American Gypsy sau cum traversează rasismul oceanul

Recenzie

(foto: Ioana Iordache)

În anul 2012 Oksana Marafioti își publica romanul autobiografic, American Gypsy. La doar cinsprezece ani, Oksana, o adolescentă de origine roma pleacă împreună cu familia din fosta URSS către țara de vis: SUA. Spectacolul cu același nume care a avut premiera pe 2 septembrie se bazează pe acest roman autobiografic. Textul și regia îi aparțin lui Mihai Lukács. În distribuție îi regăsim pe Raisa Mihai și Răzvan Roratu. Scenografia a fost realizată de Mișa Dumitriu, muzica de RekAbu, iar coregrafia de Răzvan Rotaru.

Spectacolul e unul provocator: ce se petrece cu viața unei adolescente roma care pleacă împreună cu familia în ceea ce pentru mulți părea a fi țara de vis? O să asistăm la împlinirea visului american sau mai degrabă, citându-l pe Geoge Carlin, o să constatăm că de aceea îi spune ”visul american”, că trebuie să dormi buștean ca să-l poți crede.

Așa cum cred că e lesne de anticipat, demersul teatral propus de Mihai Lukács își propune să deconstruiască mitul realizării în țara tuturor posibilităților. Oksana este o adolescentă care trăiește într-o familie săracă de muzicieni romi. Certurile, alcoolismul și violența părinților o marchează profund. Plecarea în SUA se prezintă ca soluție salvatoare. Pentru ea și familia ei emigrarea pare bagheta sub lovitura căreia toate suferințele, discriminarea și ura care îi urmăresc pe muzicienii romi condamnați la o viață extrem de precară vor dispărea ca prin minune. Decupajul realizat de regizor este unul echilibrat care lasă să se vadă problemele pe care le putem regăsi chiar în cadrul micii comunități artistice de romi. Chiar și aici se reproduc relațiile de dominație și putere, excluziunea, controlul, posesivitatea tatălui, discriminarea și sexismul. E foarte inspirat faptul că într-un mod ludic și dinamic sunt aduse în prim plan episoade care, dacă nu ar fi însoțite de muzică și dans, ar fi aproape imposibil de suportat. O decizie interesantă e aceea că Mihai Lukács îl alege pe tată, nu pe mamă, ca personaj cheie care să apară în povestea scenică alături de Oksana – mai exact de versiunea ei din romanul autobiografic. Depozitar al autorității paterne în familia de muzicieni romi, el este sursa normelor de conduită familială și socială.

Cum spuneam, tabloul zugrăvit de regizor și actori nu e unul în alb și negru. Tatăl îl repudiază cu violență pe băiatul fără familie de care Oksana se îndrăgostește. Motivul: să nu ai familie e ceva foarte, foarte rău. Sunt ierarhii și trepte meritocratice bine stabilite pe care tatăl adolescentei le menține cu strictețe. Dar, pentru că am deschis chestiunea culturii tradiționale așa cum apare ea din spectacol, e foarte interesant că tocmai acest conservatorism pare să fie, la un moment dat, unul profund subversiv față de ordinea capitalistă. În primul rând, tatăl Oksanei are reacții foarte violente la instrumentalizarea comercială a identității roma ca un soi de identitate liberă, rebelă, nomadă. Poposit în magazinul care vinde ”obiecte specifice culturii roma” tatăl este oripilat de modul în care capitalismul reușește să transforme o istorie scrisă cu sânge de un popor care a supraviețuit cu stoicism celor mai crunte forme de violență într-o chestie hip, cool, trendy de o adolescentă care se declară ”gipsy” într-un dispreț halucinant de inconștient față de cei care chiar fac parte din această comunitate. Nu e însă singura zvâcnire de subversivitate față de societatea capitalistă.

Plecați, cum spuneam, în țara viselor multor estici, părinții Oksanei vând totul în speranța – deșartă, firește – că răul nu va trece oceanul. Că sărăcia, precariatea, lipsa unui minim orizont și a oricărei forme de stabilitate nu îi vor urmări. Oksana își leagă de plecare în primul rând visele legate de îmbunătățirea vieții de familie. Speră că certurile și violențele se vor opri odată ajunși acolo.

Capitalismul se dovedește însă un sistem încă și mai sălbatic decât cel de care se grăbeau să scape. Lipsurile nu doar că îi urmăresc, dar se amplifică și ce e cel mai dureros e că nu-și pot câștiga existența cântând. Tabloul mamei care vrea să se angajeze într-un restaurant și i se explică faptul că va presta o muncă abrutizantă și necalificată alături de foste profesoare – căci, nu-i așa, aici nu mai contează ce-ai fost înainte – ne zugrăvește percutant drama migranților în genere. Ca să supraviețuiești, trebuie să îți uiți statutul social. Iar visul realizării în occident este construit cu prețul abandonării de sine într-o muncă dură și foarte prost plătită mult sub nivelul pregătirii tale. Sunt lucruri care nu se spun. În presă apare la nesfârșit promovată ideea realizării financiare în tările vestice, când, de cele mai multe ori, ea e un eșec bine mascat de cei care nu mai au unde să se întoarcă.

(foto: Ioana Iordache)
(foto: Ioana Iordache)

Motivul pentru care spectacolul merită văzut este că reușește să ofere, cum spuneam, o perspectivă foarte echilibrată asupra subiectului migrației, al ciocnirii culturale și generaționale. Destinul adolescentei proaspăt emigrate nu e amenințat dintr-o singură direcție. Proaspăt câștigătoare a unei burse de excelență pentru tineri talentați la muzică, Oksana reușește să trezească furia tatălui ei care nu crede în educația muzicală formală. E o formă de marginalitate asumată la care anumite categorii – anumite culte religioase neoprotestante, de pildă, sau bandiții, la celălalt capăt al spectrului al moralității dominante – țin foarte mult. Pentru că marginalitatea muzicienilor romi înseamnă excludere, violență – avem aici episodul în care trupa lor a asistat la uciderea unui membru, dar e pusă să urce pe scenă să cânte – instrumentalizare și enorm de multă instabilitate, dar înseamnă, în egală măsură și independență. E motivul pentru care tatăl refuză educația formală. Și mai refuză un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l văd exploatat într-o formă și mai bine conturată în spectacol: munca pentru organizațiile și instituțiile ”normale” ale societății.

Față în față cu regulile dure ale culturii sexiste care îl face pe tată să fie extrem de exigent și posesiv cu Oksana pentru că e fată, ea încearcă din răsputeri să se angajeze. Când va reuși finalmente e momentul în care conflictul dintre ea și tatăl ei atinge punctul culminant. Tatăl e dispus să meargă la șeful restaurantului care acceptă să o angajeze pe Oksana să-l mituiască ca s-o dea afară. Pe lângă faptul că își simte în permanență autoritatea de tată de familie amenințată, mai e ceva: din perspectiva sa, ei nu muncesc pentru patron, ei muncesc pentru familie! E foarte interesant și consider că este unul dintre cele mai relevante momente ale spectacolului, modul în care marginalitatea și familia conservatoare roma reprezintă o formă de solidaritate și de luptă subversivă cu individualismul productiv capitalist. A munci în mod precar, dar împreună pentru familie e, de fapt, un gest foarte curajos în raport cu tăvălugul unui sistem ultra individualist bazat pe muncă abrutizantă și egoism extrem. Oksana va câștiga. Va ieși de sub autoritatea paternă a tatălui posesiv care înțelege foarte bine că fiica lui va intra într-un sistem în care va munci pe un salariu de nimic până la epuizare. Ar fi însă, în opinia mea, greșit să privim simplist acest final, ca pe o victorie a adolescentei împotriva tatălui posesiv cu mentalitate conservatoare și sexistă. E o victorie ca o înfrângere întrucât independența marginalității se pierde odată cu acestă ”intrare în rândul lumii”. Probabil că unica modalitate în care putem citi pozitiv acest final este aceea în care Oksanei i se va permite să facă propriile greșeli și să constate aceste lucruri pe cont propriu. E important ca vocile acestor tineri să se audă întrucât modul în care ei apar în spațiul public, în special în producțiile mainstream, este unul ultra-comercializat și profund deformat devoalând nu odată un apetit foarte problematic pentru pătrunderea în intimitatea lor. E mai mereu privirea voyeur-ului în viața tânărului și prea puțin vocea sa autentică în producțiile de succes cu adolescenți.

Dincolo de decupajul și elaborarea textului dramatic spectacolul este unul extrem de dinamic în care s-a văzut din plin faptul că asistăm la o producție a PARADAIZ. E multă muzică – din nou, accentuez contribuția vizibilă și consistentă a lui RekAbu – multă mișcare ceea ce presupune un efort foarte mare al actorilor. Am remarcat în special interpretarea foarte naturală și matură a lui Răzvan Rotaru, dar și efortul și curajul Raisei Mihai.

Decizia care din punctul meu de vedere este problematică vizează folosirea amplificatoarelor sunetelor vocilor actorilor întrucât se poate crea impresia de nefiresc și necorelare între mimică și replicile care curg din difuzoare. Această decizie e problematică întrucât poate crea și o distanță între actori și public. Momentul de final în care, finalmente, îi auzim live și fără sprijin sonor pe actori este unul foarte viu și percutant.

 

Distribuția: Raisa Mihai, Răzvan Rotaru

Concept, text și regie: Mihai Lukács

Video: Ira Merzlichin

Scenografie: Mișa Dumitriu

Sound design: RekAbu

Coregrafie: Răzvan Rotaru

 

O producție PARADAIZ

Subtitrări în limba englză

 

🛠𝗣 𝗔 𝗥 𝗧 𝗘 𝗡 𝗘 𝗥 𝗜

Centrul Național al Dansului București, Policy Center for Roma and Minorities București, Teatrul Independent Budapesta, Teatrul Spinoza Budapesta, Universitatea Central Europeană Budapesta, Conglomerat Space București

 

Proiect co-finanțat de AFCN

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat