Americanismul și fordismul lui Antonio Gramsci sau actualitatea gândirii critice

Omul industrial va continua să lucreze chiar dacă e miliardar, dar soția sa și fiicele sale vor deveni din ce în ce mai mult ”mamifere de lux”

(foto: Maria Cernat)

Antonio Gramsci. Caietul 22. 1934. Americanismul și fordismul. Editura Adenium, Iași, 2017

La mai 27 de ani de la Revoluția Română în spațiul cultural românesc au început să apară lucrări și gânditori pe care îi plasăm de regulă la stânga spectrului opțiunilor ideologice. Monopolul neoliberal-conservator a fost spart și avem acum șansa îmbogățirii dezbaterii de teorie și practică politică prin traduceri, lucrări și articole care aduc în prim plan gânditori marxiști foarte importanți. Antonio Gramsci este unul dintre aceștia. Cunoscut la nivel internațional pentru a fi impus conceptul de hegemonie, dar și alte importante concepte și categorii ale gândirii critice, care l-au consacrat ca gânditor politic de mare profunzime și impact, Antonio Gramsci este relativ puțin cunoscut și predat în România. Este meritul editurii Adenium și a coordonatorului colecției de Studii Gramsciene, prof.univ.dr. Sabin Drăgulin și a soției sale Ioana Cristea Drăgulin de a fi deschis un adevărat șantier proletaro-intelectual menit să aducă publicului din țara noastră studii cu privire la opera lui Gramsci și traduceri în premieră ale operelor acestuia.

Caietul 22. Americanismul și Fordismul este prefațat de studiul introductiv al profesorului Silvio Suppa. Cele 83 de pagini ale studiului introductiv redactate într-un stil impecabil sub aspectul clarității, lucru datorat desigur și calității indiscutabile a traducerii, ni-l prezintă pe Antonio Gramsci ca gânditor de talie internațională la ale cărui scrieri merită să ne întoarcem cu maxim interes.

Concepute sub forma unui jurnal de idei politice, Caietele din închisoare – denumire oferită de specialiști – sunt încă dificil de interpretat întrucât reprezintă reflexul de transcriere imediată a unor preocupări intelectuale care nu au încetat nici o clipă să-i ghideze viața lui Antonio Gramsci chiar în condițiile de detenție la care a fost supus vreme de 11 ani (1926-1937).

Apariția traducerii Caietului 22.Americanismul și Fordismul este foarte imporantă din multe puncte de vedere. În primul rând ultimele evoluții pe scena internațională ne pun în fața unei Germanii care declară că nu se mai poate baza pe vechii aliați SUA și Marea Britanie. În acest context analiza pe care Gramsci o face asupra relației dintre modelul economic și politic american și cel european  este mai actuală decât oricând.

Ceea ce este foarte interesant și totodată important în studiile consacrate de Gramsci americanismului este pătrunzătoarea analiză pe care autorul sard o face unui mod de producție industrial, lucru care scăpase, așa cum arată și profesorul Suppa, investigației teoretice a intelighenției Europei occidentale până în acel moment. Gramsci este cel care suprinde totodată și fascinația pe care președintele Wodroow Wilson o exercita inclusiv asupra socialiștilor europeni. Sigur, afirmațiile care urmează depășesc cadrul unei recenzii, dar e important de notat că ceea ce nici Gramsci și nici contemporanii lui nu au surprins la acel moment era faptul că nu doar în planul producției capitaliste Statele Unite devansaseră cu mult Europa occidentală. Era un element suplimentar deloc neglijabil care a contribuit la această putere de seducție a unui președinte care nu era tocmai un lider carismatic. Primul război mondial a fost acela în care eforturile de persuasiune în masă cu ajutorul mass media aveau să se profesionalizeze. În aprilie 1917 președintele american avea să înființeze, sub conducerea jurnalistului George Creel, Comitetul pentru Informarea Publicului. Această instituție care avea să-l coopteze pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmun Freud și totodată fondatorul profesiei de relații publice, s-a dovedit extrem de utilă și eficientă în promovarea efortului de război în interiorul și mai ales în afara SUA. Fascinația exercitată de președintele american asupra europenilor nu era deci, așa cum poate a crezut Gramsci și alți contemporani ai săi, rezultatul unor evoluții spontane. SUA s-a prezentat în primul război mondial cu o armă inedită – propaganda cu ajutorul mass-media – și cu sloganuri foarte seducătoare inventate de Edward Bernays și colegii săi ”America e aici!”, ”Vom lupta să ducem democrația pe glob”, ”Suntem aici pentru a da puterea popoarelor, nu pentru a reinstaura puterea vechilor imperii”. Mesaje puternice, emoționale care au consolidat odată în plus puterea SUA pe continentul european.

Fascinația pe care America și americanismul au exercitat-o asupra europenilor era deci și rezultatul unui efort profesionist și sistematic de persuasiune mass-media. Totuși, așa cum era de așteptat, există importante elemente care nu scapă gândirii extrem de lucide și de bine antrenate în direcția criticii a lui Antonio Gramsci.

E drept, el face o analiză comparativă a sistemelor de producție italian și american, denunțând înapoierea italiană prin concentrarea unei mari părți a capitalului în mâna unor clase pe care nu se sfiește să le numească ”parazitare”, clase neangajate în câmpul muncii. Astfel, în Italia, spune Gramsci, avem de-a face cu o ”armată de paraziți care devorează cantități imense de plusvaloare și afectează costurile inițiale”.(p.85). Despre ce este vorba mai exact? Încercând să facă o comparație între tipul de producție american și cel european, Antonio Gramsci se dezice de critica marxistă a producției meșteșugărești și a celei industriale. În Manifestul Partidului Comunist avem o comparație clară între cele două tipuri de exploatare:

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală. (Manifestul partidului comunist, p. 31)

Dacă aici avem o reprezentare idilică a modului de exploatare feudal, Antonio Gramsci denunță tocmai aceste elemente ”idilice”. Cu alte cuvinte, el denunță tocmai rămășițele de feudalism din societățile europene în general și din cea italiană în particular

Europa dorește să aibă totul fără eforturi, adică să beneficieze de tot ceea ce fordismul aduce în raport cu modelel concurente, menținând în același timp propria armată de paraziți care devorează cantități imense de plusvaloare și afectează costurile inițiale, reducând puterea concurenței în cadrul pieței internaționale” (p. 85)

Astfel, burghezia nu a reușit, se pare în Italia, dar nici în Europa să distrugă cu totul relațiile feudale. În plus, Gramsci surprinde și diferențele culturale foarte puternice care fac ca pionieratul de tip neoprotestant să aducă în prim plan un miliardar care muncește cu același sârg până la moarte și să-l opună imensei clase de rentieri care este o prelungire a privilegiilor artisocrate:

”Tradiția”, ”Civilizația” europeană sunt caracterizate în schimn de existența unor clase similare (parazitare), create datorită ”bogăției” și ”complexității” din epocile anterioare, care au lăsat un maldăr de sedinemntări pasive prin intermediul fenomenelor de saturare și fosilizare a personalului statal, a intelectualilor, a clerului și a proprietății pământului, a comerțului de tip prădător, a forțelor armate care la început erau alcătuite din oameni profesioniști, care s-au menținut ulterior prin intermediul ofițerilor de carieră” (p. 86)

Gramsci denunță inapetența pentru muncă a tuturor acestor categorii sociale și le opune, cum spuneam, imaginea patronului american care muncește cu la fel de multă abnegație și după ce a ajuns în vârful ierarhiei economice. E drept, Gramsci sesizează faptul că inclusiv în SUA începe să se contureze fenomenul separării valorilor și comportamentelor elitelor economice de viața muncitorului de rând. El subliniază în special transformarea femeilor în ”mamifere de lux” care sunt total excluse din circuitul productiv și cantonate exclusiv în zona consumului și/sau a prostituției.

Omul industrial va continua să lucreze chiar dacă e miliardar, soția sa și fiicele sale vor deveni din ce în ce mai mult ”mamifere de lux” (p. 115)

De asemenea este foarte interesant modul în care Antonio Gramsci prezintă ideea ”susținerii” acestor clase care nu muncesc.

Acest mod de acumulare de capital nu este doar una dintre cele mai monstruoase forme, fondată pe exploatarea de tip cămătăresc a țăranilor, care îi menține pe aceștia într-o formă de sărăcie cronică și, mai mult decât atât, are costuri enorme, deoarece trebuie să susțină, de multe ori, un nivel de viață ridical al unei mase atît de mari alcătuită din niște paraziți prin excelență.

Un lucru inedit, în acest context, este preluarea, în România cu o violență aparte, acestei idei a parazitismului social. De data aceasta însă, în noul tip de fascim social îndreptat nu împotriva diverselor categorii de rentieri, ci împotriva celor mai vulnerabile categorii sociale – săracii. Dacă revolta filosofului sard se îndrepta împotriva unor clase privilegiate – el aduce în discuție relația dintre italieni și muncă precizând că, de pildă, dacă un membru al unei familii devenea preot era o rușine pentru el și membrii familiei sale să muncească – mecanismul de denunțare a parazitismului a fost preluat de clasele dominante și îndreptat împotriva săracilor care trebuie precarizați până la limita supraviețuirii pentru a accepta să muncească în orice condiții. Mecanismul distrugerii plasei de siguranță a potențialilor angajați-sclavi (restrângerea dreptului de a pescui, de a vâna, restricționarea accesului la orice tip de resursă de supraviețuire alternativă) a fost de altfel subliniat de altfel și de Karl Polany în Marea Transformare[1].

Analiza americanismului propusă de Antonio Gramsci este deosebit de pătrunzătoare ea aducând în prim plan mutațiile în plan social și uman pe care noul tip de producție le generează:

În America, raționalizarea a impus necesitatea de a elabora un nou tip uman, adecvat noului stil de muncă și procesului productiv. (p.92)

Despre perspectiva lui Gramsci cu privire evaluarea noului tip uman, nu există consens. Într-o alocuțiune rostită cu ocazia lansării celui de-al 22-lea caiet gramscian profesorul Angelo Chielli afirma că, în ciuda părerii comune, în opinia lui Gramsci, automatizarea procesului de producție nu dezumanizează muncitorul, ci îi dă șansa să deprindă competențe specific umane. În ce mă privește, găsesc ușor hazardată această afirmație. Antonio Gramsci este perfect conștient de intențiile foarte brutale ale industriașilor americani.

Din acest punct de vedere este important să studiem inițiativele puritane ale industriașilor americani de tipul celor ca Ford. E clar că pe aceșta nu î preocpă ”umanitatea” sau ”spiritualitatea” lucrătorului care oricum trebuie imediat zdrobită. (p.113)

În acest context Gramsci amintește și de perspectiva lui Taylor asupra muncitorului ca ”gorilă dresată”.

Într-adevăr Taylor exprimă cu un cinism brual care este scopul final al societății americane: dezvoltarea în interiorul lucrătorului unui grad maxim al atitudinilor și automatismelor, ruperea vechii legături prishoficice a muncii profesionale calificare, care cerea o anumită participare activă a inteligenței, fanteziei, inițiativei personale, prin reducerea lucrătorului la nvelul apicării unor perațiuni productive doar cu caracter fizic.(p.112)

Cu alte cuvinte, în noul tip de exploatare capitalistă muncitorul trebuie să se concentreze exclusiv pe sarcinile automate ce îi revin încercând să rivalizeze astfel cu un robot. De unde să vină atunci afirmația profesorului Chielli? Într-adevăr, Gramsci consideră că tocmai acest automatism și reflexele dobândite îi permit muncitorului să depășească acest stadiu al ”gorilei dresate” și să își ofere sieși timp de reflecție. Când mâinile acționează automat creierul poate să se ocupe cu alte lucruri.

Așa cum ne plimbăm fără să avem nevoie să ne gândim la tote mișcorile necesare pentru a ne mișca sinron toate părțile corpului în acel mod determinat care este necesar pentru a merge, tot așa a avut loc și continuă să se manifeste fenomenul în insdutrie pentru gesturile fundamentale ale meseriei; se merge automat și în același timp se gândește la tot ceea ce se dorește.(p. 117)

Firește, aceasta reprezintă fără doar și poate o concepție naivă a robotizării fizice care lasă loc libertății psihice. Ce e important de subliniat este faptul că Gramsci privește cu mare speranță la această libertate de gândire insistând destul de naiv asupra potențialului ei subversiv. Muncitorul care are libertatea de a gândi va dori să depășească acest statut de ”gorilă dresată”.

Un capitol aparte în Caietul 22 îl ocupă reglementarea sexualității. Foarte subtil în analiză Gramsci realizează faputul că supunerea forței de muncă noului tip de producție nu se poate face în absența reglementării activității sexuale. În acest sens puritanismul vine în continuarea eficientizării producției. Un muncitor care se întoarce fidel la aceeași soție își va conserva și reface mai bine forța de muncă decât unul care dedică o prea mare parte din timpul și energia pe care le are ”vânătorii” – găsirii unor partenere dezirabile. Stabilitatea maritală și controlul sexual devin astfel unelte de eficientizare a procesului de producție prin disciplinarea instinctelor.

Ce e interesant în analiza pe care Antonio Gramsci o face noului tip de reglementare sexuală este critica relațiilor patriarhale din mediul rural în opoziție cu reglementarea ce are loc în orașele industrializate ale Americii. Astfel, Gramsci denunță, în ciuda așteptărilor noastre, relațiile animalice barbare din mediul rural unde incesul se situa conform estimărilor gânditorului sard la circa 30%. Astfel, el consideră că relațiile barbare din mediul rural sunt înlocuite de relații mult mai moderne în centrele industriale. E interesant acest aspect cu atât mai mult cu cât vedem în România în prezent o recrudescență a idealizărilor familiei tradiționale indisolubil legată de mediul rural. Inițiativele Coaliției pentru Familie exaltă această familie tradițională premodernă – exact tipul de familie pe care Gramsci o critică din pricina bestialității și primitivismului de care se face vinovată.

Un capitol interesant este consacrat evoluției femeilor în societatea industrială. Gramsci sesizează încă de pe atunci gravele derapaje care nu conferă femeii un statut independent, ci comercializează sexualitatea ei.

Atâta timp cât femeia nu va atinge nu doar o reală independență în fața bărbatlui, ci chiar un nou mod de a se concepe pe sine în cadrul raporturilor sexuale, chestiunea va rămâne bogată în exemple morbide și de aceea va fi necesar ca orice inovare în domeniul legislativ să se realizeze cu mare atenție.(p.96)

Progresismul indiscutabil al acestei concepții este un argument în plus pentru reîntoarcerea la textele lui Antonio Gramsci. De la dominația efectivă asupra corpului femeii din perioada feudală se ajunge astfel la exploatarea comercială. Gramsci se dovedește încă o dată foarte perspicace în sesizarea potențialului retrograd și degradant al comercializării frumuseții feminine:

Concursurile de frumusețe, concursul pentru ocuparea locurilor de personal în cinematografie (…), teatrul, etc. Selecționează frumusețea feminină mondială și, punând-o la licitație, creează o mentalitate apropiată de cea a prostituției, iar ”sclavia albă” se legalizează pentru clasele cele

mai înalte.  

Un capitol la fel de important este dedicat de Gramsci în caietul 22 luptelor intestine din interiorul Partidului Comunist Rus. Așa cum era de așteptat, odată cucerită puterea politică, la vârful partidului încep luptele intestine. Este de interes în acest sens scrisoarea pe care Gramsci o transmite la 14 octombrie 1926 pentru a fi prezentată ca punct de vedere al Partidului Comunist Italian la Internaționala Socialistă. Îndemul lui Gramsci este la unitate. Un îndemn la fel de valabil și azi, la un secol de la Revoluția Bolșevică, când vedem o stângă în care orientarea către puritatea doctrinară zădărnicește eforturile de acțiune colectivă în direcția progresului și a luptei împotriva agresiunii fără precedent a capitalului global. Voi încheia, așadar, această expunere prin îndemul pe care Gramsci îl lansează în 1926. A bon entendeur, salut!:

Tovarăși, voi ați fost în acești nouă ani de istorie mondială elementul organizator și propulsator al formțelor revoluționare din toate țările. Funcția pe care voi ați îndeplinit-o nu are precedent prim amplitudine și profunzime în întreaga istorie a umanității. Însă astăzi, dumneavoastră distrigeți propria operă, degradați și riscați să anulați funcția conducătoare pe care Pardidul Comunist al URSS a cucerit-o ca urmare a impulsului dat de Lenin. (p.132)


[1] Karl Polany, Marea transformare. Orginile politice și economice ale epocii noastre, Cluj: Tact, 2013.

 

Postări asemănătoare


One Comment

  1. Pingback:- Adenium

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat