Spiritul diavolesc al jidovimii bolșevice. Anticomunismul neolegionar în România postcomunistă

(foto: Emanuel Copilaș)

William Totok, Elena-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România, Editura Polirom, Iași, 2016

 

Revirimentul legionarismului de după 1989 nu poate fi în niciun caz disociat de elogierea necritică a perioadei interbelice operată de noua elită a intelectualității publice. Mitul unei Românii democratice aflată în plină ascensiune, a cărei evoluție ar fi fost brutal întreruptă de impunerea regimului comunist, nu este nimic altceva decât o construcție discursivă menită să creeze continuități și legitimități, acționând ca o punte de legătură între vechea elită interbelică, „tânăra generație” a lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Eugen Ionesco – și, respectiv, noii intelectuali publici, pe care îi cunoaștem suficient de bine pentru a îi mai menționa. Dincolo de invalidarea faptică a unei presupuse Românii interbelice înfloritoare, operată, printre alții, de istorici ca Bogdan Murgescu sau de sociologi cum ar fi Cornel Ban, rămâne o problemă de contradicție ideologică, sesizată cu acuitate de către Gaspár Miklós Tamás: cum poate fi edificată democrația românească postcomunistă pornind de la niște repere spirituale din interbelic autorevendicate deschis dinspre dreapta radicală de factură heideggeriană și admiratoare nevoie mare a legionarismului fascist?

Trebuie să recunoaștem însă că această evoluție are un substrat mai vechi, identificabil în relația tot mai strânsă dintre unii legionari aflați în exil în perioada comunistă și regimul Ceaușescu, al cărui naționalism tot mai accentuat a făcut posibilă apropierea și chiar recrutarea de către fosta Securitate a unor membri marcanți ai exilului românesc, mulți dintre ei legionari care nu renunțaseră la această ideologie, dar care percepeau afinitățile substanțiale existente între legionarism și național-comunismul ceaușist. Totuși, liderul legionarilor din exil, Horia Sima, nu a simpatizat niciodată cu naționalismul ceaușist, percepându-l, în cheie pur conspiraționistă, drept rezultatul unei înțelegeri secrete cu Moscova pentru crearea de confuzie ideologică în Occident. „Reînvierea naţionalismului militant sub Ceauşescu şi vehicularea mai mult sau mai puţin deschisă a antisovietismului cu conotaţii tradiţionale antislave au stîrnit reacţiile empatice ale unor personaje ca Pamfil Şeicaru şi I.V. Emilian cu politica regimului de la Bucureşti. Naţionalismul celor doi, simpatia lor pentru regimul dictatorial al lui Antonescu (al cărui proces tacit de reabilitare – mai întîi literară – l‑a inaugurat, în 1975, Marin Preda cu romanul său Delirul), adversitatea lor faţă de regele Mihai (pe care îl considerau covinovat pentru moartea dictatorului fascist), cît şi antisovietismul şi antimaghiarismul lor au contribuit la depăşirea unor eventuale elemente discordante cu ideologia naţional‑comunistă a regimului de la Bucureşti. Ei se identificau cu dimensiunea tot mai pronunţat naţionalistă a politicii ceauşiste, acceptînd să colaboreze în acest sens cu Securitatea, pe care o percepeau ca pe un aparat de apărare a etno‑identităţii române. În acest context, ei aveau şi misiunea discretă de a contracara linia anticomunistă intransigentă a lui Horia Sima, marcată mai degrabă de conspiraţionism decît de un minim simţ de realism politic. Din informaţiile furnizate de alţi agenţi plasaţi în apropierea lui Sima şi a intimilor săi rezultă că acesta susţinea, de pildă, teza eronată că refuzul lui Ceauşescu de a participa la invazia Cehoslovaciei, în 1968, nu ar fi fost nimic altceva decît o farsă pusă la cale de sovietici. Cu alte cuvinte, cursul de independenţă promovat de Ceauşescu nu ar fi fost decît un act dintr‑o piesă ocultă elaborată de serviciile secrete sovietice” (pp. 56-57, subl. în orig.).

Dincolo de reticența lui Sima, un număr apreciabil de legionari și nu numai au acceptat să colaboreze cu Securitatea și să furnizeze informații importante despre diferite persoane și/sau evenimente pe care conducerea de la București le avea în vizor. Iar faptul că național-comunismul românesc nu a fost o simplă tactică (geo)politică o demonstrează, printre altele, relația dintre Securitate și celelalte servicii secrete ale statelor est-europene, pentru care România era, mai ales după 1968, un „stat inamic”. Mai mult, Securitatea avea un departament special pentru a combate propaganda negativă ale „țărilor frățești”, iar colaborarea cu acestea în chestiuni operative sau militare se rezuma la simple exerciții de rutină, fără implicații ideologice sau politice.

După revoluție, supraviețuitorii legionari au adoptat rapid, la fel ca intelectualii sau ca mulți dintre politicieni, discursul anticomunist. Acesta oferea un camuflaj perfect pentru colaborarea cu fosta Securitate, pentru osmoza ideologică substanțială dintre legionarism și național-comunism, sau pentru posibilitățile de a obține rapid și fără riscuri un anumit capital de imagine, facil convertibil ulterior în capital politic. Mai mult, legionarii au supralicitat imaginea partizanilor anicomuniști, a grupurilor de rezistență din munți al căror număr trecuse de o mie între 1944 și 1947, transformându-i în adevărate repere democratice, patriotice și chiar religioase. Mulți dintre acești partizani au fost legionari și au luptat pentru a ascunde atrocitățile comise în perioada celui de-al doilea război mondial sau pe vremea când încă trăia Corneliu Zelea Codreanu, sau pur și simplu au făcut-o în interes personal, pentru a negocia ulterior o eventuală părăsire a țării, plasată progresiv și aparent ireversibil sub spectrul stalinismului represiv și sufocant. Sigur, mai existau printre acești combatanți și țărăniști, și creștin-democrați, și naționaliști radicali. Dar anticomunismul i-a unit și i-a inspirat într-un sens extremist: pur și simplu, înlocuirea comunismului cu antonescianismul sau cu legionarismul nu are cum să fie o opțiune politică democratică, pe lângă faptul că nu are nimic de-a face cu creștinismul. Numai că, în vidul ideologic de după 1989, ținând cont și de discernământul civic limitat al unei populații abrutizată intelectual de propaganda comunistă, vechii legionari, ajutați de generații mai noi, au reușit să maculeze trecutul legionar al luptătorilor din munți și să îi transforme în repere de curaj, spiritualitate, inteligență și implicare civică. În cuvintele autorilor, „După 1989, au reapărut în public şi unii supravieţuitori ai represiunii staliniste care, imediat după prăbuşirea regimului antonescian, s‑au organizat şi s‑au alăturat unor detaşamente de luptă înarmată contra noii puteri de la Bucureşti. Însoţiţi de aplauze cu iz propagandistic din mass‑media postcomunistă, foştii luptători au revendicat aprecierea, cinstirea şi preţuirea oficială a acţiunilor lor, cerînd recunoaşterea exclusivă a statutului de reprezentanţi legitimi ai rezistenţei anticomuniste. Odată cu răspîndirea necritică a unor astfel de revendicări, în rîndurile unei părţi a populaţiei, supusă de‑a lungul ultimelor decenii comuniste la umilinţe şi obligată la tăcere şi ascultare oarbă, a sporit şi gradul de acceptare şi interiorizare treptată a noului mit postcomunist despre o Românie curajoasă care a rezistat şi s‑a opus comunismului cu arma în mînă. În paralel cu acest mit a luat naştere şi un soi de martirologie colectivă, prezentată în context est‑european şi în comparaţie cu celelalte ţări foste comuniste drept un fenomen ieşit din comun, dacă nu chiar singular. Aceste mistificări aveau darul de a estompa printr‑o reconsiderare artificială comportamentul şi complicităţile cu sistemul ceauşist, pentru a crea un echilibru între propriul lor eşec nemărturisit şi invocarea actelor eroice ale detaşamentelor de gherilă înarmate din munţi, din anii 1950, prezentate ca modele civice, morale şi, în ultimul timp, chiar religioase” (p. 103).

Din păcate, unii intelectuali – profesori universitari și jurnaliști, majoritatea – au încercat să estompeze și să minimalizeze componenta antisemită și militantismul violent al acestor grupări – „bande”, în limbajul oficial al epocii – insistând asupra eroismului și al sacrificiului personal al protagoniștilor. Despre derapajele antidemocratice ale acestora s-a amintit prea puțin, așa cum și rolul minorităților naționale din cadrul grupărilor armate anticomuniste a fost trecut sub tăcere. Atunci când acest lucru s-a întâmplat, extremismul anticomuniștilor naționaliști fiind prea pregnant pentru a fi trecut cu vederea, respectivele derapaje fie au fost subsumate unui presupus consens mai larg sau, pur și simplu, limbajului epocii, fie au fost atribuite fără dovezi Securității sau au fost transformate într-o reacție oarecum firească la adresa evreilor aflați la conducerea Partidului Muncitoresc Român (PMR). În ciuda dovezilor clare care demonstrează imbatabil faptul că partidul și Securitatea aveau deja în jur de 90% membri români în primii ani de după 1945, stereotipul comunismului ca ideologie iudaico-masonică rămâne deosebit de prezent în discursurile naționaliste contemporane.

Infiltrate de colaboratori ai Securității sau pur și simplu descurajate de lipsa de resurse și de reacția violentă și lipsită de compromisuri a regimului comunist, în 1951 mai existau sub patruzeci de astfel de grupări, după ce numărul lor trecuse de o mie între 1944-1947. După ce au fost anihilate, singurul conducător al unei astfel de bande care nu a fost arestat decât după ce a stat ascuns aproximativ două decenii a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Iată cum îl descriu autorii pe Ogoranu, respectiv „banda” al cărei lider a fost: „În esenţă, lupta grupului Ogoranu a fost ineficace. Partizanii s‑au aflat într‑o permanentă defensivă, cramponîndu‑se în disperarea lor crescîndă de un ajutor iluzoriu occidental, prin declanşarea unui nou război, cu Uniunea Sovietică şi lagărul comunist. Speranţa izbucnirii unui nou război mondial s‑a dovedit a fi o himeră de care s‑au agăţat şi mulţi alţii dintre cei care au preferat să ia calea unei haiducii sortite eşecului. Neputînd recunoaşte acest eşec existenţial şi tragic pentru cei care şi‑au pierdut viaţa într‑o confruntare în care şansele victoriei erau egale cu zero, Ogoranu a transformat în memoriile sale înfrîngerea suferită într‑o epopee dominată de protagonişti idealişti care, în realitate, intenţionau să făurească o Românie, vorba cîntecului, «ca soarele sfînt de pe cer». Preluarea unor formule eufemistice legate de descrierea grupului ca luptători „naţional-creştini”, prin eliminarea conotaţiilor legionare – aşa cum face Lucia Hossu Longin în episodul dedicat lui Ogoranu din serialul televizat Memorialul Durerii sau cum sugerează regizorul Constantin Popescu în filmul său artistic Portretul luptătorului la tinereţe – au contribuit la proliferarea unor mistificări şi bagatelizări şi, nu în ultimul rînd, la măsluiri şi distorsionări istorice. Nemulţumiţi cu acest proces sistematic de sterilizare ideologică prin accentuarea unidimensională a factorului anticomunist s‑au arătat şi numeroşi neolegionari sau simpatizanţi ai Mişcării. Unii dintre ei s‑au pronunţat în favoarea unei poziţii mai ofensive, reliefînd ideea că «principala forţă a luptei anticomuniste în România a fost Mişcarea Legionară (fără să ignorăm suferinţele şi meritele altora, cu care sîntem solidari)»” (pp. 155-156, subl. în orig.).

După ce a pactizat în anii 1970 cu regimul Ceaușescu pentru a se putea reintegra, fie și parțial, în societate, Ogoranu s-a transformat și a fost de asemnea transformat într-un simbol al luptei anticomuniste, al unei posibile Românii naționaliste de inspirație legionar-antonesciană pe care comunismul a eliminat-o prematur și pe nedrept. Întreaga campanie s-a desfășurat pe fundalul ascensiunii naționalismului extremist, concretizat prin problematici ca reabilitarea mareșalului Ion Antonescu, deși neoficializată în cele din urmă, respectiv prin sanctificarea „luptătorilor din munți”. Vechiul naționalism legionar se împletea de acum cu noul legionarism într-un discurs xenofob, conspiraționist, agresiv și în cele din urmă ridicol. Au apărut mai multe grupări care se revendicau ca moștenitoare directe a Legiunii „Arhanghelul Mihail”, dar acestea nu au reușit să creeze o supra-organizație comună, așa cum nu au reușit să-i coopteze nici pe adepții discursului „dacist”, nici pe vechii naționaliști ne-legionari reuniți în partide ca Vatra Românească sau Partidul România Mare.

Dar disensiunile dintre aceste formațiuni, împreună cu slaba aderență a naționalismului extremist în România de astăzi, nu ar trebui să ne bucure prea repede. Dimpotrivă, lipsa unei reacții consistente împotriva legitimării postcomuniste a legionarismului, așa cum a observat-o și explicat-o foarte bine Michael Shafir, ar trebui să ne îngrijoreze. La fel cum ar trebui să ne îngrojoreze și ceea ce Michael Billig a numit „naționalism banal”: simbolistica naționalistă latentă, neconștientizată de către protagoniști ca aparținând unei ideologii specifice și în același timp nocive, poate fi activată spontan în anumite împrejurări, conducând, în combinație cu alți factori, la o fragilizare a democrației per ansamblu. Să nu ne bucurăm deci că Partidul România Unită nu a reușit să intre în Parlament la alegerile din 2016, sau că nelegionarismul și dacismul sunt discursuri lipsite de un viitor politic menționabil. Dacă ne uităm la popularitatea stereotipiilor împotriva minorităților etnice, religioase și sexuale, cuplate cu un anti-europenism național-populist necritic, care mai degrabă ascunde decât relevă carențele Uniunii Europene responsabile pentru derapajele neoliberale din ultimii ani – vom constata că avem mai multe motive de nemulțumire decât ar părea la prima impresie. Dar, vorba filosofului Baruch Spinoza, înainte de a ne bucura sau, în cazul de față, de a ne întrista, trebuie în primul rând să înțelegem.

 

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor şi conducător de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *