Recenzia cărții scrise de Medea Benjamin
Medea Benjamin este una dintre cele mai cunoscute activiste pacifiste din Statele Unite. Autoare a treisprezece cărți publicate la edituri prestigioase precum Prinston University Press, ORBooks și multe altele, Medea Benjamin este o neobosită opozantă a militarismului și războiului în toate formele sale.
Câteva dintre titlurile publicate de ea de-a lungul îndelungatei cariere ne dau o imagine a preocupărilor sale. În 1989 Medea Benjamin publică trei lucrări dintre care primele două enumerate aici în coautorat.
- ”Bridging the Global Gap: A Handbook to Linking Citizens of the First and Third Worlds” (Reducerea decalajelor globale: Un ghid pentru realizarea unei legături între cetățenii din lumea întâi și lumea a treia, Global Exchange / Seven Locks Press)
- ”No Free Lunch: Food and Revolution in Cuba Today” ”Nicio masă gratis: Hrana și Revoluția în Cuba contemporană” Princeton University Press și, în fine,
- „Don’t Be Afraid, Gringo: A Honduran Woman Speaks From The Heart: The Story of Elvia Alvarado. „Nu-ți fie frică, americanule: o femeie din Honduras îți vorbește din inimă. Povestea Elviei Alvarado.”Harper Perennial.
Acest debut care ne-o arată în calitatea sa de autoare de cărți este continuat de lucrări la fel de importante care denunță intervențiile armate și sancțiunile economice. Le vom aminti doar pe ultimele trei. „Drone Warfare: Killing by Remote Control” („Războiul dronelor: Ucigând cu telecomanda”) ORBOOKS, 2012, „Kingdom of the Unjust: Behind the U.S. – Saudi Connection” (Regatul celor Nedrepți: În spatele legăturii dintre Statele Unite și Arabia Saudită), ORBOOKS 2016.
Activitatea sa prolifică în calitate de autoare de cărți este completată de un la fel de susținut militantism pacifist. În anul 2002 a înființat împreună cu Jodie Evans o cunoscută organizație feministă pacifistă Code Pink: Woman for Peace.
În anul 2022 Medea Benjamin a publicat alături de Nicholas J.S. Davis lucrarea „War in Ukraine. Making Sense of a Senseless Conflict”. („Războitiul din Ucraiana. Să înțelegem un conflict fără sens”
Lucrarea are șapte capitole și face o riguroasă trecere în revistă a principalelor evenimente legate de războiul din Ucraina. Meritul principal al lucrării este că nu se ferește să acuze în repetate rânduri nici acțiunile criminale desfășurate de Rusia, dar nici provocările de care se fac vinovate statele occidentale.
Povestea spusă de Medea Benjamin nu este una cu eroi pozitivi și negativi. Autorii se întreabă retoric două lucruri esențiale:
1. chiar crede cineva că aderarea Ucrainei la Nato era o amenințare atât de mare încât nu se putea rezolva decât prin război?
2. chiar crede cineva că cea mai bună cale de urmat pentru Ucraina era să ignore total Rusia și să se prevaleze de dreptul său la autodeterminare ca să intre de urgență în NATO?
Primul capitol al cărții descrie începuturile războiului din Ucraina și explică modul în care evenimentele din 2014 au pregătit scena pentru conflictul actual. Sigur, cineva care consideră că:
- a analiza istoria de dinainte de 2022
- a analiza rolul jucat de Victoria Nuland în evenimentele cunoscute sub numele de „Maidan”
- a analiza acordurile de la Minsk
- a analiza modul în care guvernele ucrainiene au tratat problemele legate de minorități și regiunile separatiste
înseamnă:
- propagandă rusă
- relativizarea crimelor de război
- justificarea ororilor războiului din Ucraina
- colaborare cu serviciile secrete rusești
ei bine, dacă cineva judecă după această schemă trebuie să oprească lectura acestei recenzii și a cărții. Din nefericire, există încă intelectuali aflați în poziții de mare vizibilitate care judecă astfel. Ei cred că a cita experți americani care contrazic narațiunea, că a discuta lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă echivalează cu propaganda rusă. Nu cred că ei și cei pe care îi conving cu perspectivele lor simpliste pot fi ajutați prin lectură. Gradul lor de fanatism și judecățile lor în alb și negru nu sunt de combătut cu informații. După ce ceața războiului se va mai risipi se vor cerne cei cinici de cei creduli și basmul lor cu feți frumoși din vest și zmei din est se va dovedi doar o nouă și frumoasă fantasmă menită să susțină războiul cu orice preț. Repet – pe ei putem doar să îi privim cu uimire și îngrijorare și să le trimitem gândurile noastre bune.
Pentru cine dorește o analiză serioasă în care atât crimele regimului Putin cât și reacțiile iresponsabile ale liderilor occidentali sunt înfierate fără rezerve, acest text și, evident, cartea sunt de recomandat.
Cum spuneam primul capitol tratează evenimentele precursoare invaziei Ucrainei și arată cum înainte chiar de 2014 existau oficiali americani de prestigiu precum fostul director CIA William J. Burns sau de inițiatorul doctrinei conținerii George F. Kennan pentru care o inițiativă de extindere a NATO era privită cu reținere.
Mai interesant este capitolul în care oficialii americani se implică direct în plasarea oamenilor favorabili lor la conducere:
În același timp, pe YouTube a apărut o înregistrare audio (devenită de notorietate) a secretarului adjunct al SUA Victoria Nuland și ambasadorul american Geoffrey Pyatt
desemnând personalitățile din opoziție cu funcțiile și atribuțiile specifice într-un guvern post-Ianukovici. Cei doi au convenit că Arseniy Yatsenyuk, sau „Yats”, așa cum îi spuneau ei, era cea mai bună alegere pentru funcția de prim-ministru și că liderul opoziției
Vitali Klitschko și Tyahnybok de la Svoboda „și băieții lui” ar fi mai utili „în exterior”. Aceștia au discutat despre dificultatea de a-l marginaliza pe Klitschko, care „a fost principalul actor” în Maidan. Nuland și Pyatt au decis să își prezinte planurile direct noului reprezentant al ONU în Ucraina, Robert Serry, în loc să le discute cu oficialii UE, care
îl favorizau pe Klitschko. Nuland a spus: „Ar fi grozav, cred, pentru a face lucrurile să meargă ca pentru ca ONU să ajute să ne iasă treaba asta și, știți, la dracu cu UE”.Pyatt a vorbit, de asemenea, despre driblarea lui Ianukovici și a Rusiei, și a fost de acord că „. . . . am putea să facem să aterizeze prăjitura cu fața în sus dacă ne mișcăm repede … vrem să încercăm să obținem cineva cu o notorietate internațională să vină aici și să ne ajute să moșim chestia asta.
Nuland a răspuns (textual): „Deci, în această privință, Geoff, când am scris nota, [consilierul de securitate națională al lui Biden Jake] Sullivan a revenit la mine VFR [very fucking quickly?], spunând că ai nevoie de [vicepreședintele] Biden și am spus probabil mâine, pentru un avânt și pentru a face lucrurile [faptele] să meargă. Deci Biden este dispus”. (Benjamin, Davis 2022, 37)
Al doilea capitol explică modul în care acordurile de la Minsk ar fi trebuit să pună capăt unui război civil în regiunea Donbas soldat cu peste 14.000 de victime dintre care 3400 de civili, 4400 combatanți civili și 6.500 forțe separatiste. Au fost două runde ale acordului la care au participat Franța și Germania. Una în 2015 care a pus capăt fazei celei mai sângeroase a conflictului și una în 2015. Conform acordului trebuiau organizate referendumuri în republicile separatiste și trebuia să li se acorde autonomie, lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Războiul propriu-zis a încetat, deși au fost numeroase violări ale acordului de încetare a focului. Totuși războiul economic a continuat.
Dar problemele economice poporului ucrainean nu au făcut decât să se adâncească pe măsură ce noul guvern a lansat o nouă rundă de privatizări și reduceri în sectorul public, ca și condiții pentru un ajutor de salvare de 40 de miliarde de dolari din partea FMI. Salariile și pensiile din sectorul public au fost reduse, iar ocuparea forței de muncă în sectorul public a fost redusă cu 20 %, în timp ce sistemul de sănătate și 342 de întreprinderi de stat au fost privatizate. De asemenea, finanțarea învățământului public a fost redusă, iar 60 la sută dintre universitățile din Ucraina au fost închise (Benjamin, Davis, 53)
Regimurile bazate pe corupție și susținute de Rusia au fost înlocuite de alte regimuri, bazate tot pe corupție și susținute, de data aceasta, de instituții care avansau ideea terapiei neoliberale de șoc. Sigur că ideea era, așa cum arată autorii, ca Ucrania cea nouă să afișeze o imagine de anti-corupție și autodeterminare în contrast cu învechiții și corupții lideri susținuți de Rusia. În esență măsurile de privatizare nu făceau decât să deschidă calea capitalului vestic către Ucraina. Țara și-a pierdut mai bine de un sfert din Produsul Intern Brut între 2012 și 2016. Războiul nu a făcut decât să complice lucrurile pentru că regiunile separatiste erau și cele mai bogate.
Lucrarea prezintă cu mare acuratețe modul în care evenimentele premergătoare anului 2022 au condus la o acumulare de tensiuni fără precedent. În regiunile separatiste ar fi trebuit organizate alegeri. Ele au fost amânate. În cele din urmă, ele s-au organizat la inițiativa liderilor separatiști, dar nu au fost recunoscute. Mai mult, grupurile de extremă dreapta, deși slab reprezentate în opțiunile ucrainienilor au devenit tot mai violente. Culmea este că în 2015 parlamentul ucrainian a fost totuși capabil să treacă la limită o lege privind autonomia. Rusia a criticat-o că n-a mers prea departe. Dar liderii de extremă dreapta s-au dovedit a fi cei mai vocali:
„ …partidul de dreapta Svoboda s-a opus autonomiei acordate Donbasului și a organizat o demonstrație violentă în fața clădirii parlamentului, care s-a transformat într-o bătălie crâncenă cu poliția și gărzile naționale.Un membru al Gărzii Naționale a fost ucis, 122 de persoane au fost spitalizate, iar 30 de persoane au fost arestate, inclusiv un membru al Svoboda care a mărturisit că a aruncat o grenadă de mână asupra forțelor de securitate. Poroșenko a calificat demonstrația violentă drept o „lovitură de cuțit în spate” din partea partenerilor săi extremiști din guvernul de după lovitura de stat, iar proiectul de lege nu a ajuns niciodată la adoptarea finală” (Benjamin, Davis, 57)
Autorii se concentrează și asupra figurii președintelui Zelensky care a venit în 2019 la putere din poziția de actor al serialului Servitorul Poporului în care ironiza inclusiv grupurile de extremă dreapta. Filmul păcii s-a rupt în momentul în care, după discuții cu Franța și Germania, președintele Zelensky a ordonat trupelor ucrainiene să retragă armamentul greu din zona separatistă. Aceștia însă s-au opus, arătând că elementele de extremă dreapta, deși mai puțin numeroase, exercitau o mare influență, având o putere disproporționată cu numărul și reprezentarea lor politică.
”În octombrie 2019, în cadrul unei întâlniri cu Franța și Germania la Paris, Zelenskyy a semnat un nou acord cu Rusia și cu republicile populare pentru a retrage armele grele de pe linia de contact din Donbas, să facă schimb de prizonieri, să acorde autonomie RPD și RPL și să coopereze în ceea ce privește organizarea unor noi alegeri, așa cum s-a convenit în acordul inițial Minsk II. Când unele unități militare au refuzat ordinul său de retragere, Zelenskyy s-a deplasat în provincia Luhansk, a confruntat trupele Regimentului Azov în direct la televizor și a reamintit că el era președintele și că le ordona să se retragă.
să se retragă.Dar grupurile de extremă dreapta au adus voluntari din întreaga țară pentru a înlocui trupele ucrainene de pe linia frontului și au înființat puncte de control înarmate pentru a împiedica retragerea. La 14 octombrie, un număr estimat de 10.000 de protestatari de dreapta au mărșăluit prin Kiev, conduși de bărbați îmbrăcați în negru, cu măști albe pe față pentru a-și ascunde identitatea. Aceștia purtau rachete de semnalizare roșii pe post de torțe și scandau, „Glorie Ucrainei! Nu ne predăm!”Confruntat cu aceleași forțe extremiste ca și Poroșenko și fără niciun sprijin pentru inițiativele sale de pace din partea Statele Unite, Zelenskyy și-a abandonat eforturile. La fel ca Poroșenko, el s-a referit în curând la liderii din Donbas drept „teroriști” și a refuzat să vorbească cu ei.” (Benjamin, Davis, 64-65)
Capitolul trei privește invazia propriu zisă. Presa a oferit acoperire odioaselor crime de război și dezastrelor care au rezultat din această primă fază a operațiunii militare care s-a terminat cu președintele Zelensky recunoscând în iunie că Rusia controlează 20% din teritoriul Ucrainei. Autorii condamnă invazia Ucrainei:
Prima fază a invaziei rusești a lăsat în urmă moarte și devastare în urma sa.Amnesty International a acuzat Rusia de uciderea deliberată a civililor, de violuri, tortură și tratamentul inuman al prizonierilor de război. De asemenea, organizația a declarat trupele rusești au folosit arme fără discriminare, cum ar fi muniții cu dispersie în zonele populate. (Benjamin, Davis, 88)
Acestor atrocități li s-a răspuns prin escaladarea conflictului și prin folosirea oportunității de a trimite și mai mult armament în zona de război. În paginile lucrării autorii fac un inventar al zecilor de mii de elicoptere, drone, arme anti-tanc, lansatoare de grenade, și a altor vechicule și echipamente care au fost furnizate trupelor ucrainiene. Pentru acționarii companiilor producătoare de armament ca Lockheed Martin și Raytheon conflictul s-a dovedit o uriașă oportunitate. Pentru Ucraina, autorii insistă că victoria din Harkov a oferit un sentiment de triumfalism ucrainienilor. Totuși, costurile în vieți omenești sunt enorme.
Un capitol foarte important este cel dedicat NATO. Este extrem de util de citit în special pentru cei care tind să idealizeze rolul acestei oganizații. Povestea oficială este aceea că aceasta este o alianță defensivă și că este folosită de Moscova ca pretext pentru că Ucraina n-ar fi fost primită în alianță decât după ani de zile de reforme și progrese. Sigur, trebuie urmărite cu atenție argumentele oferite de autori. În ce ne privește este foarte important să reținem că NATO este o alianță cu arme nucleare plasate în Italia, Turcia, Germania, Olanda și Belgia. În plus, noi românii și polonezii avem sisteme care pot fi convertite în arme ofensive capabile să trimită rachete nucleare spre Rusia.
Autorii explică foarte clar de ce NATO este o alianță ale cărei intenții sunt departe de a fi strict defensive. În plus, bazându-se pe dreptul de auto-determinare, alianța a adăugat țări membre despre care se presupunea că nu vor ajunge niciodată în această poziție. Este o întreagă discuție istorică legată de promisiunile către Mihail Gorbaciov făcute de Ronald Reagan când războiul rece s-a încheiat. Autorii explică modul în care intervenția din Iugoslavia a marcat transformarea alianței într-una pur ofensivă.
Această intervenție militară în conflictul civil din Bosnia a transformat NATO dintr-o alianță pur defensivă menită să descurajeze sau să respingă un atac împotriva membrilor săi, în
una ofensivă.
În Bosnia, NATO a folosit forța militară împotriva unei mișcări insurgente care nu a atacat sau măcar amenințat un membru NATO. Timp de decenii după aceea, Bosnia a rămas o țară disfuncțională și săracă a comunității internaționale.Destrămarea Iugoslaviei a dus la o situație și mai mai intensă și mai controversată soldată cu o intervenție militară a NATO în 1999. Prezentată ca o încercare de a opri acțiunile etnice ale Serbiei din Kosovo, NATO a declanșat un război – fără ca ONU să fie de acord- pentru a crea un Kosovo independent din Serbia. (Benjamin, Davis 2022, 107-108)
Autorii insistă asupra unor aspecte foarte controversate și chiar tragice ale bombardamentelor Serbiei asupra căreia au căzut 23.000 de bombe distrugând infrastructura și inclusiv clădirea televiziunii și ambasada Chinei.
Cu privire la efectele pozitive și oprirea epurărilor etnice există și opinii disidente pe care autorii le prezintă. Lord Carrington, fost secretar general al NATO și președinte al Consiliului de administrație al Conferinței europene privind Iugoslavia, a denunțat gestionarea situației de către NATO, concluzionând că NATO nu numai că nu au reușit să prevină epurarea etnică, ci chiar a provocat-o.(Banjamin, Davis 2022, 107-108)
În capitolul cinci autorii discută despre inegalabilul război informațional care s-a declanșat odată cu invaizia Ucrainei de către Rusia. Deloc surprinzător, regimul de la Kremlin a arestat și reprimat protestele și vocile crtice. legea permite regimului să acuze de terorism și incitare la terorism și să pedepsească cu până la zece ani de închisoare protestatarii și pe cei care se manifestă împotriva regimului. Mai surprinzătoare însă a fost însă reacția țărilor occidentale care să mândreau cu libertatea de exprimare și care au declanșat o operațiune fără precedent de închidere de posturi media, conturi pe rețelele sociale, canale de youtube sub acuzația de propagandă. Ani de zile s-a pornit de la premisa că cetățenii știu să aleagă și să se apere. Deodată însă această atotputernicie a cetățenilor nu a mai contat. Ce este interesant de notat este că lucrarea aduce în discuție vocile de opoziție din SUA și Rusia. Prea puține voci din Ucraina se fac auzite, iar ucrainienii care să militeze pentru pace sunt aproape inexistenți. E totuși absurd să asumăm că într-o țară de 40 de milioane de cetățeni nu există asemenea poziții pacifiste și anti-guvernamentale.
Capitolul șase privește sancțiunile și efectele lor. Sigur că miile de sancțiuni asupra Rusiei au avut ca efect nescontat probabil înreruperea comerțului cu îngrășăminte și cu cereale de care țările aveau nevoie. În special țările din Africa au fost profund afectate de întreruperile de furnizare rezultate din război. Autorii prezintă situația echilibrat. Sigur că Rusia se mândrește că n-a suferit din pricina sancțiunilor însă disponibilizarea muncitorilor de la companiile care au părăsit țara aruncă o altă lumină asupra situației. De cealaltă parte, SUA contau pe un colaps imediat al monedei rusești care, în ciuda tuturor așteptărilor, a revenit la nivelul de dinainte de război. Fiecare parte prezintă o viziune trimumfalistă, însă autorii insistă că adevărul e undeva pe la mijloc. În războiul sancțiunilor nu există o victorie clară, dar există pierderi evidente care nu afectează, din păcate, doar țările aflate în conflict.
În fine, poate cel mai important capitol este cel legat de pericolul nuclear. Autorii insistă să precizeze că în perioada sovietică existau tratate care împiedicau puterile nucleare să arunce fie și o bombă de acest tip. Între timp, președinții americani au părăsit acele acorduri. În plus, SUA presează către așteptări nerealiste – recucerirea tuturor teritoriilor. Este o politică extrem de periculoasă. Autorii explică de ce. Arsenalul convențional al Rusiei este mai mic decât cel al SUA. Or, pentru că nu își permite să piardă acest conflict după tot efortul uman și material făcut, Rusia, împinsă în situația de a epuiza arsenalul convențional, va apela la cel nuclear. Noile reglementări anunțate de președintele Putin fac destul de laxă interpretarea potrivit căreia „amenințarea existențială” s-ar manifesta. Bombele nucleare tactice, explică autorii, sunt doar o redenumire a arsenalului distrugător de un pericol fără precedent. Chiar lansarea câtorva asemenea bombe ar însemna riscul unei ierni nucleare.
În concluzie, consider că cea mai importantă sintagmă a întregii cărți, echilibrat scrisă și bine documentată, o constituie aceasta: așteptări nerealiste. Încă de la bun început bună parte a publicului occidental și mare parte a ucrainienilor au căzut prază unei retorici care promitea lucruri legitime și fără doar și poate dezirabile, dar nerealizabile. Întreținerea unei iluzii cu prețul vieților a mii de soldați ucrainieni este modul în care puterile occidentale au ales să-și proiecteze puterea și interesele în zonă. Avântul belicos fanatic și susținerea unui război care nu poate decât să escaladeze într-o catastrofă par singurele opțiuni care ne sunt prezentate ca legitime. Dacă citiți cartea scrisă de cei doi autori veți înțelege poate, mai bine, de ce pacea și negocierile ar fi calea de urmat.
