Teatrul Anton Pann găzduiește un spectacol despre visele unor tineri din Râmnicu Vâlcea, capitala hackerilor
”Portofele virtuale” reprezintă dramatizarea unor povești reale ale celor care s-au aventurat ”să facă bani pe calculator”. Adică, să fure bani sau informații pentru bani. Spectacolul este rezultatul unui amplu efort de documentare al regizorului David Schwartz și a trupei de actori formată din Alexandru Beteringhe, Andrei Brădean, Vladimir Purdel și Ana Șușca. Denisse Moise, cea care semnează scenografia, este creatoarea costumelor și a decorurilor, fiind responsabilă de coordonatoarea proiectului. Muzica este creația Mariei Sgârcitu, partea video fiind asigurată de Dan Adrian Ionescu și Mizdan. Mai bine de 40 de interviuri cu persoane implicate în aceste activități au stat la baza textului care se dovedește a fi unul foarte profund, dar suficient de antrenant încât să sintetizeze și să transmită publicului elementele esențiale ale efortului de documentare.
Faptul că poveștile sunt spuse din perspectiva celor care le-au trăit, dar și interpretarea plină de umor, fac ca lucrurile destul de triste și pe alocuri șocante să nu te lase să părăsești sala cu o senzație apăsătoare. Din contra. Tratarea poveștilor de viață în cheie ludică te ajută să înțelegi parcă mai bine absurdul situației în care victimele unui sistem opresiv sunt pedepsite aspru ca infractori periculoși. Decupajul realizat și îmbinarea poveștilor celor care s-au ocupat în Râmnicu Vâlcea – orașul hacker-ilor – dar și în alte orașe de obținerea ilicită a banilor din tranzacții bancare virtuale ne dezvăluie un tablou social complex. Inegalitatea, sărăcia, neputința părinților de a le asigura copiilor un trai decent plus ideea unui furt simplu și curat în care nici măcar nu te întâlnești cu păgubitul i-a făcut pe foarte mulți dintre tinerii din România să se îndrepte către acest tip de procurare a veniturilor. Banii și mirajul îmbogățirii rapide a luat mințile unei bune părți a populației sărăcite și fără speranță a micilor orașe de provincie unde, nu-i așa, ”nu se întâmplă niciodată mai nimic”.
Prima poveste îi privește pe doi băieței din cel mai sărac cartier din mica urbe provincială. Jocurile pe calculator de la Internet Cafe le consumă timpul și puținii bani pe care îi primesc de la părinți. Până în ziua în care o mașină exorbitant de scumpă apare parcată în fața blocului lor. Jaguarul luxos în care vecinul Viorel îi plimbă pe puștii exaltați plonjează în cartierul sărac și fără speranță aducând cu el toate visele de îmbogățire rapidă. Unul dintre băieței știe engleză și va deveni traducătorul vecinului peste care pare c-a dat norocul, vecin care îl va plăti destul de bine. Povestea nu se termină bine pentru Viorel, cum era de așteptat.
A doua poveste este o dramatizare a unui caz și mai trist. De data aceasta, perspectiva se schimbă. Nu mai e vorba de o simplă complicitate cu un colocatar implicat în afaceri controversate. E vorba de o complicitate ceva mai serioasă. O tânără care dorește să intre la facultatea de arte pentru a deveni pictoriță se îndrăgostește de un băiat care se ocupa deja cu furtul de bani pe Internet. Ideea pe care ea o aduce afacerii este una strălucită: promite străinilor vânzarea de ii tradiționale la un preț mult mai mic. Doar că străinii în căutare de chilipiruri se vor trezi cu banii dați și fără nicio ie. Întregul calvar al anchetei polițienești în care se repetă schema clasică din dilema prizonierului, abuzurile autorităților care fac orice ca să stoarcă declarații, inclusiv șantajul și interogarea suspecților în absența unui avocat e prezentat, deși sinistru în componentele sale, în cheie ludică. Stupiditatea prietenului pictoriței aspirante și lașitatea lui sunt tratate cu suficientă ironie încât să transforme tabloul dintr-unul în alb și negru într-o compoziție cu foarte multe nuanțe de gri.
În fine, ultima poveste este și cea mai dură. Personajul este un hacker activist care le-a dat de furcă autorităților din Spania și din Italia făcând ceea ce ar fi trebuit să facă poate ministerul nostru de externe. În clipa în care în presa spaniolă sau italiană circulau mesaje ultra-rasiste la adresa românilor, el a pus jos serverele acestor publicații și a postat mesaje anti-rasiste. A spart până și contul youtube pentru a da jos un filmuleț în care autorul îi instiga pe cetățenii majoritari să taie mâinile românilor veniți la muncă în țările lor. Din nou, sărăcia, inegalitatea, părinții care muncesc pe rupte fără a fi însă capabili să-i asigure copilului un trai decent sunt factorii care fac dintr-un copil normal un hacker activist sau hacktivist. Exclus și marginalizat, tânărul are la dispoziția sa această armă redutabilă a atacurilor online cu care poate să pună jos serverele celor mai importante instituții care centralizează puterea la nivel global și care, în ultimă instanță, sunt vinovate pentru teribila inegalitate și inechitate în care este silit să trăiască. Până și autoritățile, respectiv politiștii veniți să-l aresteze își fac selfie-uri cu el și îl apreciază pentru modul în care a susținut cauza românilor plecați la muncă în străinătate.
De altminteri, sunt foarte multe momente de o fină ironie la adresa autorităților, dar și la adresa celor implicați în aceste activități care amintesc de pastilele lui Toma Caragiu – discuția dintre pictorița aspirantă și obtuzul ei prieten, politiștii care aproape se dau de gol cu preocupări similare pe Internet, mascații care vor să își facă selfie cu marele hacker pe care îl apreciază sincer sunt doar câteva exemple. Totuși, poate cel mai savuros moment este discuția dintre vânzătorii de ii ipotetice și doi britanici seduși de neo-obscurantismul discursurilor actuale la modă prin corporații despre scuturile energetice de pe teritoriul României. Mirajul banilor de pe Internet îi seduce, evident, și pe britanicii noștri snobi care visează să facă ei înșiși o afacere cu ii românești pe care să le vândă colegilor lor care fac yoga. Firește, inclusiv păgubiții ar dori să devină pungași, doar ca să scape de slujba lor plicticoasă și opresivă.
Forța spectacolului vine din îmbinarea fericită dintre o documentare serioasă, un text foarte viu și amuzant, o interpretare fără cusur în care se simte că actorii sunt total investiți și o scenografie inspirată care dinamizează și armonizează aceste elemente. Am apreciat simbolurile vizuale – orașul e prezentat ca o machetă – în fond o placă înțesată cu semiconductori menită să sugereze modul în care tehnologia ajunge să jaloneze viețile celor care populează acest loc aparent liniștit. De asemenea, un alt element inspirat privește cele două oglinzi laterale în care imaginea publicului se reflectă – în fond e un spectacol despre oamenii din oraș, dar și despre oamenii ca noi, persoane obișnuite care populează mica localitate ternă și plictisitoare. Fără a face exces de mijloace tehnice, spectacolul dozează de o manieră justă imaginile proiectate pe fundal, cu luminile și momentele muzicale. Interpretarea reprezintă un efort considerabil pentru actori. Pe de o parte pentru că nu părăsesc scena, pe de alta pentru că trebuie să interpreteze mai multe personaje. În plus, ceea ce oferă și mai multă autenticitate spectacolului este faptul că momentele muzicale nu fac uz de mijloace tehnice, lucru care este foarte solicitant pentru actori, dar deopotrivă ofertant pentru public.
Mirajul banilor câștigați ușor, al furtului curat în care nu trebuie să vezi victima, teribilele condiții de sărăcie lucie în care copiii României își duc, în marea lor majoritate, viața plus inegalitatea și validarea socială care se face exclusiv prin bani sunt elementele structurale care sunt foarte bine evidențiate în spectacol, fără să devină stridente sau dogmatice. Astfel aceste vicii sociale structurale nu sunt decretate de instanță revoltată, ele rezultă firesc, dar totodată sfâșietor, din poveștile de viață ale personajelor. Furtul pe Internet e o muncă, de fapt, cu mare grad de dificultate și riscuri pe măsură pe care o fac cei fără speranța că munca cinstită, prestată de altminteri de părinții lor până la epuizare, îi poate duce undeva. O concluzie tristă pentru un spectacol vesel pe care cu siguranță merită să-l vedeți.
