Sărăcia nu e alegere personală, solidaritatea cu celălalt este

Date şi experienţe despre asistența socială, filantropie și ghetourile rurale

Cum arată sărăcia din România, dincolo de datele statistice care ne plasează pe penultimul loc din UE, „cu o pondere de 38,8% a populației expusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale”, bulgarii fiind codași la acest capitol, cu 40.4% din populație trăind în sărăcie sau în pragul sărăciei, în timp ce media europeană este de „23,5%, adică 1 din 4 persoane este supusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale” ? Care sunt cele mai expuse categorii de cetățeni și care sunt efectele pe termen scurt și lung? Materialele de presă care au preluat aceste date spun că „sărăcia și excluziunea socială persistă în rândul tinerilor, familiilor cu copii, persoanelor cu handicap, romilor, populației rurale și persoanelor inactive”, adică ne-angajate în cîmpul muncii. Asta, în primul rînd datorită politicilor sociale inconsistente, a accesului tot mai greoi la educație și îngrijire medicală de calitate, a unui model de dezvoltare economică bazat pe ideea forței de muncă ieftină și docilă, a unui Cod al Muncii (introdus de guvernarea Boc) care facilitează precarizarea și vulnerabilizarea angajaților și a unei legislații absurde în privința acordării Venitului Minim Garantat (VMG-ul). Legat de legislație, un aspect mi-a fost evidențiat de secretarul unei primării de comună. Dacă într-o familie beneficiară de VMG, un membru se angajează, ceilalți membri nu mai pot beneficia de VMG, pentru că salariul celui angajat (fie el la nivelul minim pe economie și, evident, insuficient pentru toată familia) face ca veniturile gospodăriei să crească și să nu se mai încadreze în condițiile tot mai aspre. Ceea ce-i determină pe mulți să prefere/accepte munca la negru. Legat de acordarea indemnizației pentru creșterea copilului, care în condițiile actuale exclude o bună parte din părinții din cele mai vulnerabile categorii, am scris un material aici.

România este codașă în UE după ponderea cheltuielilor pentru protecție socială în PIB, conform datelor Eurostat la nivelul anului 2015. În pofida acestei situații, tendința cheltuielilor cu protecția socială este de scădere în România, invers față de restul uniunii. Conforma Agerpres, „în Uniunea Europeană, cheltuielile pentru protecția socială au reprezentat, în medie, 29% din PIB în anul 2015, România fiind pe ultimul loc în UE la acest indicator în condițiile în care cheltuielile pentru protecție socială au reprezentat doar 14,6% din PIB, față de peste o treime din PIB în Franța, Danemarca și Finlanda, arată datele publicate vineri de Eurostat.” Dintre aceste cheltuieli, o parte infimă, aproximativ 15 milioane de euro/lună, se duc către plata Venitului Minim Garantat către cei 221 048 beneficiari (conform datelor oficiale existente pe site-ul Ministerului Muncii la nivelul lunii august, 2017), adică ceva semnificativ mai puțin decît costul unui kilometru din cei 54 de kilometri construiți ai autostrăzii Transilvania (23 de milioane de euro). Și, totuși, atît datele statistice, cît și realitatea din teren, ne arată că trăiesc în sărăcie mult mai mulți cetățeni, unii chiar angajați full-time, alții care nici măcar nu beneficiază de Venit Minim Garantat și foarte mulți care muncesc la negru, fără a putea beneficia de asigurare medicală.

În ultimele două luni, muncile antropologice m-au purtat prin cîteva comunități rurale din Transilvania, așa că am avut ocazia să iau contact cu o serie de beneficiari de Venit Minim Garantat, de persoane care lucrează la negru, fără a beneficia de ajutor social și cu vreo cîțiva antreprenori și reprezentanți ai administrației locale. Discuțiile cu aceștia mi-au confirmat un aspect esențial: miza principală a Venitului Minim Garantat (ajutorul social, cum i se mai zice) este asigurarea medicală. „La mine, la vie, cînd sunt perioadele de munci, muncesc cei mai mulți de zor, nu am probleme majore cu ei. Acuma, desigur, mai nimerești și puturoși, dar ăștia-s puțini, raportat la întreaga populație. Și unde nu găsești și puturoși? Găsești o grămadă la toate nivelele, unii plătiți regește chiar. Ca proprietar al unei afaceri care implică munci sezoniere și ca fost lucrător în administrația publică, pot spune că cei mai mulți caută ajutoarele sociale pentru că au nevoie de asigurare medicală, că nu poate trăi nimeni doar din ajutorul primit” îmi spunea un antreprenor dintr-o comună transilvăneană.

Umblăturile mele rurale mi-au scos în față cîteva ghetouri rurale, adîncite într-o sărăcie cruntă, unde copiii și tinerii sunt condamnați să reproducă traiul și nivelul de trai al părinților lor, asistați social sau, în multe cazuri, nu. În cîteva cazuri am putut observa că investițiile în infrastructură publică făcute de multe administrații locale nu au cuprins și zonele sărace, marginale, locuite de romi. La Lisa, în județul Brașov, asfaltul se oprește acolo unde încep ulițele cu locuințele romilor, „țigănia”, cum îi spun localnicii. Rețeaua de apă n-ajunge acolo iar rețeaua de electricitate deservește doar cîteva case mai răsărite. Majoritatea localnicilor locuiesc în căsuțe modeste, cu cîte o cameră, ridicate din BCA-uri și cu tâmplărie din căpătate. Nu sunt proprietari pe terenurile unde locuiesc, unii nici măcar nu au acte (ceea ce-i exclude automat de la orice formă de ajutor social și asistență medicală). Iar de la ultimele case începe tărîmul gunoaielor depozitate de localnici. În sezonul dezghețului și în vreme de ploaie toate ulițele și curțile se transformă într-o imensă mlaștină prin care sunt nevoiți să navigheze copii și părinți. Ne-alfabetizați, fără calificare, fără pămînt pe care să-l cultive, localnicii și ai lor copii sunt într-o luptă constantă pentru procurarea hranei, a hainelor și a lemnelor de foc. Și foamea + deznădejdea bat orice ambiție și dorință de reconversie profesională. Nu am găsit nimic din huzurul și belfereala pe care o descriu mulți cînd vine vorba de asistați social și săracii înrăiți în nemuncă pe care ni-i prezintă anumite materiale video. Asta, desigur, dacă nu considerăm înghesuiala în spații mici, dormitul pe saltele sau pe jos, umblatul după fier vechi, lemne sau ciuperci, drept o versiune a huzurului.

O situație oarecumva asemănătoare am găsit la Românași, județul Sălaj, unde pe măsură ce te apropii de casele sărăcăcioase ale romilor, asfaltul e tot mai măcinat de gropi sau, în cazul unui alt grupuscul de case din același sat, se termină cu totul într-o mocirlă pe care o poți traversa doar cu căruța, în cizme sau cu catalige. În vîrful dealului, în preajma unei pădurici, sunt cocoțate cîteva case, una puțin mai solidă, cu 2 încăperi, altele arătînd mai degrabă a colibe. Acolo trăiesc familii cu copii, cîțiva dintre copii avînd diferite handicapuri. O fată este parțial nevăzătoare și rareori a putut avea parte de consultații de specialitate. Un băiețel și-a pierdut un picior căzînd sub ștraif (căruță), altul are picioarele oloage din naștere, nu poate merge, deși un doctor i-a zis mamei „că se poate rezolva cu o operație, că nu o să poată merge el normal, dar se va putea mișca cumva, numai că asta costă vreo 5 000 de euro. De unde banii ăștia?” Un altul, la vreo douăzeci și ceva, este de asemenea parțial olog (un handicap la mîini) și nevăzător. Cînd am ajuns a doua oară la ei în casă, însoțit de încă 2 amici, o parte din flăcăi erau plecați la muncă cu ziua prin sat, după cum ne povestește tatăl lor: „Se duc la curățat de grădini și pășuni, mai aduc un ban. 20-30 de lei la zi plus mîncare, cartofi, slănină și ce ne mai pot da oamenii.” Nu beneficiază de ajutor social și de ceva vreme se zbat să obțină pensie de handicap pentru cei mici, dar faptul că sunt analfabeți și romi este o piedică enormă pentru ei. ”Ne trimit de la o ușă la alta, ne ceartă că vede că nu știm carte, cînd mergm la doctori strigă la noi că suntem nespălați, că puțim. Dar dumneavoastră vedeți unde locuim și cîți suntem. Aducem apă de băut cu bidoanele, de departe, din sat. Pentru a ne spăla aducem apă din rîu, de jos, pe care o încălzim pe sobă aici. Cum să fim mereu curați în condițiile astea? Facem și noi ce putem.” Nu au pămînt pe care să-l lucreze și în fața casei au o coastă abruptă care coboară spre râul menționat, pe lîngă care au amenajat un fel de potecă. „Am tot zis la primărie să ne aducă ceva pietriș, să ne pună și nouă. O zis că aduc, că vin, dar noi n-am văzut nimic. Anul trecut, cînd o fost furtuna aia mare de o luat acoperișuri, am cerut voie să luăm țiglele sparte, căzute de pe școala aia părăsită de la vale, ca să o mărunțim și să o punem în gropi. Măcar ne-au lăsat să facem atît”, mi-a spus la o întîlnire anterioară. Și ăștia fac parte din categoria celor care, după mintea multora, „nu vor să se integreze, nu fac nimic să se civilizeze”. Poveștile din această categorie pot continua, dar nu asta este ideea materialului.

Cînd mi-au ieșit în cale astfel de cazuri, primul imbold a fost să încerc să ajut cumva, deși știu foarte clar că inițiativele individuale pot fi cel mult un pansament imediat, o alinare, o formă de clătire a conștiinței și nu o soluție trainică, pentru că oricît ar mobiliza un individ, astfel de acțiuni nu pot ține locul unui sistem solid de protecție și incluziune socială. S-a mobilizat destul de multă lume să ajute cu bani, haine și/sau alimente cele două familii din Românași care mi-au fost scoase în cale și despre care am scris pe Facebook. Cînd am fost să ducem cele strînse, pregătind un fel de 4 pachete pentru 4 familii, am realizat proporția ororii în care trăiau oamenii ăia. Pe o uliță, sosirea ajutoarelor a scos din casă o mulțime de lume, cu copii și fel de fel de povești. Prost îmbrăcați, slabi, sperînd să prindă cîte ceva, îmbulzindu-se și milogindu-se. Și, evident, realizezi că o astfel de mobilizare nici măcar un pansament serios nu poate fi, că pe oamenii ăștia, foamea și deznădejdea i-au măcinat și afectat într-un grad greu de înțeles de cineva care n-a trăit ani de zile avînd ca preocupare principală preocuparea hranei sau a lemnelor de foc. A judeca astfel de oameni și a concluziona sec că sunt în acea situație ca o consecință a alegerilor lor este de un cinsim și o lipsă de umanitate înfiorătoare, încît astfel de sentințe spun mai multe despre cei care le emit, decît despre cei care sunt obiectul descrierii. Majoritatea celor care cresc și trăiesc în astfel de condiții, deși sunt descriși și percepuți ca niște paraziți de către mulți semeni, datorită educației precare și a modului în care sunt tratați de către unii angajați ai instituțiilor publice, nu reușesc să beneficieze de mare parte din formele de sprijin la care, legal vorbind, ar avea dreptul. Se înghesuie cei mai mulți către spitalele de urgență, pentru că știu că acolo pot primi îngrijire gratuită, chiar dacă e de așteptat. Alocațiile copiilor și, pînă recent, Venitul Minim Garantat, sunt cele mai la îndemînă surse de venit. Și, desigur, ce se mai poate obține din munca cu ziua, în special muncile sezoniere sau, în unele cazuri, din mici furtișaguri. Ce șanse au să-și depășească condiția niște copii care, deși merg la școală, trăiesc mai mereu cu spectrul foamei, sunt hrăniți adesea cu ce pică, au îmbibate în haine și corp urmele sărăciei adînci, au parte constant de bullying din partea colegilor și, uneori, a dascălilor, după care se întorc în aceeași locuință precară și supra-aglomerată?

Oricît ar fi de împinși la marginea comunităților, în pofida predicilor repetate despre integrare și depășire a condițiilor, sărăcia acestora răzbate adesea în viața celorlalți cetățeni, stîrnind neplăceri, disconfort sau pusee de filantropie și reflecții ocazionale asupra condiției umane. Cînd discuțiile sunt împinse înspre necesitatea investirii în politici sociale ample și bine finanțate, se reactivează în rîndul multora toată cohorta de discursuri și clișee despre nemuncă, alegeri personale, înmulțire iresponsabilă și moralitate îndoielnică sau se consideră că nu statul ar trebui să se ocupe de aceste probleme, ci indivizii sau diferite organizații și fundații animate de grija pentru aproapele. Ca să nu mai zic că, oricîtă milă ar putea stîrni punctual drama unei familii și în special a copiilor, puțini sunt cei care ar accepta ca acești cetățeni să fie scoși din astfel de ghetouri și mutați în locuințe decente (cu apă, electricitate și căldură).

Însă sărăcia, cu toate consecințele care decurg din ea, n-a atins doar comunitățile de romi, ci și alte categorii de cetățeni. Accesul dificil la îngrijire medicală decentă afectează o mulțime de bătrîni din mediul rural, mulți dintre ei trăind din pensii de mizerie și, în cazul unora, ce le mai trimit copiii plecați peste hotare. O altă categorie de cetățeni lăsați de izbeliște sunt persoanele cu diferite handicapuri, puși pe drumuri periodic pentru controale medicale și verificări fără de care nu pot beneficia de pensii și, de multe ori, lipsiți de îngrijire medicală adecvată. Dintre aceștia, printre cei mai oropsiți sunt pacienții cu boli psihice. Pe lîngă centrele de îngrijire insuficiente, personal medical insuficient și prost plătit, cei suferinzi și cei care se preocupă de soarta lor se lovesc, în primul rînd, de problema subfinanțării cronice: „Este important să readucem în atenția publică problemele din acest domeniu, dar fără să stigmatizăm pacienții. Noi am început campania după o dezbatere la care au participat pacienți, medici, autorități. Trebuie știut că înainte de integrarea în UE finanțarea pentru domeniul bolilor mintale era de 28 de milioane de euro, acum a ajuns la trei milioane de euro. Aceasta pentru că a scăzut interesul politic pentru subiect“ spunea cu ceva vreme în urmă, dr. Marius Geantă, medic psihiatru.

Desființarea internatelor și cantinelor scolare, dublată de comasarea școlilor, îngreunează accesul la educație al multor copii, în special din satele de munte. Oricît iar aduna și căra spre alte școli microbuzele puse la dispoziție de către autoritățile locale, dacă la navetă mai adaugi și jumătățile de oră sau orele pierdute coborînd și urcînd poteci pînă la stația de bus, ai rețeta standard a batjocurii și abandonului. Pseudo-programe sociale precum „laptele și cornul”, croite parcă pentru a îngrășa profiturile unor firme de casă, nu pot înlocui cantinele școlare și nici nu au cum să asigure o hrană minimală elevilor, în special celor din familii precare și a celor care fac naveta zilnic. Și astea se răsfrîng asupra prezentului și viitorului acestora, împingîndu-i la abandon școlar, educație precară și, desigur, trai lung în sărăcie sau în imediata sa vecinătate.

Puseele filantropice ocazionale și inițiativele unor asociații sau fundații, oricît de lăudabile și de apreciat, nu pot rezolva aceste probleme de ordin structural. Nu pot nici măcar să amelioreze la modul semnificativ situația. Pot, cel mult, să salveze cîțiva indivizi și să ofere sprijin ocaziuonal unor familii, prin mici exerciții de redistribuire și prin intervenții punctuale. Din păcate, nu de puține ori, astfel de demersuri încurajează de-responsabilizarea autorităților publice și, în unele cazuri, justifică un discurs anti-protecție socială tot mai îngroșat și mai cinic. Autoritățile responsabile nu trebuie înlocuite de astfel de programe și inițiative independente, ci trebuie ajutate sau presate ca să-și facă treaba, în primul rînd în sensul unor schimbări legislative, a unor alocări bugetare substanțiale și a selecției și pregătirii personalului de profil. Și nu se poate face asta fără bani, iar cînd se ajunge la bani aceștia nu se găsesc pentru că sunt mereu alte priorități și pentru că redistribuția lor nu funcționează în sensul sprijinirii celor care au nevoie, ci de jos în sus, în vederea încurajării și răsplătirii altor categorii de cetățeni, contribuabili și entități economice.