Proiectul decolonialității pluriversale

Recenzia cărţii ”Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica colonialității și gramatica decolonialității” de Walter Mignolo

(foto: Editura Idea)

Walter Mignolo, Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica colonialității și gramatica decolonialității, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2015

„Paradigma eurocentrică a cunoașterii – în modurile sale teopolitice și egopolitice – a ajuns azi la etapa în care ar trebui să aplice asupra sine însăși propriile premise. Acest gest ar trebui realizat pornind de la concepte, viziuni și energii care au fost ocultate, nefiind recunoscute în perioada în care a triumfat dispozitivul conceptual occidental. Paradigma hegemonică eurocentrică, modern colonială, trebuie decolonializată” (p. 107). Cam la această frază s-ar putea rezuma mesajul prezentului eseu-manifest al lui Walter Mignolo, care analizează pas cu pas capcanele epistemice, cecitatea și autosuficiența gândirii eurocentriste, opunându-i ceea ce autorul a numit decolonialitate.

Decolonialitatea trebuie deosebită din start de postcolonialitate sau de teoria critică. Proiectul pe care îl propune este mai mult decât unul emancipator, deoarece depășește cadrele gândirii politice occidentale și se imaginează pe sine ca fiind de o inovativitate radicală, una pentru care distincțiile iluministe clasice dreapta-stânga sunt perimate: „Decolonialitatea în sine nu este (…) o «gândire de stânga», ci doar o gândire decolonială; aceasta înseamnă că e o «altfel de gândire», desprinsă de ideologia modernă a Iluminismului” (p. 39). Pe cale de consecință, metoda dialectică a lui Hegel, vinovatul de serviciu al teoriilor post și decoloniale, este respinsă în favoarea metodei „analectice”, care se separă „de dialectică și de ideea conform căreia cunoașterea ar cerceta absolutul fără loc de origine” (p. 103). Ciudat, dar dialectica hegeliană afirmă sus și tare condiționarea istorică a tuturor formelor de cunoaștere. În fine, nu îmi propun să intru în amănunte aici: am tratat relația dintre filosofia politică hegeliană și colonialism în altă parte1.

Per ansamblu, chiar dacă recuză binomul stânga-dreapta ca fiind contaminat de eurocentrism, decolonialitatea nu se afirmă ca un proiect non-ideologic, ceea ce ar fi în sine o absurditate; dimpotrivă, se poziționează cu fermitate dar, așa cum am menționat deja, în favoarea nu a emancipării iluministe, ci a „liberării”. Emanciparea este transformatoare, dar rămâne în interiorul „matricei coloniale a puterii”, pe când „liberarea” provine din exteriorul ei și o depășește.

Atent la chestiunile de nunanță, Mignolo operează o distincție clară între decolonialitate, postcolinialitate și teoriile critice: „Spre deosebire de turnura decolonială, teoria postcolonială și teoria critică sunt proiecte transformatoare care au fost și rămân funcționale în interiorul lumii universitare europene și americane. Din câte știu, nu există discurs postcolonial în afara universității, în timp ce discursul teoretic decolonial ia naștere și acționează la nivel politic, chiar la nivelul statului, după cum atestă Conferința de la Bandung din 1955, lupta decolonială în Africa și Asia, precum și munca intelectualilor-activiști din Parisul anilor 1950 prin revista Présence Africaine, de exemplu” (p. 24; subl. în orig.).

Universalitatea occidentală este una care închide, nu deschide cu adevărat spre altceva, deoarece pandantul raționalității iluministe a fost și rămâne colonialitatea. Pentru a fi cu adevărat eficient, proiectul decolonial trebuie să iasă din tiparele „gândirii unice” occidentale, fie ea conservatoare, liberală, sau chiar marxistă, denunțând în același timp exterioritatea artificial plasată de modernitate asupra populațiilor și culturilor non-europene. „Gândirea unică este ansamblul gândirii occidentale (occidentalismul), cuprinzând versiunea sa liberală sau neoliberală, creștină sau neocreștină, marxistă sau neomarxistă. Gândirea unică – o «monocultură a spiritului» (…) – include toate cele trei macronarațiuni ale civilizației occidentale. Ea trimite la limbile imperiale în care au fost formulate aceste narațiuni (engleza, germana, franceza, italiana, spaniola, portugheza), precum și la soclul lor greco-latin. Pentru a ne elibera de matricea colonială și de ordinea logică a colonialității sub forma gândirii unice, a monoculturii spiritului, enecesară instalarea unei epistemologii a frontierei, în care e posibilă imaginarea unor alternative la modernitate (ceea ce nu e același lucru cu imaginarea unor modernități alternative). În acest sens, desprinderea și procesul decolonizării ne proiectează către o lume transmodernă, globală și plurală” (pp. 34-35). Tocmai din acest motiv „liberarea” propusă de Mignolo nu este reductibilă la capitalism și astfel aneantizabilă în marxism: contestările trecute și prezente ale capitalismului au loc tot în interiorul „gândirii unice”. Deși importante, ele rămân totuși insuficiente pentru cristalizarea unei alternative reale la hegemonia prezentă, alternativă care trebuie să ia în calcul capitalismul nu ca pe un fenomen independent, ci ca pe o componentă a colonialismului.

O lume pluriversală, în care eficiența și consumul să fie subordonate vieții, nu invers; aceasta reprezintă propunerea lui Mignolo pentru o decolonialitate plenară, autentică și asumată: „Proiectele decolonizării și desprinderii sunt orientate de sensul general al transmodernității: pluriversalitatea ca proiect universal. Gândirea de frontieră nu ne ajută la edificarea unei viziuni mai universale, ci mai pluriversale, cu strategii specifice. Viitorul nu va mai fi dictat de un stil unic de viață (…) și nici de un proiect unic de liberare și decolonizare. Lumea nu va fi policentrică în sensul inclusivității, în interiorul categoriilor de cândire europene sau în sensul cosmopolitismului lui Kant. Nu e posibilă crearea unei lumi în care alte lumi sunt posibile decât printr-o muncă în comun, cu scopuri comune, în interiorul acestei diversități; o muncă ce unește locuitorii frontierelor și cei care trăiesc această frontieră din interiorul unui teritoriu – Europa sau SUA” (p. 131).


1 Emanuel Copilaș, „Hegel, Eurocentrism, Colonialism”, în curs de publicare în Romanian Journal of Political Science, nr. 2, 2018.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat