România a ales calea uzbekă a luptei anticorupţie

Istoria din anii `80 se repetă cu o adăugare în plus – capitalul privat

Recolta de bumbac în Uzbekistan (sursă: Shuhrataxmedov, Wikipedia, CC SA 3.0)

În februarie făceam o notiţă pe facebook care a stîrnit un val de discuţii: de la apriceieri la înjurături. Era despre o lecţie de istorie a anticorupţiei: Afacerea uzbekă. Povestea.

Acum patru-cinci ani am pariat pe ceva. Din păcate se pare că am cîştigat pariul. Pariul spunea cam aşa: felul în care se duce şi e instrumentată toată această “luptă anticorupţie” în România se va termina ca în Uzbekistan. Povestea seamănă încredibil de mult iar rezultatele şi mai mult.

Povestea din Uzbekistan a devenit un soi de lecţie de manual pentru oricine vrea să priceapă cîte ceva din ceea ce este corupţia mare, cum funcţionează şi mai ales care sînt riscurile cînd abordezi acest fenomen în stil heirupist mergînd direct la efecte şi cînd crezi că arestarea vinovaţilor rezolvă fenomenul. Şi mai ales cum anticorupţia devine instrument de luptă între structuri de putere. Corupţia nu este ceva ce trebuie tratat excepţional şi în afara cadrului instituţional şi legal déjà existent. Dar asta e o altă poveste. Să revenim la povestea noastră.

Fenomenul corupţiei uzbece s-a numit “Afacerea bumbacului” iar în limbajul puterii acelor vremuri (sfîrşitul anilor 70 şi anii 80) el se numea “Afacerea uzbekă”. Kremlinul dădea de înţeles că această corupţie este specifică “poporului uzbek” mai puţin educat, dispus să dea şi să ia mită, mai puţin civilizat şi, aşa, mai asiatic în apucăturile sale. Sună cunoscut, nu?

Povestea a început simplu. S-au desoperit întîmplător în ceva kişlakuri (sate) uzbece într-un amărît de kolhoz nişte acte care una spuneau pe hîrtie şi altele erau datele reale. Nişte băieţi cinstiţi s-au apucat să cerceteze cazul şi cînd au început să sape s-au speriat. Furtul aparent minor şi banal care semăna cu un furt convenţional din spaţiul sovietic avea să ducă spre un iceberg în care era vorba de sume colosale şi de legături care duceau din kişlakul amărît, spre Taşkent, capilata RSSUzbekă şi de acolo spre Moskova, adică direct la Kremlin. Pentru cine nu ştie Uzbekistanul era Republica specializată cu creşterea şi cultivarea bumbacului, el fiind resursă de bază a acestei ţări în acea vreme.

Şi a început lupta anticorupţie. Cum? În loc să se caute cauzele fenomenului şi să se găsească soluţii, anticorupţia a fost transformată într-o luptă politică care se va ducea între patru mari instituţii: Partidul, KGB, Internele şi Procuratura. O luptă pe viaţă şi moarte. În anii perestroikăi povestea a intrat în spaţiul public şi în media, aceasta jucînd un rol imens în toată această luptă. Presa deconspira pe surse tot iar noi stătam şi priveam ca la teatru.

Atunci această afacere a fost atît de spectaculoasă că oamenilor pur şi simplu nu le venea să creadă. Arestări televizate a unor personalităţi din eşalonul 1 a puterii în direct. Televiziunile arătau averile acestora: case imense, grămezi de bani şi aur etc. Pentru omul simplu impactul a fost imens.

Povestea e lungă şi fascinantă. Rezultatul: de instituţiile statului s-a ales praful. Cel mai puţin au avut de suferit Serviciile (KGB). Aş putea spune că KGB a avut de cîştigat. În schimb Partididul, Internele, Procuratură şi sistemul administrativ au ieşit tare rău din această luptă. De industria bumbacului nu mai spun. De oamenii simpli care lucrau acolo ce să mai spun? Iar Uzbekistanul în loc să-şi resolve o problemă mare a fost aruncat în haos total: cu toată viteza înapoi. Colapsul final a avut însă mai multe cauze.

Ce ştim astăzi despre “Afacerea bumbacului”? Ştim că “lupta anticorupţe” care se făcea cu surle şi trîmbiţe, în direct, cu cătuşele la vedere, cu banii la vedere, şi care promitea “dreptate şi adevăr” a fost de fapt un mare spectacol pentru mulţime şi o mare luptă între instituţii. Mai ştim că marea parte a celor arestaţi şi condamnaţi au fost doar nişte “piese importante de sacrificiu” şi nişte “victime” în lupta dintre cele patru instituţii. A existat corupuţie? O, da, imensă. Erau vinovaţi acei oameni? O, da. Însă ei au picat nu pentru că erau corupţi ci pentru că erau parte a unei instituţii, au picat selectiv şi aleatoriu: instituţiile au încălcat toate regulile posibile în luptele dintre ele. Astăzi ştim cum a funcţionat maşinăria. Lupta anticorupţie a fost ca lupta pentru pace de stil vechi: vom lupta pentru pace pînă nu va mai rămîne piatră pe piatră.

Îmi veţi spune ok, lasă-ne cu poveştile astea că era comunism. Vă pot spune doar atît: instituţiile erau ceva mai stabile atunci (dureros de stabile). E doar o constatare. Atunci încă nu exista o a cincea instituţe foarte puternică care azi face legea: capitalul privat care este una din părţile foarte active şi eficiente în dezvoltarea fenomenului numit marea corupţie. Exista un capital de stat dar era infinit mai slab decît cel privat de azi. Diferenţa de atunci şi astăzi e că atunci corupţia se împărţia la patru instituţii iar azi se împarte la cinci instituţii. Şi împărţirea sau mai degrabă profitul nu e niciodată proporţional. Astăzi ştim bine cine a pierdut şi cine a învins în afacerea uzbekă.

Ghicitoarea mea? Ghici cine deţine halca cea mai mare din acest fenomen astăzi? Vă dau un indiciu: marea corupţie nu e nimic altceva decît o luptă pentru monopolul asupra resurselor prin alte mijloace decît cele legale. (Corupţia tinde însă să se legalizeze după un timp: doar primul milion nu este legal… restul vor fi legalare).

Deci România a ales calea uzbecă cu rezultate similare: instituţii praf, doar una iese oarecum învingătoare, să vedem care, stat slab, economie devastată, structuri politice discreditate şi slăbite etc.
În “Afacerea uzbekă” a învins detaşat instituţia “tehnocrată & apolitică” KGB.
Dar waw ce spectacol am văzut!

Ah şi uitasem să vă spun: lupta anticorupţie în stil uzbek a amplificat fenomenul corupţiei.

Pace!

Nu-mi place să am dreptate dar ce se întîmplă zilele acestea în România ne spune că repetăm în condiţii noi, fireşte, o cale déjà bătătorită. Ce mai rămîne în picioare după această luptă?

Ce aş mai adăuga. Recent a apărut şa editura Tact poate cea mai bună carte despre “tranziţia românească” semnată de Florin Poenaru: Locuri comune. Aici există o notă importantă care en dezvăluie cauza ultimului conflict. Merită să medităm :

”Astfel, problema lui Dragnea, așa cum s-a văzut de altfel și după câștigarea alegerilor parlamentare, este aceea că el a fost, simultan, suficient de puternic în interiorul PSD încât să preia și să-și consolideze puterea în partid, cu ajutorul unor lideri locali din sudul țării, dar vulnerabil în afara sa, în raport cu instituțiile anticorupție. Faux pas-ul de după alegeri din jurul ordonanței buclucașe, pe lângă dinamicile sociale mai largi pe care aceastea le-a relevat și apoi generat, se datorează în ultimă instanță acestei ambiguități în care se află Liviu Dragnea. El are și totodată nu are putere politică, fiind în același timp un personaj foarte puternic, dar și extrem de vulnerabil, liderul celui mai mare partid din România, dar care nu poate gândi dincolo de propriile-i procese sau spețe. Fragilitatea lui Liviu Dragnea, care îi marchează în mod evident acțiunile politice, vine din faptul că atât pentru el, cât și pentru cei din jur este clar faptul că nu este decât o chestiune de timp până când, într-o formă sau alta, va pierde conducerea partidului.”

Lupta lor continuă. Cetăţenii sînt doar nişte spectatori.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat