Repolitizarea naturii. Ecologia politică în postcomunism

De ce ecologia trebuie sustrasă discursului tehnocratic

(foto: Lucian Vesalon)

Lucian Vesalon, Ecologia politică a postcomunismului, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2017


Din câte știu, ne aflăm la prima încercare de acest gen din România, aceea de a teoretiza o ecologie politică postcomunistă. Lucian Vesalon își construiește demersul pornind de la constatarea că, în Europa de Est, spațiul a fost depolitizat după 1989, în sensul în care dezbaterile legate de gestionarea resurselor de mediu au fost sustrase deliberării democratice, cetățenești, și plasate în sfera inabordabilă a experților nedispuși să ia în considerare proiecte alternative cu privire la natură pe motiv că ar fi neprofesioniste, neștiințifice și, în definitiv, ilegitime. Confiscarea tehnocrată a politicii, o abordare specifică neoliberalismului, a fost un proces care s-a manifestat în toate domeniile de relevanță publică, nu numai în chestiunile legate de mediu. În acest ultim caz trebuie deconstruit deci „environmentalismul”, concepția care înțelege natura în parametri manageriali, propunând o accepțiune pragmatic-antreprenorială a acesteia; în locul ei trebuie impusă o viziune nouă și mult mai sustenabilă, ecologismul, pentru care relația om-natură trebuie regândită în mod radical, aceasta din urmă nemaifiind un simplu bun consumabil aflat la dispoziția arbitrară a umanității, ci însăși contextul mai larg în care societățile și politicile lor există, context pe care îl modelează și de care sunt modelate la rândul lor prin intermediul unor conexiuni deocamdată insuficient înțelese. Filosofic vorbind, antropocentrismul, vechiul raționalism modern, este constrâns să facă loc ecocentrismului.

Depolitizării tehnocrate a mediului i se opune acum o repolitizare, o reconfigurare militantă a naturii, venită pe filieră academică și activistă, în interiorul căreia natura nu mai reprezintă ceva exterior, obiectiv, poluarea fiind la rândul ei o consecință firească, deși nedorită, a dezvoltării, ci este alcătuită din interacțiuni discursive aflate la confluența dintre societate, economie și mediu. „Ce înseamnă faptul că natura sau mediul înconjurător au fost depolitizate şi că deci este nevoie de o repolitizare a acestora? Mai întâi, înseamnă că pro­blema mediului a fost frecvent redusă la o problemă tehnică, asupra căreia trebuie să se pronunţe experţii, nu cetăţenii sau oamenii obişnuiţi. Astfel, natura nu a fost implicată în procese deliberative democratice, ci în decizii ale instituţiilor specializate şi ale experţilor. La un nivel mai profund, o na­tură depolitizată este reprezentată ca un dat obiectiv, nu ca rezultatul unor construcţii sociale, care rezultă din interacţiuni complexe între economie, politică şi societate. Din perspectivă economică, o natură sau un mediu depolitizat se referă la faptul că degradarea mediului este rezultatul acceptat ca relativ normal (sau „normalizat”) şi inevitabil al dezvoltării, iar nu efectul unor sisteme economico-politice particulare de externalizare a costurilor ecologice” (pp. 17-18; subl. în orig.).

Ca disciplină, ecologia politică s-a născut în Occident, odată cu valul contestatar al anilor 1960. Mulți universitari, nu numai studenți, au început să-și reconsidere critic în acel context propriile poziții științifice. Mai departe, întregul edificiu ideologic al democrațiilor liberale a început să fie pus în discuție, insistându-se asupra limitelor și a polarizărilor sociale conținute în cadrul acestuia. Dar originea occidentală a ecologiei politice implică anumite confuzii persistente legate de dimensiunile și obiectivele sale, care nu pot fi reduse în niciun caz la Occident, respectiv la clasa de mijloc relativ înstărită din acest areal geopolitic. „Tocmai la definirea ecologismului ca mai degrabă «alb», «occidental» şi «middle-class» a re­acţionat critic ecologia politică şi faţă de reprezentările convenţionale ale problemelor de mediu. (…) adesea reprezentările stereotipe ale ecologismului occidental sunt prea uşor extrapolate asupra tuturor formelor de ecologism, la nivel global. Mai mult, chiar şi ecologis­mul occidental este unilateral reprezentat de astfel de generalizări. Astfel, pe lângă un ecologism al clasei de mijloc urbane, există şi un ecologism al populaţiei sărace, deopotrivă din mediul urban şi din cel rural, iar în paralel cu cel occidental există un ecologism al Lumii a Treia extrem de divers şi,  uneori, rupt de influenţe occidentale (…), la fel cum pe lângă eco­logismul urban există şi unul rural, şi aşa mai departe” (p. 32).

Ecologismul este deci extrem de divers; pe filieră ideologică, întâlnim abordări anarhiste, socialiste, liberale, conservatoare, feministe, și lista poate continua. Cea mai frecventă neînțelegere a fenomenului este reducerea sa la un hobby al tinerilor bogați și plictisiți din Occident, care simt nevoie de a își afirma astfel civismul și angajamentul pentru o cauză umanitară. Aceste prejudecăți sunt atent și minuțios demontate de către autor, care subliniază faptul că ecologismul nu este postmaterialist, în accepțiunea oferită termenului de către sociologul american Ronald Inglehart în anii 1970. Dacă „vechile mișcări sociale” implicau clivaje și distincții de clasă, fiind bazate pe revendicări peponderent materiale și dublate de ambiții politice pe măsură, „noile mișcări sociale” sunt mai degrabă identitare, foarte specifice și nu își propun preluarea puterii în stat.

Utilă până la un anumit punct, dar numai în cadrul Occidentului, această tipologie își dovedește limitele în afara acestuia, așa cum își dovedește și apartenența de clasă, chiar dacă încearcă permanent să o renege. Ecologismul săracilor, a celor din mediul rural, ecologismul Lumii a Treia sunt în mod direct materiale, de protejarea mediului depinzând deseori supraviețuirea unor comunități întregi. Sigur că ecologismul postmaterial este important în calitate de aport la conștientizarea problemelor de mediu care afectează întreaga planetă, dar imaginea și specificitățile sale nu trebuie proiectate în mod necritic asupra tuturor celorlalte tipuri de eologism.

Aflată încă în curs de elaborare a propriului câmp disciplinar, produs la intersecția dintre sociologie, antropolgie, economie, geografia mediului, științele mediului, studiile postcoloniale, studiile culturale și științele politice, ecologia politică se poziționează critic în raport cu propensiunea neo-malthusiană a neoliberalismului, care plasează povara sărăciei și a distrugerii mediului din țările subdezvoltate pe umerii propriilor rezidenți, blamând cauze ca suprapopularea și diminuarea progresivă a resurselor pentru acest deznodământ. Foarte convenabil, se trece cu vederea faptul că o mare parte din poluarea produsă în acele țări se datorează capitalului internațional și spiralei datoriilor în care Lumea a Treia este prinsă de câteva decenii încoace: „programele de asistenţă financiară a organizaţiilor internaţionale contribuie şi acestea la presiunea economică asupra mediului. Celebrele programe de ajustare structurală ale FMI-ului, mai ales în anii 1980, au cauzat impor­tante costuri de mediu în multe dintre ţările în curs de dezvoltare (…). Aceste programe afectează mai întâi, prin politici de austeritate, bugetele ministerelor şi agenţiilor naţionale de mediu, dar şi încurajează activităţi economice generatoare de venituri pe termen scurt, precum exploatarea resurselor naturale (…)” (p. 73).

În spațiul postcomunist, cu precădere în România, eforturile ecologiei politice sunt îndreptate înspre două obiective majore: reproblematizarea politicilor de mediu ale fostelor regimuri comuniste, respectiv demantelarea presupusei neutralități ideologice a environmentalismului dominant, fapt care îl plasează în mod indiscutabil spre dreapta tehnocrată și neoliberală. Astfel, politicile de mediu de dinainte de 1989 nu au fost atât de catastrofale pe cât se acceptă astăzi. Da, au existat accidente ecologice majore și regretabile, iar mediul a fost deteriorat în mod alert mai ales datorită industrializării galopante și a apariției orașelor monoindustriale, dar acest aspect ține mai puțin de specificitățile ideologice ale comunismului cât de problematica inerentă dezvoltării industriale per ansamblu. Meta-ideologic, atât capitalismul cât și comunismul sunt ideologii care au la baza o viziune tehnică, urbanizată, în interiorul căreia progresul industrial reprezintă piatra unghiulară a existenței acestora. În plus, începând cu anii 1970, numeroase regimuri comuniste au creat o legislație de mediu consistentă și care, ținând cont de centralismul lor, putea fi utilizată în acest caz foarte eficient. Problema este că societățile est-europene, reticente de acum la orice inițiativă a conducerilor comuniste, nu au pus în practică în mod sistematic directivele legate de protecția mediului. Pe cale de consecință, mai ales în a doua fază a existenței lor, politicile de mediu ale regimurilor comuniste es-europene, inclusiv ale celui sovietic, au fost substanțiale, neputând fi reduse la o simplă camuflare a eșecurilor anterioare în acest domeniu.

În ceea ce privește pretinsa obiectivitate a environmentalismului postcomunist, ecologia politică îl expune ca parte constitutivă a dreptei neoliberale susținătoare a statului minimal și a unor politici de dereglementare substanțiale în toate sectoarele de activitate, politici menite să avantajeze în primul rând inițiativa privată a marii finanțe internaționale, și, corelativ, a capitalului local, deseori la fel de periculos ca cel extern. Prin ambiguitatea legislativă relativ la fondul forestier, neutralitatea oficială a politicilor de mediu românești este redusă la dimensiunea ei esențială, aceea de a oferi un paravan juridic pentru exploatarea agresivă a pădurilor de către marile companii internaționale în tandem cu mafia locală a lemnului. „Cazul despăduririlor sau defrişărilor necontrola­te arată foarte bine cum statul postcomunist român are o capacitate foarte limitată de a face faţă „hărţuirii” pe teren de către o reţea complicată, care reuneşte diferiţi actori, de la mica infracţionalitate locală, până la scheme complicate de criminalitate organizată şi implicarea anumitor companii multinaţionale. Indirect, limitarea autorităţii şi capacităţii de intervenţie statului este şi efectul presiunilor constante din partea societăţii civile şi a mediului de afaceri din România în direcţia restrângerii rolului statului în economie. Sigur că nu s-a solicitat în mod direct restrângerea autorităţii în materie de silvicultură, dar actuala situaţie a defrişărilor ilegale este re­zultatul cumulativ al proceselor de neoliberalizare a mediului şi resurselor naturale, care include preferinţa pentru auto-reglementare, în defavoarea reglementării centralizate de către stat. Astfel, presiunea politică şi ideologică, nu doar economică, de a privatiza pădurile a contribuit în mod direct la fragmentarea proprietăţii în zeci de mii de parcele, care nu mai pot fi controlate eficient nici individual, nici de către stat. Pe de altă parte, restituirile masive, cum a fost cea către Biserica Ortodoxă, au condus la o concentrare a proprietăţii, care la rândul ei pune probleme particulare de gestionare din partea noului proprietar, dar şi dificultăţi de monitorizare din partea instituţiilor statului. Presiunea constantă exercitată asupra tuturor guvernelor din ultimii 25 de ani, de a reduce taxele şi impozitele, a contribuit indirect la bugetarea inadecvată a anumitor instituţii ale statului, precum autorităţile silvice, care sunt în criză de resurse şi personal. Presiunea de a reduce numărul de angajaţi din do­meniu bugetar a contribuit, de asemenea, la resurse de personal limitate în domeniul silvic. Administraţiile parcurilor naţionale şi naturale se află într-o situaţie încă şi mai dificilă” (p. 124).

Concret, problemele centrale care pot fi abordate și rezolvate cu succes în cadrul ecologiei politice sunt încadrate într-un spectru foarte larg, mergând de la rasializarea și ghetoizarea sărăciei, cum este cazul comunității marginalizate de la Pata Rât din Cluj-Napoca, probleme legate de poluarea transfrontalieră, de „imperialismul substanțelor toxice”, prin care marile puteri plasează responsabilitatea gestionării deșeurilor toxice unor state mai sărace, degradarea solului, biopirateria sau conflictele pentru păstrarea și/sau extinderea spațiilor verzi și a calității aerului – până la conflictele miniere (vezi cazul Roșia Montană), „apărarea râurilor” (împotriva unor mari baraje care amenință speciile locale, dar și împotriva unor mici baraje care, în cadrul unor ecosisteme fragile, pot cauza cel puțin la fel de multe daune), pescuit sustenabil, drepturi ale bicicliștilot și pietonilor, ecofeminism și, în sfârșit, ecologismul săracilor.

Nu în ultimul rând, ecologia politică postcomunistă trebuie să își îndrepte critica și înspre politica subiacentă politicilor de mediu din Uniunea Europeană. Departe de a fi cele mai performante în domeniu și traversate fără doar și poate de numeroase interese particulare, acestea trebuie permanent discutate și renegociate în lumina intereselor tuturor cetățenilor europeni, respectiv a întregii lumi. În caz contrar, acuzele de eco-imperialism capătă o nedorită și îngrijorătoare consistență. Cu toate acestea, ecologia politică nu este deloc ostilă proiectului european în sine; criticile pe care i le aduce sunt imanente, nu exterioare. Altfel spus, deconstruirea globală a eurocentrismului nu trebuie echivalată cu anti-occidentalismul; pentru numeroase state membre ale Uniunii Europene sau aspirând la integrare, politicile europene de mediu reprezintă un categoric pas înainte în raport cu experiența lor anterioară în acest domeniu. Pentru a încheia, „Ecologia politică caută soluţii alternative pentru posibile relaţii na­tură-societate. De aceea, o ecologie politică a postcomunismului trebuie să adopte o poziţie critică faţă de convingeri deja sedimentate în aceste societăţi. Un exemplu ar fi, de pildă, ideea că ”standardele europene” în materie de politici de mediu ale UE sunt reperul ultim al reformelor ecolo­gice. Apoi, convingerea că, odată cu integrarea europeană, cele mai multe din problemele societăţilor postcomuniste se vor rezolva oarecum de la sine. Or, degradarea mediului nu numai că nu se rezolvă prin integrarea europeană, ci, dimpotrivă, anumite dimensiuni ale acesteia (precum polu­area cauzată de intensificarea producţiei industriale şi a comerţului, relo­calizarea anumitor unităţi de producţie) chiar se accentuează. În fine, un aspect sensibil al receptării discursului ecologiei politice în Europa de Est este critica eurocentrismului, anume faptul că Europa occidentală este mai puţin prezentă în domeniu în calitate de reper democratic sau al nivelului de trai, şi mai degrabă în legătură cu trecutul său colonial şi cu prezentul neo-colonial, cu exploatarea adesea brutală a comunităţilor indigene şi a mediului lor sau cu exploatarea iraţională a resurselor naturale. Înţelegerea corectă a acestor critici arată însă că o critică a eurocentrismului nu invită la anti-occidentalism. Dimpotrivă, majoritatea poziţiilor din domeniul politi­cii mediului consideră că ”mai multă europenizare” şi nu mai puţină este o soluţie ecologică pentru Europa de Est” (p. 90).

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat