Închiderea tehnică a evenimențialității sau despre Don’t look up din perspectiva fenomenologiei heideggeriene

Scurte considerații de ordin filosofic despre o peliculă în vogă

YouTube screenshot din trailer-ul Don’t Look up!, cu un portret al lui Martin Heidegger suprapus (sursă: Maria Cernat)

În volumul I al seminarului Fiara și suveranul, Jacques Derrida problematizează filosofia heideggeriană a tehnicii în relație cu evenimențialul modern. Argumentul lui este următorul: tehnica a impregnat evenimentul în asemenea măsură, încât a ajuns practic să i se substituie. Nu ne mai putem întâlni cu întâmplări relevante, fără ca acestea să nu fie mediate prin filtrul tehnicii, înțeleasă de Derrida aici preponderent sub forma mass-media: orice catastrofă naturală, orice atentat terorist, orice amenințare mai mult sau mai puțin concretă – toate acestea nu ne sunt accesibile decât prin intermediul suporturilor tehnologice prin intermediul cărora ne selectăm informația: televizoare, laptopuri, telefoane mobile și alte tipuri de gadget-uri. Pornind de aici, noi nu ne mai întâlnim practic cu evenimentul propriu-zis, în plenitudinea lui radical-contingentă, ci cu tehnologia care face posibilă receptarea evenimentului. Tehnica transformată în spectacol de sine nedialectic a devenit deja infrastructura evenimentului și aproape nimic nu i se mai poate sustrage.

Conform lui Heidegger, „În Gestell  (un fel de dincoace cu pretenții ontologice nejustificate al tehnicii, n.m.) survine starea de neascundere în conformitate cu care activitatea tehnicii modeme scoate din ascundere realul ca situare-disponibilă” (Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, 1995, p. 147). Mai departe, „Renunţarea este cu insistenţă cerută de acţiunea determinantă a Gestell-ului, care reclamă posibilitatea ca natura, devenită situare-disponibilă, să fie supusă comenzii. Iată de ce fizica, chiar dacă s-a retras din reprezentarea care pînă de curând a fost singura valabilă, reprezentare orientată doar către obiecte , nu poate nicicând renunţa la un lucru anume: ca natura să apară într-un mod care să poată fi stabilit pe calea calculului şi să rămînă, sub forma unui sistem de informaţii, în sfera supunerii-la-comandă (Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, 1995, p. 149). Natura, realitatea efectivă care include și microclimatul specific civilizației umane, devine livrabilă doar sub forma calculabilului, a utilului, a nenegociabilului adevăr al științelor naturale moderne. Pe cale de consecință, „Destinul care trimite în supunerea-la-comandă este, aşadar, cel mai mare pericol. Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenţei ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul” (Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, 1995, p. 155).

În calitate de adevăr necontestabil al modernității, tehnica își creează „misterul”, dar este în general opacă la dialectică, iar asta o face cu adevărat periculoasă din punct de vedere ontologic, deoarece aspiră la acest statut dar îi este imposibil să-l atingă. În cele din urmă, adevăratul secret al tehnicii, pe care Heidegger l-a intuit, până la un anumit punct, este capitalul. „După ce tehnica modernă a ajuns să se răspândească şi să domine peste întreg pământul, se poate spune că nu atât sateliţii Sputnik şi aparatele lansate de aceştia pe orbită gravitează în jurul pământului, cât mai cu seamă fiinţa înţeleasă ca ajungere-la-prezenţă în sensul situării disponibile şi calculabile este cea care, într-o uniformitate totală, atinge orice pământean, fără ca locuitorii continentelor extra-europene să-şi dea seama de acest lucru sau măcar să poată şti în vreun fel de unde anume provine amintita determinare a fiinţei. (In mod vădit, cei care doresc cel mai puţin să ştie aşa ceva sunt chiar promotorii dezvoltării economice, preocupaţi astăzi să-i împingă pe cei aşa-zis subdezvoltaţi în perimetrul în care se face auzită acea exigenţă a fiinţei ce vorbeşte din chiar inima tehnicii moderne)” (Heidegger, Despre miza gândirii, Humanitas, 2007, pp. 22-23). Capitalul, înțeles în termeni de profit cu orice preț, devine mănușa ideologică a tehnicii a cărei calculabilitate este extrapolată acum în rentabilitate. Altfel spus, limitările ideologice ale omului de știință, dincolo de buna credință asumată sau nu a acestuia, sunt, în primul rând, o funcție a tehnicii în primul rând, și de abia în al doilea rând o invitație neîmpărtășită la câștiguri obscene din partea unor elite oligarhice tot mai cinice și autosuficiente.

De ce tehnica, în atotputernicia ei, se refuză dialecticii? Deoarece dialectica – și aici intrăm în logica hegeliană – dinamizează cantitativul și îl propulsează permanent atât în direcția „infinității bune”, calitative, cât și în direcția „infinității rele”, matematice, bazată pe reproducerea lipsită de discernământ a identicilor care nu contează decât pentru a fi numărați. Ori, deschiderea radicală care este dialectica este așezată de către tehnica modernă pe o pantă unilaterală, și anume cea a infinității rele. Știința modernă, în calitate de aparat teoretic al tehnicii, contribuie la livrarea de identici numărabili pe piață, asigurând astfel reproducerea capitalului prin intermediul mărfurilor. Piața însă operează cu cantități, nu cu calități care să-i expună genealogia, limitele, abuzurile și „misterul” din perspective neconvenabile, subversive. Mărfurile circulă, întrețin consumul, spectacolul, mirajul atotputerniciei tehnicii și, cel mai important, nu pun întrebări și nu generează discuții sensibile.

Cred că, de acum, legăturile din acest dens excurs filosofic și recenta producție cinematografică Don’t look up încep să se contureze. Evenimentul radical și apocaliptic urmând a fi produs de o cometă – alcătuită, culmea ironiei, din metale și minereuri rare în valoare de sute de mii de miliarde de dolari – care se îndreaptă direct spre pământ nu mai poate fi înțeles în afara tehnicii care îl intermediază, calculează și livrează sub forma creșterii de rating-uri pentru diferite emisiuni televizate, sub forma creșterii politicienilor în sondaje electorale și sub forma creșterii enorme a profiturilor pentru multinaționala BASH. Oamenii de știință care descoperă și prezintă terifianta informație despre cometă nu sunt nici pe departe situați în afara tăvălugului mediatico-politic susținut de pretențiile de adevăr incontestabil al științelor naturale moderne, ci se află chiar în inima lui. Faptul că adevărul cometei este unul pur matematic, așa cum ne anunță stupefiat unul din personajele principale, interpretat de către Leonardo di Caprio, arată foarte clar că buna credință, indignarea și disperarea acestuia, profesor la universitatea din Michigan, respectiv a doctorandei sale, nu sunt nici pe departe în afara relației calculabil-profitabil-apocaliptic, triada tehnicii moderne confruntată, în perspectiva teribilului eveniment, cu realitatea confiscării fără rest a evenimențialității dusă până la consecințele ei ultime.

Deși mijloacele tehnologice necesare distrugerii cometei sau a devierii acesteia pe un curs mai puțin periculos există, misiunea spațială care primește această sarcină este anulată chiar și după ce a fost demarata deja, odată făcută descoperirea valorii enorme a cometei, o metaforă perfectă pentru condiția inautenticității criminale la care am ajuns în modernitatea târzie, pentru a îl parafraza tot pe Heidegger. Încep să se facă numeroase calcule referitoare la fragmentarea cometei și la locurile de pe pământ în care aceste fragmente ar putea lovi. Întocmai cum se procedează în cazul poluării, statele mai bogate cumpărând „cote” de poluare de la cele mai sărace și mai puțin industrializate pentru a nu le fi afectate prea mult profiturile industriilor pe care le consideră de interes major, tot așa sunt mituite elitele unor state mai sărace pentru a accepta ca unele fragmente din cometă să ajungă în proximitatea granițelor lor, provocând inundații, cutremure și distrugeri pe o scară colosală (Chile, vechiul bastion al experimentelor neoliberale americane, fiind unul dintre aceste cazuri). Când divizarea cometei eșuează, câteva mii de membri ai elitei globale se refugiază pe o navă spațială care va ajunge într-un final pe o planetă locuibilă, unde vor fi însă cu toții exterminați de către o specie extraterestră, în timp ce restul omenirii, mai puțin norocoasă, asistă în diferite moduri mai mult sau mai puțin onorabile la propria distrugere, alături cel mai probabil de distrugerea întregii vieți de pe pământ. Din nou, Heidegger: „Nu bomba atomică (sau cometa din filmul nostru, n.m.), despre care se discută atâta, reprezintă, în calitatea ei de maşinărie special creată pentru a ucide, ceea ce este ucigător. Ceea ce de multă vreme îl amenință pe om cu moartea, dar cu moartea esenţei sale, este caracterul necondiţionat al simplei vreri care acţionează în sensul premeditatei autoimpuneri în toate domeniile. Ceea ce îl amenintă pe om în esenţa sa este credinţa, care izvorăşte tot din hipertrofierea voinţei, că printr-o paşnică eliberare, transformare, înmagazinare şi dirijare a energiilor naturii (care pot fi înțelese și extinse, în contextul filmului, la nivelul energiilor cosmice), omul ar putea să facă suportabilă pentru toţi, şi în linii mari fericită – condiţia de om” (Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, 1995, p. 272).

Ca eveniment radical, aflat inclusiv dincolo de dialectica mundană – și care se soldează cu anihilarea omenirii, cometa apocaliptică nu reprezintă un fapt contingent și apt de a își impune propriul adevăr, plasând astfel ființa pe un nou traiect ontologic, așa cum ar spune Alain Badiou că s-a mai întâmplat până acum în istoria omenirii (apariția creștinismului, revoluția franceză, revoluția bolșevică etc.), ci este tocmai sfârșitul ființei și al tuturor discursurilor prin care aceasta își mediază, niciodată integral, cu atât mai puțin în epoca tehnicii – accesul la propria sineitate. Iar acest sfârșit nu mai poate fi înțeles altfel decât ca spectacol, ca divertisment încadrat inevitabil de Gestell (calculabil-livrabil-profitabil). El are loc „Intr-un ceas cînd cel mai retras colţ al planetei a fost supus cuceririi tehnice şi a devenit exploatabil economic, cînd indiferent ce întîmplare petrecută în indiferent care loc şi în indiferent ce moment a devenit accesibilă într-o clipită, cînd un atentat asupra unui rege, petrecut în Franţa, şi un concert simfonic care are loc la Tokio pot fi „trăite” simultan, cînd timpul nu mai e altceva decît viteză, instantaneitate şi simultaneitate, iar timpul ca Istorie a dispărut din existenţa tuturor popoarelor (…)” (Heidegger, Introducere în metafizică, Humanitas, 1999, pp. 57-58) pentru a deveni, am putea adăuga, în termeni hegelieni, repetiție sterilă a identicilor unui în-sine care nu mai poate spera, dialectic, la depășirea propriei condiții spre a deveni un pentru-sine.

Nu în ultimul rând, inclusiv parodierea usturătoare a unui astfel de posibil sfârșit al lumii nu ne este accesibilă decât în calitate de spectatori de film, consumatori ai unui produs cultural care, ca eveniment, este el însuși mai mult tehnică decât meditare efectivă asupra contingentului amenițător. Anxietatea produsă de film, un al termen drag lui Heidegger, reprezintă tocmai teama de nimic, de neființă, de sfârșit; experimentarea ei arată că nu ne-am pierdut total umanitatea, așa cum nu este nici cazul să o fetișizăm metafizic, transformând-o într-un universalism distorsionat menit să acționeze în limitele unei tot mai puțin probabile conștiințe vinovate a modernității tehnice, condamnată să se proiecteze pe sine până la consecințele sale ultime. Ceea ce înseamnă, într-un fel sau altul, distrugerea planetei.

Ceea ce Marx gândea abstract, sub forma economiei politice a capitalismului, Heidegger investighează fenomenologic, sub forma tehnicii atotcuprinzătoare și atotdistrugătoare. Dincolo de această întâlnire deloc neglijabilă, misticismul autenticității și al „prezentificării” clipei pentru a o constrânge să se materializeze într-un destin cu adevărat istoric, așa cum vrea Heidegger, este cum nu se poate mai îndepărtat de raționalismul tăios și de umanismul bazat pe moralitate de clasă al lui Marx, un umanism mult mai matur decât umanismul pretins universal al liberalismului – filosofia capitalismului prin excelență – și tocmai de aceea un umanism mult mai decent și mai democratic: pentru că își asumă propriile limite atunci când aspiră, inevitabil, la o nouă etică universală, nu le ascunde și, mai important, nu începe de la această etică universală cosmopolită și totodată abstractă, așa cum procedează liberalismul, prezentând-o drept premisă al propriului efort de autoinstituire, nu drept rezultat generic, atins prin intensificarea contradicțiilor sociale existente, nu prin sublimarea lor, ceea ce reprezintă de fapt o intensificare mult mai dură și în același timp mult mai perversă a acestora.

Mai departe, din confiscarea științei de către tehnică reiese și scepticismul popular tot mai important față de „expertocrație”, foarte prezent în film, și care trimite la antivaccinismul și la conspiraționismele de tot felul care însoțesc desfășurarea pandemiei de COVID-19 pe care o experimentăm în prezent. Iată o tragedie de proporții hamletiene pentru fizicienii din film, profesorul și doctoranda sa, care se resemnează până la urmă în fața inevitabilului și se lasă în seama unor comportamente tot mai reprobabile.

Heidegger nu e neapărat sceptic sau optimist privitor la viitorul umanității însă ambii termeni sunt pentru el impregnați de o metafizică umanistă occidentală la care trebuie să renunțăm, odată pentru totdeauna, dacă vrem să dăm cât de cât sens unei posibile alterități capabile de a depăși marasmul „căderii” pe care îl experimentăm de ceva timp.

Dar, cum ar spune Heidegger ceea ce se prezintă pe sine ca fiind lipsit de alternativă nu poate fi niciodată realmente adevărat, cu atât mai puțin adevărul științific, acest cocoș epistemologic incapabil să înțeleagă gardul pe care cotcodăcește și se umflă în pene, respectiv funcția pe care o are în cadrul gospodăririi capitaliste a tehnicii, și care nu este deloc atât de onorabilă pe cât este el capabil să o înțeleagă.

Am apreciat de asemenea și înțepăturile ocazionale din film la adresa ideologiei multiculturale „woke”, prezentată însă numai din perspectiva excesului de sentimentalism și de vulnerabilizare empatică, nu și din perspectivele mult mai lăudabile ale antirasismului, anticolonialismului și a feminismului pe care le articulează. De unde reiese că proiectul emancipator menit să ne salveze de lăcomia autodistructivă a elitelor oligarhice și de obtuzitatea inocentă o oamenilor de știință este sublim, dar că nu prea avem cum să ne bazăm pe el. Politica nu este domeniul emoției și al sentimentului adus la cote paroxistice, nici domeniul subiectivității autosuficiente a ceea ce Hegel numea inspirat în Fenomenologia spiritului „suflete frumoase”, ci este, tot pe urmele lui Heidegger, domeniul asumării hotărâte a unui a fi împreună mai autentic și mai incluziv decât în trecut. Problema care i se reproșează constant și pe bună dreptate acestui împreună politic al lui Heidegger este tocmai limitarea lui la anumite granițe naționale. Ori, așa cum Marx a înțeles foarte bine, dacă economia politică modernă este internațională, ceea ce i se opune nu pentru a o distruge, ci pentru a o plasa într-o nouă perspectivă, nu poate fi decât internațional, în măsura în care aspiră să fie relevant.

Sau, revenind la Hegel, moralitatea individuală, oricât de îndreptățită și de lăudabilă în sine, nu echivalează cu nimic în măsura în care nu devine etică, adică realmente reprezentativă social și politic. Nimeni nu are dreptate de unul singur, oricât de emoționant și de convingător își pledează cauza. Și nimeni, se pare, nu mai poate salva lumea de ea însăși.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor şi conducător de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

View All Posts

1 comments on “Închiderea tehnică a evenimențialității sau despre Don’t look up din perspectiva fenomenologiei heideggeriene

  1. O filozofie al cărei nucleu este nazismul nu ar trebui să fie luată în considerare de stânga decât dacă se dorește o fuziune nazbol sau legionar de stânga atât de dorită de Noua Dreaptă franceză.

Leave a Reply to Sceptic antifascist Cancel reply

Your email address will not be published.