatru, Raul Coldea & Petro Ionescu și actorii ce joacă în piesa Provizoriu, Iulia Popovici, Vlad Petri, Cornel Ban, Manuela Boatcă, Claudiu Lorand Maxim, Silvana Râpeanu, Vitalie Sprânceană sau Alexandru Racu (îmi cer scuze, dar nu pot fi enumerați toți cei care au fost prezenți la școala de vară). Am fost prezent la câteva activități importante, unele ce vor fi detaliate în paragrafele de mai jos.

Duminică 13 August, la Căminul Cultural din Telciu, s-a jucat piesa Provizoriu (regia Raul Coldea & Petro Ionescu; cu Doru Mihai Taloș, Oana Mardare, Cătălin Filip). Provizoriu este un spectacol care face referire la tema invizibilității sociale. Este o poziție împotriva discursului motivațional caracteristic omului de succes modern. Doar el ocupă scena. Totul în societatea spectacolului este despre reușită și succes profesional. Media prezintă în exces cazurile oamenilor zilei, cei care izbutesc într-un domeniu sau altul. Alături de super-eroii zilei, mai sunt vizibile și cazurile extreme de sărăcie, boală sau dezolare. Tot acest tablou simplificat se lipsește de viețile oamenilor obișnuiți, cetățenii ordinari, cei care sunt, mai mult sau mai puțin, invizibili. Astfel, protagoniștii piesei ne prezintă cazurile banale ale unor oameni oarecare, plictisitori, poate, pentru majoritatea. O tânără absolventă ce-și caută un loc de muncă, un corporatist, un pensionar, și doi adulți trecuți de prima tinerețe (un bărbat și o femeie, ambii fără slujbe sau aflați într-o stare economică precară) își povestesc angoasele și neliniștile, fiecare încercând, de fapt, să-și dovedească utilitatea socială și apartenența la polis. Este un spectacol despre solidaritate sau mai precis despre lipsa solidarității sociale în societatea contemporană. Într-o lume hiper-egocentrică, oamenii obișnuiți de lângă noi trec neobservați, societatea ignorându-i cu desăvârșire. Poate că nu ar fi rău dacă piesa ar deveni una interactivă, la construcția personajelor invizibile putând contribui și spectatorii.

Luni 14 August au fost proiectate două scurt-metraje, ambele regizate de Alina Manolache. Primul, Sfârșitul verii, rezumă povestea cotidiană a unor tineri absolvenți de liceu din Vama (Bucovina). Viața acestora, ca ce a majorității adolescenților, este simplă și confuză: mașini, puțin tutun și alcool, ceva scandaluri minore, un limbaj slang, manele și alte mici construcții sociale cotidiene. În acest cadru, maturizarea se produce lent și confuz. Cu totul diferită este poveste altor adolescenți, cea a tinerilor din Telciu de acum 15-20 de ani. Socializarea tinerilor de atunci se producea în jurul punctului nodal, discoteca. Oamenii se adunau la sfârșitul fiecărei săptămâni pentru a merge la ceea ce era discoteca lui Hovrea (un mic întreprinzător local), spațiul dansant al lumii rurale. În clubul de muzică tinerii se alcoolizau ușor (sau mai tare), se împrieteneau sau se certau, se amorezau, pe scurt acolo se afla micul lor univers social. Este povestea generală a întregii Românii rurale. Cu apariția internetului, a telefoanelor mobile etc., oamenii și-au găsit alte moduri de socializare. Discoteca a rămas prăfuită într-un colț, bântuind melancolic oamenii ce-și amintesc, cu o tristețe evidentă, de vremurile petrecerilor de odinioară.

Marți 15 August am fost martorul mai multor activități: prezentarea lui Ovidiu Țichindeleanu privind decolonialitatea (Ce e decolonialitatea? O introducere est-europeană în gândirea decolonială) și cursul lui Emanuel Copilaș, adresat localnicilor (Ce valoare mai are astăzi munca?), iar seara a fost programată o piesa de teatru, ʻ90ʼ (regia și dramaturgia David Schwartz). Țichindeleanu a brodat frumos în sensul decolonialismului pe care, de acum, i-l știm. Rasismul epistemic al elitei intelectuale de la noi întreține la foc mărunt cupletul ʻlumea civilizatăʼ versus ʻdezastrul din interiorʼ. Este varianta istoriei (succintă) colonialismului povestită de cei colonizați[ii]. Copilaș a ʻvalsatʼ la barul Hovrea, împletind stilul sobru cu elemente locale referitoare la muncă și capital. Astfel, Adam Smith, Marx sau David Ricardo au fost explicitați folosind elementele muncii locale.

Piesa de teatru s-a jucat cu casa închisă. Public numeros, în special cel local. Sala Căminului Cultural s-a dovedit neîncăpătoare pentru un spectacol, ʻ90ʼ, ce mai avusese înainte doar 3 reprezentații. În ʻ90ʼ Schwartz și actorii piesei (Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean și Andrei Șerban) deconstruiesc toate miturile postcomunismului românesc, în special cele țesute în perioada primei decade post-1989. Trec repede prin cadru exuberanța revoluționară, anticomunismul postcomunist, visul european al 22-ismului autohton, discursul tehnocrației, demonizarea anumitor clase sociale (minerii, muncitorii în general), disprețul inter-regional (bănățenii și ardelenii îi disprețuiesc fățiș pe olteni și moldoveni) și lista poate continua. Am precizat acolo, la discuțiile de după, că oamenii din jurul piesei de teatru ne invită să nu (mai) fim inocenți și să vedem întreg tabloul scenei postcomuniste. Într-o piesă street art foarte cunoscută, Banksy o portretizează pe fetița vietnameză, Kim Phuc, care fuge, arsă și îngrozită, pe pistă unui aeroport militar după un atac cu napalm al americanilor asupra civililor din Trang Bang (în apropiere de Saigon) în timpul războiului din Vietnam. În viziunea lui Banksy, fetița nu este singură, ea este însoțită de 2 personaje hazlii, Mickey Mouse și mascota de la McDonaldʼs. O îmbinare lugubră: oroare și entertainment, amuzament. Este ceea ce ne oferă societatea contemporană. Nimic nu e prea terifiant atâta vreme cât îți zâmbește șăgalnic Mickey. Cam așa și cum postcomunismul românesc. Ca să-l înțelegem avem nevoie să îi dăm toate mascotele la o parte din cadrul general portretizat de o întreagă mașinărie propagandistică și să vedem realitatea și cu alți ochi. Nu cea desenată, ci cea nefardată. ʻ90ʼ e o piesă de teatru necesară, incisivă și neiertătoare cu întreg eșafodajul liric țesut în jurul visului capitalisto-consumerist din perioada post-1989.

Sigur, sunt multe de amintit, poate activitățile pentru copii: ʻGhidul Imaginar al Telciuluiʼ (Claudiu Lorand Maxim și Silvana Râpeanu), ʻAtelierul de desen narativ și inițiere în arta modelajului în lutʼ (Mara Brudașcă, Tiberiu Bleoancă), ʻPictură murală la Liceul Tehnologic din Telciuʼ (Lucia Mărneanu) sau ʻTrei zile de poveste la Telciu – atelier de teatru dedicat tinerilor cu vârste între 14 și 24 de aniʼ (Gianina Cărbunariu). Desigur, au fost multe alte activități. Cam asta am reușit să surprind eu. Succint, spun și eu că Telciu se înscrie în peisajul autohton ca o formă de contracultură critică într-un context cât se poate de modern.

 


[i] Pentru mai multe detalii, a se vedea James C. Scott, În numele statului. Modele eșuate de îmbunătățire a condiției umane, Polirom, Iași, 2007, în special capitolele: ʻÎmblânzirea naturii: o agricultură a lizibilității și simplitățiiʼ și ʻSimplificări superficiale și cunoaștere practică: mētisʼ, pp. 317-410.

[ii] Vezi și Ovidiu Țichindeleanu, ʻDespre rasism postcomunist, anticomunism și decolonizareʼ, în Emanuel Copilaș (coordonator), Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Cetatea de Scaun, Suceava, 2017, pp. 230-235; Ovidiu Țichindeleanu, Contracultură. Rudimente de filozofie critică, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2016, în special capitolul ʻCătre o liberare de tranzițieʼ, pp. 259-316.

Postări asemănătoare


One Comment

  1. Critica socială e bine, și bine venită, dar fără practica politică rămâne un exercițiu de virtuozitate universitară. Repet, lumea nu se schimbă datorita unui colocviu sau unei universitate de vară, orice bine ar fi. După momentul de convivialité, fiecare revin la locul lui de munca, la instituie care îl sau o ține în friu, deci un moment de relaxare și tot revine cum a fost. Forțele care schimbă lumea nu li e pasă de astfel de critică fără efecte practice.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat