Dinamica demografică influențează societățile moderne: Națions under CCTV

Evoluția populației din societățile spectacolului introduce o nouă cultura digitală a supravegherii – Big Brother Scenario

În 2008 Banksy a realizat munca sa ”One Națion under CCTV” în London (foto: oogiboig, Wikipedia)

Dinamica populației din societățile spectacolului introduce o nouă cultura digitală a supravegherii – Big Brother Scenario

În ultima vreme s-a impus tot mai mult conceptul de demografie politică, definit ca fiind studiul mărimii & distribuției populației și relația acestora cu politica[ii]. De-a lungul ultimelor două milenii, o seamă de gânditori s-au aplecat asupra relației dintre populație și puterea politică a unui stat. Autori ca Cicero, Polybius sau Ibn Khaldun au vorbit despre importanța populației în ceea ce privește forța statelor[iii]. Mai recent, Thomas Malthus, Friedrich Ratzel sau Paul Kennedy au făcut asocieri similare cu cele ale autorilor menționați mai sus. Pentru Malthus, principala problemă era dată de creșterea populației și, consecință a acesteia, lupta națiunilor pentru resurse. La Ratzel, cel ce a scris în plină perioadă a freneziei imperialiste, apare un element nou, respectiv extinderea teritorială a statului. Aceasta a fost formalizată în conceptul de Lebensraum (spațiu vital). În logica expansiunii teritoriale, mărimea demografică constituia elementul central în ceea ce înseamnă forța unui stat. Contemporan cu noi, Paul Kennedy consideră că forța politică a unui stat a fost și este puternic influențată de numărul populației. Iată de ce, dinamica demografică joacă un rol central în ceea ce înseamnă geopolitica globală, variațiile demografice regionale și continentale, influențând semnificativ evoluțiile politice și economice din secolul nostru.

Demografie post-1945: câteva date și cifre

În ultimele două secole, populația planetei a crescut continuu. În prima parte a secolului al XIX-lea (circa 1830) s-a atins primul miliard de locuitori. În 2010, pe planetă trăiau 7 miliarde de oameni, o creștere de 7 ori în mai puțin de 200 de ani. Un boom semnificativ s-a înregistrat în perioada post-1945. În numai 60 de ani populația planetei a crescut cu nu mai puțin de 4,5 miliarde de locuitori (Figura 1). Este perioada exploziei demografice.

Figura 1. Dinamica populației Terrei: 1950-2020

Sursa datelor: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population. Division (2015). World Population Prospects: The 2015 Revision, custom data acquired via website.

Creșterea populației Terrei a fost inegal distribuită la nivelul continentelor, deosebiri importante existând în funcție de nivelul de dezvoltare. Cel mai mult a crescut populația din continentele extraeuropene (excepție America de Nord & Australia). Spre exemplu, Europa avea 188 de milioane de locuitori la 1800, a ajuns la 458 de milioane după un secol (în 1914) și la 726-730 de milioane de locuitori în anul 2000 și 738 de milioane în 2015[iv]. Într-un interval de timp mai mic, în 50 de ani (1950-2000), Africa a crescut de la 228 de milioane de locuitori (în 1950) la 814 milioane de locuitori în anul 2000 (o creștere de aproape 4 ori a populației), prognozele indicând 2 miliarde de locuitori peste 25 de ani, în 2040. Asia și-a triplat populația, crescând de la 1,4 miliarde locuitori la 4.3 miliarde. Diferențe mari în ceea ce privește creșterea populației se înregistrează (și) în funcție de regiunile de dezvoltare. Regiunile dezvoltate ale planetei au evoluat lent, populația acestora fiind puțin peste 800 de milioane în anul 1950, ajungându-se în 2015 la 1,25 miliarde de locuitori[v]. În schimb, creșterea din zonele subdezvoltate este una infinit superioară: de la 1,7 miliarde de locuitori în 1950 la peste 6 miliarde în 2015, previziunile indicând 7 miliarde de locuitori în 2030 (Tabelul 1).

Tabelul 1. Dinamica populației Terrei: 1950-2015 (mii locuitori)

Continent 1950 1990 2015 + %
Africa 228.902 631.614 1.186.178 518
Europa 549.089 721.086 738.442 134
Asia 1.394.018 3.302.475 4.393.296 315
Regiuni dezvoltate 812.989 1.144.463 1.251.351 153
Regiuni slab dezvoltate 1.712.161 4.165.205 6.098.121 356

Sursa datelor: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2015). World Population Prospects: The 2015 Revision, custom data acquired via website.

Aceste diferențe demografice dintre regiuni & continente sunt rezultatul scăderii fertilității din țările dezvoltate. În țări precum Franța, Germania sau Marea Britanie, după 1970, reproductivitatea a fost de 1,5 copii/femeie, sub nivelul de substituție. Ca un element de comparație, în secolul al XIX-lea (tot în Europa), femeile care nășteau 4 sau mai mulți copii le depășeau pe cele care aveau între 0-3 copii. Astăzi raportul este radical schimbat: femeile care nasc un singur copil sau care nu au deloc descendenți sunt mai numeroase decât cele cu doi sau mai mulți[vi]. Scăderea natalității și creșterea speranței de viață au influențat evoluția structurii pe grupe de vârste. La începutul secolului XX, în țări ca Germania, Franța, Italia, procentul copiilor sub 15 ani din total populație avea o valoare de peste 30%, iar cel al celor peste 60 de ani era estimat la 9%. O sută de ani mai târziu, în 2000, procentele se inversează: 17% – pentru copiii sub 15 ani, 20% – pentru cel al persoanelor peste 60 de ani[vii].

Iată de ce, țările occidentale au adoptat politici pro-imigraționiste. Europa postbelică a devenit treptat un continent multietnic și multirasial. Imigranții din nordul Africii sau din Asia li s-au adăugat, în special după căderea regimurilor comuniste, cei din Europa Centrală și de Est. Ratele de creștere a populației  (împreună cu nivelul dezvoltării) se diferențiază regional & continental, rezultând fluxuri de populație dinspre regiunile precare economic și cu excedent de forță de muncă către cele dezvoltate. Se estimează că în anul 2050, 30% din populația Germaniei va fi formată din imigranți și descendenții acestora[viii] . În acest context demografic, Samuel Huntington observa că paralelismul istoric dintre creșterea rapidă a populației unei culturi și scăderea sau stagnarea alteia generează presiuni economice și politice în ambele[ix]. Pentru demograful Nicholas Eberstadt, schimbările demografice actuale vor influența politicile de securitate în aceeași măsură precum a făcut-o Războiul Rece în secolul XX[x].

Consecințe ale schimbărilor de populație (Europa)

Un prim exemplu vine din sfera comportamentului electoral. Compoziția multietnică a țărilor occidentale a avut efect asupra geografiei electorale. În SUA, ariile în care populațiile afro-americane și hispanice sunt în număr mare, votează preponderent cu democrații. Rezultatele obținute de Obama, la alegerile prezidențiale din 2012, au fost unele foarte bune în rândurile acestor populații: 93% din voturile afro-americanilor, 71% din cele ale hispanicilor și 73% din cele ale asiaticilor prezenți la vot a obținut candidatul democrat[xi].

Al doilea exemplu vine din Marea Britanie. Laburistul Sadiq Khan a câștigat primăria Londrei la alegerile locale din 2016. Khan are origini pakistaneze și provine dintr-o familie de muncitori. Sigur, Khan este născut în Marea Britanie (Londra), dar succesul electoral nu ar fi fost posibil fără votanții non-white, adică fără aportul semnificativ al asiaticilor (inclusiv musulmani) și negrilor. Ariile cu mare concentrare a populației asiatice din Londra sunt: Newham, Brent, and Harrow. Pentru populația afro concentrări importante sunt în Lambeth, Southwark, and Lewisham. În aceste districte Sadiq Khan i-a fost superior lui Zac Goldsmith (Tabelul 2).

Tabelul 2. Rezultate electorale pentru Sadiq Khan și Zac Goldsmith în districte cu proporție mare a populației non-albe (alegerile locale din 2016)

Districte Sadiq Khan Zac Goldsmith
Lambeth & Southwark 56% 20%
Greenwich & Lewisham 53% 24%
City and East (Barking and Dagenham, Newham…) 60% 19%
Brent & Harrow 44% 39%

Sursa: „Why London’s Black and Asian Voters Delivered it for Sadiq Khan as Mayor”, Political Scrapbook, May 6, 2016. Disponibil la: https://politicalscrapbook.net/2016/05/why-londons-black-and-asian-voters-delivered-it-for-sadiq-khan-as-mayor/.

O altă consecință a factorilor demografici (imigrație) o constituie schimbarea paradigmei de securitate din orașele occidentale. Iată cum în ultima vreme suntem martorii militarizării vieții urbane din orașele lumii occidentale[xii]. Societățile moderne se transformă treptat în societăți ale controlului[xiii], la pachet cu societatea spectacolului[xiv]. One nation under CCTV, acesta este mesajul  unui graffitti marca Banksy. Într-adevăr, orașele occidentale sunt sub control: un Big Brother mereu vigilent este în stare de alertă. Este rezultatul noului război asimetric, de guerilă urbană. Recentele atentate (Paris, Bruxelles, Londra etc.) vor schimba și mai mult politicile de securitate din orașele occidentale. Prezența soldaților înarmați pe străzile Parisului, Berlinului, Bruxellesului a devenit o realitate cotidiană banală. S-a investit mult și se va investi și mai mult în tehnologia supravegherii populației. Tehnologiile moderne de care beneficiază acum populația, precum internetul, canalele TV cu circuit închis, comunicarea wireless, supravegherea prin satelit, radarul, toate vor fi parte integrantă a sistemelor de control militar. Ca într-un orwellian Big Brother Scenario, noua cultură digitală a supravegherii îi răpește (și îi va răpi și mai mult) cetățeanului european libertatea de care se bucura în trecut[xv].

România?

Din punct de vedere demografic, România postbelică a cunoscut două perioade absolut distincte:

  • O perioadă comunistă marcată de o natalitate susținută și o populație în continuă creștere: 18.403.414 locuitori în 1960, 23.151.564[xvi] în 1989;
  • O perioadă post-1989 marcată de o descreștere a populației, efect al natalității tot mai reduse – Figura 2 (1992 a fost primul an în care mortalitatea a fost mai mare decât natalitatea, tendință păstrată pe întreg intervalul post-1992).

Figura 2. Dinamica natalității și mortalității: 1960-2013

Sursa datelor: Anuarul Statistic (2014), p. 64.

Rata fertilității a scăzut constant, de la 2,87 copii/femeie în 1970, la un minim de 1,34 în 2000. În schimb, speranța de viață la naștere a crescut, de la 67 de ani în 1970, la 74 de ani în 2015. În consecință, media de vârstă a populației a crescut la 42 de ani (2015), urmând să ajungă la 48 de ani în 2050 (Tabelul 3). Iată de ce, rata de dependență a persoanelor vârstnice, definită ca fiind raportul dintre vârstnici și  persoanele cu vârste între 15-59 ani la începutul anului de referință, a ajuns la 28% în 2015, dublându-se în 2050 (56%), desigur, în condițiile în care se vor păstra evoluțiile demografice din prezent.

Tabelul 3. România – variabile demografice: 1970-2050

Sursa datelor: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2015). World Population Prospects: The 2015 Revision, custom data acquired via website.

Adăugăm și emigrația numeroasă, mai ales în perioada post-2007[xvii] și avem tabloul demografic complet: regresie pe toate liniile și fronturile. România a fost și este de așteptat să rămână o țară cu migrație externă netă negativă[xviii]. Tot acest cadru demografic categoric dezastruos nu a fost în măsură să îngrijoreze societatea românească. În decembrie 2010, chiar președintele Băsescu, susținut de suita ce-l înconjura, lua în derâdere scăderea demografică și persifla nemilos măsurile economice pro-nataliste[xix] . S-a arătat că la nivelul societății românești a existat o percepție predominant pozitivă asupra emigrării, 55% dintre români considerând că a fost bine că s-a plecat la muncă în străinătate[xx]. Banii proveniți pe filiera muncii în străinătate au dus la sporirea construcției de locuințe[xxi]. Mai mult, dacă nu ar fi intervenit această mișcare de amploare incredibilă, ie migrația externă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică și socială greu de imaginat[xxii]. S-a ajuns chiar să se spună că datele și cercetările sociologice au arătat că există slabe efecte negative ale absenței părinților asupra performanțelor școlare ale copiilor rămași acasă sau chiar s-a identificat o dimensiune ultra-benefică a migrației prin muncă: „…Trăind în țări cu grad ridicat de civilizație, acești oameni văd și învață, observă spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curățenia, atitudinea față de muncă, văd capitalismul autentic[xxiii]”.

Și totuși?

Migrația este (și) un fenomen economic. Oamenii pleacă pentru a-și câștiga existența, pentru a-și vinde forța de muncă. Poate fi adevărat că românii au plecat în metropolă pentru a învăța capitalismul autentic? Nu este invers? Capitalismul autentic i-a împins să-și abandoneze familiile, casele și copii pentru a pleca în țări străine? Este aceasta o consecință a geografiei capitalismului? Pe urmele lui Neil Smith[xxiv], cel care a ilustrat cum dezvoltarea inegală este doar expresia contradicțiilor inerente din alcătuirea și structura capitalului, extinderea prezentei analize (incipiente) ar trebui să indice modul în care dezvoltarea disproporționată este procesul concret ce derivă din esența capitalismului postcomunist, dezvoltarea unui pol generând subdezvoltare altuia[xxv]. Modificare geografiei industriale este strâns corelată cu transformare geografie sociale[xxvi] . Nu știu dacă scăderea demografică ar fi una insipidă dacă dezvoltarea României ar fi mai echitabilă, mai justă. Și totuși, Vasile Ghețău (VG) arată că indemnizațiile de creștere a copilului au dat rezultate, natalitatea din urban depășind-o pe cea din rural (în urban numărul de salariate este mai mare comparativ cu numărul de salariate din rural), numărul născuților cu mame salariate fiind mai mare decât cel al născuților cu mame casnice[xxvii]. V. Ghețău, demograful, nu merge mai departe. Se teme de dezastrul demografic (Cine ne va plăti pensiile?), dar, în același timp, este șovăitor în a pune degetul pe rana economiei: „Este factorul economic singurul responsabil de aceste decizii?”[xxviii], se întreabă retoric VG. Desigur, nu doar factorul economic contează, cu siguranță că sunt și alte variabile. Dar cu siguranță că dezvoltarea, sau mai precis subdezvoltarea economică influențează în mare măsură proporția emigranților. Putem fi de acord că natalitatea ar fi scăzut chiar dacă România post-1989 ar fi existat o dezvoltare economică reală în toate regiunile țării. Scăderea natalității este parte integrantă a postmodernității europene. Dar emigrația? Are ea legătură cu economia? Fără a fi câtuși de puțin șovăitor, ceea ce îmi propun să știu/să știm este măsura în care changing industrial geography generează uneven development în România post-1989 și, mai apoi, fluxuri migratorii dinspre periferie spre metropolă, dinspre județul Vaslui spre Spania sau aiurea. Prin urmare, spațiu și societate. În acest cadru, spațiul reflectă societatea. Este perspectiva viitoarei analize. Dacă și schimbările demografice (emigrația) intră în această schemă, cu atât mai bine.


[i] Această mică analiză reprezintă o formă revizuită a articolului „Dinamica demografică în perioada post-1945 și implicațiile ei (geo)politice”, apărut în revista Polis, Vol. IV, Nr. 3 (13), Iunie-August 2016.

[ii] Myron Weiner, Michael S. Teitelbaum, Political Demography, Demographic Engineering, Berghahn Books, New York & Oxford, 2001.

[iii] Pentru o succintă istorie intelectuală privind relația dintre demografie și politică & relațiile de putere dintre state, vezi „Population and Power: Lesson of History”, în Richard Jackson, Neil Howe (Eds.), The Graying of the Great Powers. Demography and Geopolitics in the 21st Century, Center for Strategic and International Studies, Washington, 2008, pp. 15-23.

[iv] Massimo Livi Bacci, Populația în istoria Europei, traducere de Alina Vamanu, Polirom, Iași, 2003, p. 191; United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2015). World Population Prospects: The 2015 Revision, custom data acquired via website. Disponibil online la: https://esa.un.org/unpd/wpp/DataQuery/.

[v] Regiuni dezvoltate = Europa, America de Nord, Australia/Noua Zeelandă, Japonia; Regiuni subdezvoltate = Africa, Asia (excepție Japonia), America Centrală și de Sud, Melanezia, Micronezia și Polinezia.

[vi] Massimo Livi Bacci, op. cit., p. 195.

[vii] Ibidem, p. 199.

[viii] Richard Jackson, Neil Howe, op. cit., p. 50.

[ix] Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996, p. 119.

[x] Nicholas Eberstadt, „Population Change and National Security”, Foreign Affairs, Vol. 70, No. 3, 1991, p. 129.

[xi] „How Groups Voted in 2012”, Roper Center For Public Opinion Research, Cornell University. Disponibil la: http://ropercenter.cornell.edu/polls/us-elections/how-groups-voted/how-groups-voted-2012/.

[xii] Stephen Graham, Cities Under Siege: The New Military Urbanism, Verso, London & New York, 2011, p. 60.

[xiii] Gilles Deleuze, „Postscript on the Societies of Control”, October, Vol. 59, 1992, pp. 3-7.

[xiv] Guy Debord, Societatea spectacolului, Rao, București, 2011.

[xv] Stephen Graham, op. cit., p. 67.

[xvi] Conform Anuarului Statistic din 2014, p. 50. Disponibil online, în format pdf, la: http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20arhive/serii%20de%20date/2014/Anuar%20statistic%20al%20Romaniei%202014.pdf

[xvii] Datele de la nivelul anului 2008 indicau că un număr de aproape 2,8 milioane de români se află în străinătate, iar în intervalul 1994-2008 s-au stabilit în România (doar) 90.000 de persoane – vezi Dumitru Sandu, „Migrația și consecințele sale”, în Marian Preda (coordonator), Riscuri și inechități sociale în România. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza riscurilor sociale și demografice, Polirom, Iași, 2009, pp. 288-291.

[xviii] Vasile Ghețău, Declinul demografic și viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, Alpha MDN, Buzău, 2007, p. 34.

[xix] Băsescu: „În ultima vreme, România nu mai are femei, are mămici. Nu mai are copii, are bebeluși. Toată țară a devenit o țară plină de mămicuțe și bebeluși”, în Adevărul, 09 Decembrie 2010. Disponibil online la:

http://adevarul.ro/news/eveniment/traian-basescu-romania-devenit-tara-plina-mamicute-bebelusi-1_50ae2aaf7c42d5a6639a45c1/index.html.

[xx] Dumitru Sandu, op. cit., p. 298.

[xxi] Ibidem, p. 298.

[xxii] Vasile Ghețău, op. cit., p. 34.

[xxiii] Ibidem, p. 35.

[xxiv] Neil Smith, Uneven Development. Nature, Capital and the Production of Space, The University of Georgia Press, Athens and London, 2008.

[xxv] Ibidem, p. 6.

[xxvi] Doreen Massey, Spatial Division of Labour, London, 1984.

[xxvii] Vasile Ghețău, „De la indemnizație la perspectivele populației”, Contributors, 07 Iunie 2017. Disponibil online la:

http://www.contributors.ro/administratie/de-la-indemniza%C8%9Bie-la-perspectivele-popula%C8%9Biei/.

[xxviii] Ibidem.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat