Recenzia cărţii ”Ca un hoţ ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanităţii” de Slavoj Žižek
Slavoj Žižek, Ca un hoț ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanității, traducere de Ciprian Șiulea, Editura cartier, Chișinău, 2019
În stilul vivace, jovial și prolix cu care ne-a obișnuit, Slavoj Žižek ne readuce în atenție problema posibilităților stângii într-o lume în care „Putem întrezări la orizont o situație de o perversiune stranie, în care «stânga» oficială aplică politici de austeritate (în același timp susținând drepturile multiculturale), iar dreapta populistă implementează măsuri antiausteritate de ajutorare a săracilor (în timp ce urmărește o agentă naționalistă (sic!) xenofobă) – cel mai recent exemplu de ceea ce Hegel a descris drept «die verkehrte Welt», lumea cu fundul în sus” (p. 41, subl. în orig.).
Pentru această degringoladă politică, paralelă cu una etică de proporții cel puțin egale, așa cum vom vedea în continuare, responsabilă nu este atât dreapta populistă, nici fundamentalismul islamic, cât același capitalism neoliberal, prima fiind doar „doar o reacție la impasurile acestuia” (p. 132). Pentru a face față în mod corespunzător acestei constatări arhicunoscute, Žižek ne îndeamnă să nu renunțăm la vechiul universalism iluminist, ascultând în schimb cântecul de sirenă al politicii identității, pentru care obiectivitatea este echivalată pripit cu subiectivitatea bărbatului alb heterosexual. Asta deoarece dacă renunțăm la universalitate în favoarea expunerii nedreptăților la care sunt supuse diferitele grupuri marginale din societatea contemporană, renunțăm la însăși standardul după care evaluăm dreptatea și nedreptatea, permițând astfel bărbatului alb privilegiat să își afirme la rândul lui propria particularitate reprimată și implicit propriile prejudecăți identitare – misogine, rasiste, xenofobe etc.: „Vechea și evidenta idee marxistă despre faptul că nu există universalitate neutră, adică despre faptul că orice universalitate care se prezintă drept neutră ascunde și prin asta privilegiază privilegiile existente, nu ar trebui să ne seducă și să ne facă să abandonăm adevărata universalitate ca atare – dacă facem asta, ascundem faptul că însăși argumentația noastră împotriva falselor universalități vorbește de pe poziția unei false universalități (ceea ce ne dă posibilitatea de a percepe poziția celor defavorizați ca fiind nedreaptă). În mod paradoxal, afirmarea identității de alb/hetero/bărbat i-ar lipsi pe aceștia de universalitatea lor implicită și i-ar obliga să-și accepte particularitatea (p. 183). Pe cale de consecință, „spre deosebire de politica identității, care se concentrează asupra modului în care fiecare grup ar trebui să-și poată afirma pe deplin identitatea particulară, sarcina radicală e de a da fiecărui grup posibilitatea de a avea acces deplin la universalitate – ceea ce nu înseamnă o recunoaștere a faptului că faci parte și din genul uman universal sau afirmarea vreunor valori ideologice considerate universale. Înseamnă recunoașterea faptului că universalitatea cuiva lucrează în fracturile din identitatea particulară a aceluia, asemenea «lucrării negativului» care subminează orice identitate particulară (…)” (pp. 196-197).
Ca negativitate hegeliană subtilă, nu ca adevăr tezist și dogmatic, universalitatea este cu adevărat indispensabilă. Nu și subiectul care, într-o lume postumană, se confruntă cu dileme etice și politice neașteptate. Singura soluție, susține autorul, este să îi tratăm pe roboți ca pe oameni, conferindu-le aceleași drepturi, numai așa puteam construi noua universalitate în care renunțăm la statutul de victime și îl îmbrățișăm statutul mult mai promițător de producători ai umanității care va să vină. Dar asta nu se poate face decât renunțând la ceea ce Žižek numește „șantajul liberal”, la cererea de a sprijini necondiționat centrul de teama unor alternative populiste ale drepte radicale. În felul acesta combatem doar efectele, nu și cauza profundă care ne-a adus în chingile prezentului marasm. Sub vălul „libertății de a alege”, societatea capitalistă ne răpește de fapt alternativele politice reale formulând această privațiune în termeni de oportunitate, reinventare, redescoperire, aventură. „Bombardați în mod constant cu așa numite «alegeri libere», obligați să luăm decizii pentru care nici nu suntem, în mare parte, calificați (sau despre care avem informații insuficiente), ne experimentăm din ce în ce mai mult libertatea drept ceea ce este de fapt: o povară care ne privează de adevărata alegere a schimbării. În general, societatea burgheză elimină castele și alte ierarhii, egalizând toți indivizii drept subiecți ai pieței, despărțiți doar prin diferența de clasă; dar capitalismul târziu de astăzi, cu ideologia lui «spontană», se străduiește să elimine însăși clivajele de clasă declarându-ne pe toți autoantreprenori” (p. 45).
Din păcate, această ideologie este diabolic de eficientă, operând cu o forță hegemonic-spectaculară copleșitoare, în care orice abordare colectivă, nu moral-individualistă a problemelor pe care le avem, este susceptibilă din start de a antrena consecințe politice catastrofale. Vrem să fie mai bine, dar nu vream să repetăm ororile comunismului; să avem grijă deci până unde mergem cu acest mai bine, pentru că s-ar putea să ne trezim într-o fundătură din care cu greu sau deloc am mai putea ieși apoi. Triumful ideologiei capitaliste de azi constă în faptul că a etichetat cu succes drept ideologie orice nu îi convine, orice viziune asupra unei paradigme concurente. În acest fel, „astăzi, principala funcție a cenzurii ideologice nu e de a zdrobi rezistența concretă – asta e treaba aparatelor represive ale statului – ci de a zdrobi speranța, de a denunța imediat orice proiect critic drept deschizător al unui drum la capătul căruia se află ceva de felul unui gulag” (p. 292). Peștera neoliberală, cu ale sale umbre și himere, pare mai confortabilă decât ieșirea la lumină. Numai că focul în lumina căruia sunt proiectate mirajele, fetișismele comodificate și comodificante pe care le luăm drept realități inconturnabile – nu poate fi întreținut la nesfârșit cu resursele pe care le avem în prezent. Ora decontului se apropie.
