Petro Ionescu: Ceea ce e personal e şi politic

Interviu cu una dintre cele mai tinere dramaturge din România despre activităţile şi vederile ei privind teatru şi despre dimensiunea de gen în arta vizuală

Petro Ionescu (foto: Petro Ionescu)

Petro Ionescu este absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune, specializarea Teatrologie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca și a unui master în Arts du Spectacle la Universite Libre de Bruxelles, Belgia, Petro Ionescu lucrează din 2014 în regim independent, fiind responsabilă de diferite activități în implementarea unor proiecte culturale cum ar fi scrierea de proiecte, coordonare, relații internaționale, fiind de asemenea interesată de mediere culturală și consultanță artistic. Ea este dramaturg la echipa artistică Reactor din Cluj Napoca. 

Cred că ești una dintre cele mai tinere regizoare de teatru politic. De asemenea, ai contribuit la susținerea unei platforme de teatru independent, Reactor, la Cluj. Vorbește-ne, te rog, despre relația ta cu teatrul și despre cum ai ajuns regizor.

Aș începe cu câteva precizări importante pentru încadrarea mea. Eu sunt absolventă de Teatrologie, nu de Regie, iar funcția mea principală ar fi aceea de dramaturg. Însă, în multe din proiectele în care am lucrat, am avut contribuții și pe partea de regie, mai ales în proiectele de teatru la care am lucrat cu regizorul Raul Coldea, pe metode de teatru devised. Referitor la relația mea cu teatrul, aceasta a început de când eram mică și mergeam la teatrul de păpuși. Era un mediu care mă fascina. Apoi țin minte că eram prin clasa a-7-a și am văzut la Botoșani o montare după ”Livada de vișini” de Cehov, care m-a marcat. Așa a ajuns teatrul să fie o preocupare tot mai prezentă care m-a făcut ulterior să vreau să dau la facultatea de teatru. Am terminat Teatrologia în 2010, iar din experiența mea de până acum, atât pe plan artistic, cât și pe plan administrativ, în ce privește coordonarea de proiecte, mi-am dat seama că e important să treci câte un pic prin toate etapele de lucru în ce privește teatrul. În teatrul independent, mai ales, ajungi fără să vrei să ai mai multe funcții. Așa că trecerea spre regie a venit destul de firesc, dar și din nevoia de a influența forma spectacolului și felul în care e livrat mesajul/textul.

Problematica spectacolelor tale – dimensiunea de gen, oprimarea, inegalitatea – este destul de puțin explorată din perspectivă critică în spectacolele teatrale din România. Cum îți explici?

Cred că lipsa de abordare a unor teme mai puțin comode vine și de acolo de unde pentru unii teatrul are rolul de divertisment, ori se ocupă de teatru cu T mare, l’art pour l’art, care aparent nu poate conține și dimensiuni de acest tip. Îmi e greu să explic ce îi mână pe unii să facă teatru, cred că motivațiile sunt atât de diferite și nu aș vrea să vorbesc în numele altor artiste sau artiști de teatru, dar țin minte ce ni s-a spus în facultate de către profesorul de dramaturgie: că trebuie să scriem despre ce ne doare, despre ce ne macină. Așa că tematicile din spectacolele la care lucrez vin pe filiera asta. Ce i se reproșează teatrului pe care îl practic și eu e că se axează doar pe ce e rău, că lasă un gust amar, de deznădejde. Ori scopul nu este ăsta, e mai degrabă un semnal de alarmă. Sau alt reproș, că e prea didactic, prea militant.

Disputa asupra căreia vreau să insist privește rolul teatrului în societatea contemporană. Mai exact, mă interesează să aflu, prin perspectivele regizorilor de teatru, care este rolul și locul teatrului politic. Ce părere ai despre teatrul politic în genere?

Cum ziceam și mai sus, văd teatrul politic pe care îl practic eu ca pe un semnal de alarmă. Că tematicile sau subiectele sunt mai sumbre, sunt de acord, dar asta nu înseamnă că problemele astea dispar din societate dacă nu mai vorbim despre ele în spectacole sau în arta pe care o producem. Cred că funcția socială a teatrului este foarte importantă, de acolo a pornit, de fapt. Și mai cred că teatrul e o unealtă foarte bună de a dezbate, de a critica, de a livra informații altfel, de a sensibiliza, de a crea empatie. O să zic o chestie care se tot zice, dar poate mai trebuie repetată, tot teatrul e politic, perspectivele și mizele sunt diferite. Odată ce mesajul tău ca artistă sau artist devine public și ajunge la alții, trebuie să îți asumi și impactul pe care îl are asupra comunității căreia se adresează. Și aici revin la ce ne motivează să facem teatru, ce vrem să zicem și cui.

Există voci care susțin ideea că teatrul care își propune o miză socială sau politică sau de orice altă natură decât arta pură, decât purul ideal estetic, este altceva, nu e teatru. Ce părere ai?

Da, am auzit și eu cum că teatrul politic (sau social, sau documentar) nu ar fi teatru, că nu ar avea calitate artistică, ci mai degrabă e ca la știri sau ca atunci când citești un reportaj despre o temă anume. Sigur că subiectul unui spectacol poate fi insipirat de știri sau de evenimentele din realitatea imediată, dar tehnicile folosite sunt specifice teatrului: vorbim de o montare, de o regie, de o dramaturgie, de un joc actoricesc, de o scenografie, de muzică, de ecleraj, de un spectacol de teatru care se întâmplă în fața unui public. Și tragediile antice sunt extrem de politice, nu știu dacă cineva îndrăznește să zică despre ele că nu sunt teatru. Însă canonul nu se discută, dar dacă e ceva ce pare neconform sau vine în contradicție cu ce știm sau cu convingerile noastre, atunci sunt pregătiți să combatem.

Miruna Runcan, cunoscută în zona criticii de teatru, discută despre modul în care ideologia a infiltrat spațiul teatral românesc în anii ʼ50, ʼ60. De altminteri, fără să aibă mereu dreptate, mulți oameni de teatru au clamat cenzura și coerciția perioadei de dinainte de ʼ89 ca să renunțe cu totul la ideea de teatru politic. Ce părere ai?

Ideologiile s-au infiltrat mereu în spațiul teatral și în orice spațiu artistic, în orice fel de plan, din orice perioadă, de fapt, nu doar în anii ’50-’60. Îmi vine acum în cap filmul lui Slavoj Zizek, ”The Pervert’s Guide to Ideology”, în care explică cum suntem supuși diferitelor ideologii, mai ales celor pe care nu le resimțim sau al căror discurs ni l-am însușit atât de bine încât credem că al nostru, personal (nepătat și nealterat de nimeni și nimic, doar de noi înșine, pentru că noi trăim fiecare într-un bol de sticlă individual, în afara societății). Lăsând tonul ironic la o parte, revin și zic că asta cu a renunța cu totul la ideea de teatru politic e tot ideologie politică.

Ți s-a reproșat vreodată că spectacolele tale sunt prea angajate social?

Da, mi s-a reproșat că sunt prea politice, prea militante, prea didactice, prea explicative, prea cu discurs. Sau mi s-a reproșat și invers, că nu e destul, că mai era loc de mai mult discurs asumat politic. În același timp, am primit și multe reacții pozitive, cum că spectacolele la care lucrez sunt necesare și că e important ca cineva să facă și genul ăsta de teatru. Prefer să mă concentrez pe atitudinile astea pentru că, dincolo de motivația mea, practic meseria asta și pentru un public care are nevoie de spectacolele mele sau care încă nu știe că e nevoie de ele.

Ce părere ai despre sistemul în care funcționează actualmente teatrul românesc, despre economia politică a teatrului nostru? Pe de o parte mari teatre de stat și pe de alta inițiative independente. Te-ai gândit vreodată la o soluție pentru distribuirea mai echitabilă a resurselor în acest domeniu, și dacă da, care ar fi aceea?

Nu am cunoștințele necesare ca să vorbesc despre bugetele alocate pentru cultură și pentru teatre, dar nu îmi trebuie nici multe informații ca să înțeleg că există niște diferențe imense între cum sunt finanțate proiectele de teatru independent și cum sunt finanțate teatrele de stat. În același timp, în primăvară a fost o lovitură în ambele direcții, și cei din independent, și cei din teatrele de stat s-au trezit pe final de stagiune cu probleme de buget destul de mari. Evident că proporțiile sunt diferite, iar consecințele se resimt mult mai acut în independent.

Cred că o soluție ar fi încurajarea colaborărilor dintre teatrele sau companiile independente și instituțiile de stat. Se fac niște încercări timide, dar se poate mai mult de atât. În același timp, cred că trebuie recunoscută pe plan național munca din independent și când zic recunoscută mă refer și la susținerea ei financiară, atât pe plan local, cât și pe plan național. Pentru că unele teatre independente și-au asumat un rol de a se conecta mult mai direct cu comunitatea, prin proiecte care implică activități în afara producției de spectacole propriu-zise: activități de mediere culturală, de incluziune socială. Iar dacă această muncă nu este recunoscută și susținută, atunci e posibil să dispară și să nu mai aibă continuitate, chiar dacă ea e necesară. În plus, statutul artistului sau lucrătorului cultural independent nu există. Au fost câteva inițiative, dar s-au stins sau sunt în stand-by. Lipsa unui statut, a unui cadru legislativ, a unor măsuri de protecție socială duc la renunțarea unora în a mai practica această meserie în independent pentru o siguranță materială care vine odată cu angajarea sau cu reprofilarea profesională.

Ce părere ai despre relația regizor-actor? Îndeobște se consideră că regizorul trebuie ”să scoată ce e mai bun din actor”. Avem cazul recent discutat al abuzului comis de Bernardo Bertoluci asupra Mariei Schneider. Dar avem și cazul regizoului Andrei Zholdak are a agresat-o fizic pe actrița Eva Imre. Ce părere ai?

Relația regizor-actor sau regizor-actriță sau regizoare-actor sau regizoare-actriță… Sunt foarte multe nuanțe aici și dacă ne referim la cazurile de abuz, atunci ele trebuie sancționate. Ce e halucinant e că asta nu se întâmplă nici în școală, nici în instituții și se propagă ca un dat firesc, de parcă orice e permis întru artă.

Revenind la meseria de regizor și cea de actor, în primul rând, aceste funcții vin la pachet cu multe preconcepții, multe din ele dobândite în școală. De la regizorul demiurg, atotștiutor până la actrița/actorul executant. Cred că de acolo pornește totul, din felul în care sunt învățați studenții că se practică meseriile pentru care sunt pregătiți. Pe lângă asta, școala de teatru e văzută și ca o probă de foc, de cine poate să facă aceste meserii: cât de puternic/ă, rezistent/ă, autoritar/ă ești ca să fii regizor/oare sau cât puternic/ă, rezistent/ă, obedient/ă ești ca să fii actriță sau actor. Iar dacă ești femeie, e de două ori mai greu. Eu nu am trecut nici prin școala de actorie, nici prin cea de regie, dar au ajuns și la mine informațiile astea sau le văd în practică. Iar faptul că sunt femeie și activez în acest domeniu nu m-a scutit nici pe mine de atitudini discriminatorii, glume sexiste sau de priviri dezaprobatoare că vreau să fac o meserie pentru care nu am o diplomă. Or, eu nu cred nici în regizorul demiurg, nici în actorul executant, cred că există moduri diferite de a face munca asta. Cred într-o colaborare atentă, în creație colectivă, în depășirea funcțiilor, în oferirea unui timp pentru a ajunge la un limbaj comun și în cel mai fericit caz, într-un produs artistic reprezentativ pentru toată lumea implicată. Mai cred că e nevoie de coordonare, de către unul sau mai mulți oameni, de asta pentru mine un proces de lucru non-ierarhic e destul de dificil, dar nu înseamnă că e imposibil. E nevoie de o abordare sănătoasă bazată pe înțelegere și pe respect în ce privește limitele fiecăruia și asta e valabil în orice domeniu.

Ai vreun spectacol fără miză politică asumată explicit care te-a marcat?

E greu să răspund, dar încerc. Când eram în Belgia, am văzut spectacolul booty Looting al lui Wim Vandekeybus (coregraf și regizor belgian), un spectacol foarte puternic, cu un limbaj destul de meta, cu referințe din performance, teatru, film, fotografie. Sună foarte încărcat, dar de fapt, nu era așa și asta mi s-a părut foarte valoros. Spectacolul era despre memorie și despre biografii fictive/reale, cu un scenariu destul de fragmentat, post-dramatic. Evident că pentru cine nu prindea toată referințele era mai greu de urmărit, dar fiind atât de bine construit, era foarte greu să nu te fascineze. Toată lumea de pe scenă își făcea treaba impecabil: actrița principală și actorul, care era și narator, erau extremi de buni, nu puteai să-ți iei ochii de pe ei, dansatorii se mișcau foarte bine, inuman aproape, muzica live suna foarte bine, iar fotograful era inclus în spectacol și fugea dintr-o parte în alta să facă fotografii care erau proiectate în timp real pe un panou din scenă. Practic, era un tur de forță. Cumva sună impropriu să zic că nu era un spectacol cu miză politică, pentru că felul în care era gândit spectacolul, cu tot cu referințele intelectuale care ocupau mult din scenariu, avea o abordare politică de a nu îndepărta spectatorii și de a le fura ochii. Nu simțeai o atitudine elitistă, ci era construit foarte lejer și fluid, fiind de fapt un spectacol foarte greu de susținut.

Iar din România, aș zice de Unchiul Vania, al lui Andrei Șerban, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Bine, mie îmi și place foarte mult Cehov. Iar în spectacolul lui Șerban, accentul e pus pe execuție, pe actorie foarte bună, plus niște artificii de schimbare de spațiu și de plimbat spectatorii care „păcălesc” destul de bine.

Crezi că teatrul românesc ar avea nevoie de o campanie #metoo?

Nu știu dacă e nevoie de o campanie #metoo, dar cu siguranță e nevoie de o regândire a raporturilor dintre femei și bărbați, de o promovare asumată a egalității de gen care să oprească abuzurile și genizarea meseriilor din domeniul teatral. Iar momentan, o astfel de inițiativă este privită cu mult scepticism, având ca exemplu reacțiile în urma semnalării faptului că nici la premiile Uniter, nici la premiile Gopo nu a fost nominalizată nicio femeie pe partea de regie. Sper și cred că generațiile mai tinere încep să privească lucrurile astea cu alți ochi și poate de acolo va veni și schimbarea asta de perspectivă.

Există oare teatru care să nu fie politic? Este oare această separare legitimă sau e o formă de normalizare de a ideologiei?

Simt că am răspuns deja la aceste întrebări. Poți să vrei să nu faci teatru politic, iar acest tip de discurs l-am tot auzit, dar asta nu înseamnă că el nu reprezintă o ideologie. Frica asta de cuvântul „politic” este prima problemă de care trebuie să scăpăm, pentru că el nu înseamnă că automat ești afiliat unui partid politic. Iar a doua chestiune care trebuie înțeleasă este că personalul e politic. Închei așa cu un clișeu sau cel puțin, îmi doresc să devină.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat