Recenzia cărţii ”Despre creierul femeii şi alţi demoni. Antologia textelor publicistice ale Sofiei Nădejde” de Maria Cernat şi Adina Mocanu
Maria Cernat, Adina Mocanu, (ed.), Despre creierul femeii și alți demoni. Antologia textelor publicistice ale Sofiei Nădejde, Editura Paralela 45, Pitești, 2019
Inițiativa Mariei Cernat și a Adinei Mocanu de a reuni în volum publicistica politică a feministei socialiste Sofiei Nădejde (anii 1880) este lăudabilă și, în contextul tendințelor postmoderne antinormative ale feminismului contemporan, orientat preponderent spre ceea ce Freud numea „narcisismul micilor diferențe” – extrem de necesară.
În ciuda structurii pe care i-au imprimat-o editoarele, publicistica Sofiei Nădejde nu are un caracter unitar. Am fost constrâns deci de caracterul eclectic al volumului să extrag câteva teme importante și surprinzător de actuale și să observ, pe urmele editoarelor, anumite tușe conservatoare și eurocentriste ale Sofiei Nădejde, cum ar fi lipsa de importanță acordată de către acesta dreptului de vot pentru femei, care nu ar schimba prea mult nivelul de trai al majorității acestora (aspect până la un punct adevărat, din păcate), respectiv tratarea superficială și plină de prejudecăți a raporturilor de gen în cadrul populațiilor neeuropene. Chiar și așa, ținând seama că ne aflăm totuși la sfârșitul secolului XIX, într-o societate profund reacționară, meritele Sofiei Nădejde eclipsează de departe aceste scăderi conjuncturale, la care înclin să cred că ar fi renunțat în cazul în care s-ar fi documentat mai mult în acele direcții. Să nu cădem deci în frecventa eroare de a judeca autori din trecut strict după standardele morale ale prezentului: situația este întotdeauna mai nuanțată și mai complicată decât pare la prima vedere.
Aș începe cu maxima conform căreia o societate trebuie judecată din perspectiva felului în care se raportează la cei mai vulnerabili membri ai ei. Nu numai în secolul XIX, ci și astăzi, femeile continuă să se încadreze în categoria unui precariat în care inegalitățile sociale și cele de gen se unesc pentru a produce un tip de exploatare mai insidioasă și mai persistentă decât „simpla” exploatare a forței de muncă în cadrul unor raporturi sociale clasice într-o societate capitalistă. Întotdeauna femeile au fost exploatate suplimentar, nu numai de către exploatatori, ci mai ales de către exploatații de sex masculin, emanciparea fiind deci pentru ele un deziderat și mai dificil de atins decât cel al bărbaților.
Soluția nu constă însă în mai multe drepturi pentru femei ca membri izolați ai societății; aceasta poate fi doar o abordare de moment prin specularea slăbiciunilor unui edificiu social care, atâta timp cât va continua să se mențină, va transforma căsătoria într-o afacere, deoarece raporturile dintre sexe vor continua să se bazeze pe subordonare, pe relații de putere injuste codificate social sub forma cutumelor și a tradiției: „căsătoria va fi o negustorie câtă vreme vor fi nepotrivirile de clase, câtă vreme femeia sa va putea vinde ca la mezat celui ce va da mai mult. Obiceiul de a se căpătui cu un bărbat cât mai chiabur e grozav de înrădăcinat în caracterul femeiesc, de aceea chiar cele neatârnate economicește tot cată să-și dea în teapă și vor căuta câtă vreme vor putea alege între un bărbat mai sărac și altul mai bogat: oamenii, ca și copii, trebuie să n-aibă prilejul de a greși și numai așa, încet pe încet, se vor îndrepta. Până la un punct, sigur că între aceste femei neatârnate se vor găsi mai degrabă de cele cumsecade; voim însă să spunem că asemenea cazuri rare nu dezleagă chestia femeii și că numai atunci va domni adevărata căsătorie morală, întemeiată pe dragoste, în locul celei de azi, care este întemeiată pe interes bănesc, când nu va mai fi neegalitate de clase, când va pieri forma socială negustorească de acuma” (p. 301).
Emanciparea individuală este deci incompletă, fiind un oarecum un surogat al emancipării sociale autentice, care nu este posibilă decât într-o societate postcapitalistă; atâta timp cât „misterul” capitalului, cum îl numea Marx, constă în extragerea de muncă neplătită în cadrul unor aranjamente legale, munca domestică a femeilor, de cele mai multe ori neplătită, va alimenta din plin un astfel de mod de producție, poate chiar în aceeași măsură ca munca sub-plătită a proletariatului, în care femeile sunt, la rândul lor, sub-sub-plătite.
Rezultă astfel că familia, pe care Sofia Nădejde o numește pe bună dreptate „o școală a despotismului” (p. 109), reproduce la scară microsocială modul de funcționare al capitalismului: muncă ne sau prea puțin retribuită, care generează sau potențează la rândul său asimetrii afective și sexuale, prejudecăți diverse și, într-un cuvânt, exploatare. Falsa conștiință a fericirii familiale nu invalidează această punere în problemă, putând fi rezumată la nenumărate sacrificii și concesii făcute în general de femei, partea subordonată în cadrul acestei „afaceri”, pentru a menține funcționalitatea acestui ansamblu privat, foarte profitabilă de altfel pentru funcționarea modelului economic dominant: învățăm de mici că viața e grea, nedreaptă, că trebuie să muncim mult pentru ceea ce ne dorim și, mai ales, pentru bunăstarea altora, că e rău cu rău, dar mai rău e fără rău; familia este deci o școală a despotismului capitalist, pentru a completa maximă Sofiei Nădejde; contra exemplele perfect valide de familii cu adevărat fericite nu invalidează teoria familiei ca interfață deductivă între personal și social, în care nevoile, aspirațiile și neîmplinirile individuale sunt absorbite și comodificate pentru a reproduce o ordine socială extrem de preocupată de camuflarea propriei genealogii istorice. Încă mai avem multe de învățat de la teoria lui Engels despre originea proprietății private și a familiei, despre felul în care acestea interacționează reproducând ordinea capitalistă.
Într-o astfel de societate, nu numai căsătoria, ci și femeia în sine este o marfă; fiind însă o marfă conștientă de sine, nu întotdeauna conștientă și de condițiile structurale care fac posibilă situația sa ingrată, din rațiuni asupra cărora urmează să ne aplecăm în continuare – femeia caută să își maximizeze utilitatea, valoarea de întrebuințare, în detrimentul valorii de schimb pe care i-o acordă bărbatul, căutând deci, în calitate de ofertă, să obțină pentru sine un preț cât mai mare, preț pe care bărbatul (cererea) caută desigur să îl împingă cât mai în jos. Acest proces se petrece în diferite forme și în interiorul, și în exteriorul căsătoriei. Iar când vine vorba în mod direct de prostituție, imoralitatea individuală devine o consecință a imoralității colective: „Când cineva nu poate nădăjdui să capete libertate, însă are oarecare chip să capete putere, aceasta ajunge ținta tuturor dorințelor sale; cei care nu-s lăsați să-și vadă singuri de treburi se mulțumesc cum pot ocupându-se de treburile altora, cu vederi egoiste. De aici vine patima femeilor pentru frumusețe, găteală și fudulie; chiar luxul și desfrânarea își au tot această rădăcină. Cu cât libertatea e mai mică cu atâta dorința de putere e mai mare și mai nerușinată” (p. 130).
Deoarece reușita socială a femeii este condiționată în primul rând de cât de plăcută reușește să se facă bărbaților (lucrurile s-au mai schimbat între timp, dar nu radical), orizontul politic al acesteia este inevitabil limitat. Astfel, susține publicista noastră, femeia este foarte puțin capabilă de a vedea dincolo de scopurile sale personale, devenind astfel o ființă egoistă și manipulabilă, pe care apelul la o societate mai echitabilă o lasă în general rece. „Cea mai însemnată deosebire între bărbat și femeie e când bărbatul lipsește de la datoria și interesul public pentru mulțumirea lui, pe când femeia, căreia nu i se recunoaște niciun interes propriu, lipsește pentru interesul pe care-l are pentru alții. Trebuie luat în seamă că femeii i se întipărește în minte ideea că e datoare să aibă interes numai pentru acei cu care e împreună, fără să i se pună în cap cele mai mici sentimente despre datoriile sociale” (p. 119). Dacă adăugăm la acest coctail depolitizant romantismul care infantilizează și mai mult femeia, făcând-o dependentă de protecția (și de capriciile) bărbatului, socialismul devine realmente ceva imposibil de gândit pentru marea majoritate a femeilor. „Romantismul nu face alta decât să încarce capul tinerilor cu o mulțime de lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. Fata tânără se va căpăta din nuvele și din poeziile romantice, ideea că ea e un înger, o floare, căreia bărbații îi cad la genunchi; că ea are nevoie de ocrotire, că nu poate face un pas fără brațul bărbatului, iar sprijinul pe care-l capătă îi dă frumusețea și tinerețea ei” (p. 103).
În sfârșit, argumentele biologizante, foarte la modă în epocă, despre cum femeile ar avea un creier mai mic decât al bărbaților, sunt contracarate de Sofia Nădejde care, aprofundând literatura de specialitate pe margine acestei dispute, spre deosebire de oponenții ei de sex masculin – răspunde că problema este pusă în mod eronat, deoarece este vorba despre comparații absolute ale greutății creierelor bărbaților și femeilor, nu relative, raportate la masa corporală totală. Dimpotrivă, la acest ultim capitol femeile stau în general mai bine, având o cantitate de creier mai mare decât a bărbaților, fiind astfel îndreptățite să considere la rândul lor că ar fi mai „deștepte” decât bărbații; numai că Sofia Nădejde respinge acest tip de argumente simpliste și reducționiste, bazate pe generalizări nepermise. Nu și bărbații cu care polemizează, printre cei mai cunoscuți dintre ei numărându-se academicianul și viitorul prim-ministru Titu Maiorescu.
În concluzie, capitalismul a făcut din viața femeii o „jertfă” – aceasta neeludând desigur responsabilitățile masculine individuale pentru această regretabilă stare de lucruri – obligând femeia să devină nu ea înseși, ci să se conformeze imaginii trunchiate și injuste pe care o au în general bărbații despre ea. Închei cu un citat lung și dureros de actual, menit să dea nu numai de gândit, ci mai ales de schimbat: „Toate aplecările iubirii de sine – nedreapta îngâmfare de sine care stăpânește omenirea – își au rădăcinile în organizarea socială de azi. Judecați ce cugetă un băiat care ajunge mare cu credința că el nici măcar n-a făcut nimica bun, ba poate e chiar rău, un dobitoc – totuși, prin naștere numai, prin aceea că e bărbat, e mai mare peste jumătate din omenire, fără vreo deosebire, cu toate că poate să întâlnească în fiecare zi femei care să fie mult mai deștepte și mai bune decât dânsul. Se poate întâmpla ca de multe ori să meargă după povețele unei femei; și atunci, dacă e prost, tot crede că femeia nu-i este așa de cu minte, cu atâta judecată ca dânsul; iar dacă nu-i prost, e încă mai rău, căci cunoaște superioritatea femeii, și totuși crede că are drept să-i poruncească, iar ea să asculte. Ce lucrare va face această putere asupra caracterului său? Băieții de timpuriu încep să se creadă superiori fetelor: tânărul începe devreme să se simtă superior mamei și crede că trebuie numai să o cruțe, fără să-i poarte respect cu adevărat – în el se naște un sentiment ca de sultan pentru femeia pe care o primește la cinstea de a trăi cu dânsul. Oare toate acestea nu strică pe bărbat, și ca om, și ca membru al societății? E tocmai același lucru ca și cu regii și cu nobilii care se cred mai presus decât ceilalți oameni, numai din pricina nașterii. Raportul între femeie și bărbat e același ca între senior și vasal, cu deosebire că femeia trebuie să aibă mai multă ascultare către bărbat decât vasalul către senior” (p. 121).
Multumim pentru aceasta recenzie.