Lupta dusă de Al-e Ahmad împotriva “occidentozei” ca proiect de modernizare a Iranului

Scriitorul prerevoluționar iranian Jalal Al-e Ahmad caută crearea unui nou subiect al modernității iraniene – nu în occidentalizarea oarbă sau în retragerea în tradiția lipsită de viață, ci în ruperea vrăjii mecanicismului și tehnologiei și exploatarea lor în serviciul națiunii iraniene

Traducerea din 19840 în limba engleză a cărţii ”Occidentoză” poartă numele ”Ciuma dinspre Vest” (foto: Baricada)

Acest articol a fost publicat în data de 20 noiembrie 2020 în revista Manas a Centrului pentru Limbi și Culturi de Est ale Universității din Sofia în al șaselea număr (volumul 1), 2020.

Revoluția islamică din Iran (1979) este un eveniment de primă importanță în regiune în ultimii 40 de ani. Este unul dintre primele cazuri în care islamul politic preia puterea în Marele Orient Mijlociu. Dar Revoluția Islamică nu se petrece în vid. A fost pregătită atât de evenimentele istorice din secolul al XX-lea din Iran (mai ales de lovitura de stat americano-britanică împotriva lui Mohammad Mosaddegh din 1953), cât și de căutările politice, filosofice și literare ale intelectualilor iranieni din perioada dintre 1953 și 1979.

După lovitura de stat din 19 august 1953, națiunea iraniană și o parte din elita sa au resimțit ca pe o traumă faptul că doleanţele lor privind independența au fost zdrobite de puternica interferență a forţelor străine, care controlau industria petrolieră a monarhiei iraniene. Acest lucru s-a întâmplat în timp ce în întreaga lume, vremurile de după cel de-al doilea război mondial au fost caracterizate de lupta anti-colonială și de creșterea mișcării statelor independente. În Iran, începutul anilor ‘60 a fost marcat de introducerea reformelor social-economice, cunoscute sub numele de Revoluția Albă. Acestea au inclus reforma proprietății de pământ, investiții în infrastructura de transport, în sisteme de irigații și baraje, îmbunătățirea sistemului de sănătate, sprijin pentru dezvoltarea industrială, facilitarea accesului la educație în zonele rurale și mecanisme de redistribuire a profitului fabricilor către lucrătorii lor. Ideea era că Iranul ar trebui să se dezvolte ca o forță industrială, dar reforma a făcut ca păturile sociale disidente să prindă avânt. Mulți dintre acești oameni au simțit că își pierd originile. Au fost obligați să-şi părăsească locurile de naștere și să se stabilească în marile orașe, unde au simțit atât controlul puternic exercitat asupra țării lor, exercitat de o elită la rândul ei controlată de corporațiile internaționale și structurile de securitate. Așa cum a scris cercetătorul Ervand Abrahamian în 2008: „Revoluția Albă a fost concepută pentru a preveni Revoluția Roșie. În schimb, a pregătit calea către o revoluție islamică ” (Abrahamian, 2008, p. 140).

Acesta este contextul în care prima ediție a cărții „Occidentoza” este publicată în 1962. Autorul său este scriitorul iranian, antropologul, traducătorul și intelectualul Jalal Al-e Ahmad. Această carte devine primul eseu iranian, care capătă recunoaștere internațională în contextul luptei lumii a treia pentru emancipare față de națiunile dezvoltate industrial. Se crede că analiza lui Al-e Ahmad din acest text a deschis calea pe care a mers Republica Islamică – cu accent pe dezvoltarea țării prin propriile resurse, pe autenticitatea culturală în opoziție cu perceputa lipsă de caracter a elitei internaționale occidentalizate, precum și asupra efortului de a stăpâni cunoașterea tehnologică în scopul de a putea servi interesele societății iraniene și nu pe cele ale metropolei globale.

Prezentul articol va încerca să sublinieze câteva dintre ideile de bază ale lui Al-e Ahmad din cartea sa despre relațiile dintre Iran și Occident. Textul său este una dintre primele încercări importante ale elitelor iraniene, care au trăit șocul loviturii de stat din 1953, de a găsi o cale de urmat pentru societatea lor. Acest drum este o antiteză a tezei dezvoltării coloniale, dependenței economice și occidentalizării elitei și națiunii iraniene, care a fost impusă în Iran la acea vreme. Cu toate acestea, Al-e Ahmad face ceva caracteristic elitelor iraniene din ultimele decenii – el definește o a treia cale între două extreme, care ambele conduc la supunerea Iranului – dependența oarbă de Occident luată drept criteriu pentru validitatea tuturor valorile spirituale și retragerea la tradiția musulmană fără viață și frica atavică de mașină / tehnologie, care este comparată de Al-e Ahmad cu „un talisman”. Această a treia cale reprezintă „o demitizare” a talismanului, o cucerire a secretelor tehnologiei, o dezvoltare a subiectivității autentice iraniene.

Scopul meu este de a contribui la o mai bună înțelegere a dinamicii ideilor și a societății, care au dus la Revoluția Islamică din Iran. De asemenea, este necesar ca anumite goluri din studiile literare bulgare și din studiile iraniene bulgare să fie completate. Scriitorii și intelectualii iranieni din vremurile dinaintea Revoluției Islamice foloseau literatura pentru a provoca schimbări sociale, ceea ce este un lucru remarcabil prin el însuși. Se pare că în ultimii ani orice obiective sociale ale literaturii bulgare sunt ignorate. Dar poate că ideile lui Al-e Ahmad ar fi valabile într-o oarecare măsură pentru societatea noastră contemporană, care își caută drumul spre modernizare în UE.

Al-e Ahmad a fost obiectul cercetării pentru o serie de iranologi, precum Mirsepassi, Vahdat, Kamrava, Boroujerdi, Gheissari și alții. Mirsepassi compară discursul cărţii „Occidentoza” cu mișcarea „modernistă reacționară” germană, care își propune să păstreze o identitate culturală germană autentică și este exemplificată de Martin Heidegger, Ernst Junger și alții (Mirsepassi, 2011, p. 121). Gheissari observă fascinația lui Al-e Ahmad pentru tradiție în viața sa ulterioară, evidentă în dorința sa ca instituțiile tradiționale precum școlile religioase să fie surse de educație despre viața modernă (Gheissari 1998: 91). Daryush Ashouri crede că termenul “occidentoză” este un concept occidental transplantat în Iran (Ashouri 1998: 134-135). După Al-e Ahmad, a fost imposibil ca intelectualii iranieni să vorbească despre relația Iranului cu Occidentul fără a aborda termenul “occidentoză” (Boroujerdi, 1996, p. 74).

De fapt, orice cercetător iranian important pe plan național sau internațional care scrie despre filosofia și dezvoltarea socială a Iranului în secolul al XX-lea îl este familiarizat și îl studiază pe Al-e Ahmad. În acest context, este remarcabil faptul că Al-e Ahmad a fost în mare parte necunoscut pentru cercetătorii din științe sociale bulgari, orientați de regulă spre surse occidentale de cercetare. Sperăm că acest articol va contribui la o mai bună cunoaștere a ideilor lui Al-e Ahmad în Bulgaria și în regiunea Europei de Sud-Est.

Prima variantă a cărţii „Occidentoza” apare în 1962 și reprezintă un raport pentru Congresul privind scopul educației iraniene. Nu întâmplător, un întreg capitol din această carte este dedicat necesității reformei sistemului educațional iranian. Al-e Ahmad a fost profesor o perioadă din viața sa și cea mai faimoasă lucrare literară lui – „Directorul liceului”, descrie nivelul ridicat la care criza și haosul ajunseseră în sistemul educațional iranian din anii ‘50 și ‘60 ai secolului XX. De asemenea, autorul cunoaște bine societatea iraniană, grație multor studii etnografice, pe care le realizează ca antropolog. De aceea, scopul textului este clar – de a împinge publicul și elitele iraniene spre schimbări sociale.

Limbajul cărții arată clar că autorul se adresează poporului iranian. Al-e Ahmad folosește adesea fraze și metafore din viața satului, scopul fiind, evident, să  facă textul mai accesibil maselor. Începutul „Occidentozei” definește principala problemă cu care se confruntă societatea iraniană:

”Vorbesc despre occidentoză ca despre tuberculoză. Dar poate seamănă mai mult cu o invazie a gărgărițelor. Ați văzut vreodată  cum atacă ele culturirle de grâ? Din interior. Tărâțele rămân intacte, dar ceea ce rămâne acolo este doar o coajă, ca un cocon lăsat în urmă pe un copac. În orice caz, vorbesc despre o boală: un accident din afară, răspândit într-un mediu care a devenit susceptibil la aceasta. Să căutăm un diagnostic pentru această problemă, să găsim cauzele ei și, dacă este posibil, calea spre vindecare” (Al-e Ahmad, 1984, p. 27).

Autorul oferă, de asemenea, definiția fenomenului:

”Dacă definim occidentoza ca agregat al evenimentelor din viața, cultura, civilizația și modul de gândire al unui popor care nu are o tradiție susținută, nici continuitate istorică, nici grade de transformare, dar are doar ceea ce le aduce mecanicismul, este clar că noi suntem un astfel de popor [în care apare occidentoza, n.trad].” (Al-e Ahmad, 1984, p. 34)

Al-e Ahmad crede că principala problemă socială și conflictul din lumea de astăzi este contradicția dintre națiunile dezvoltate, numite de el Vest (în ultimele decenii, termenul de nord global este mai popular) – America de Nord, Europa și URSS și așa-numitul astăzi Sud – sau țările în curs de dezvoltare din lumea a treia, care se află la periferia centrului economic global. În spiritul teoriei dependenței, care s-a afirmat în anii ‘60 ai secolului XX, Al-e Ahmad explică faptul că linia de diviziune în lumea de astăzi este între cei care dețin tehnologia – națiunile dezvoltate industrial, care importă materii prime și exportă bunuri industriale și țări precum Iranul din lumea a treia, care exportă materii prime pentru a importa bunuri industriale. Într-unul dintre capitolele textului său, Al-e Ahmad oferă un exemplu grăitor – între 1952/53 și 1960/61, exportul iranian a crescut de două ori, în timp ce importul a crescut de opt ori – atât în ​​ceea ce privește ponderea, cât și în ceea ce privește costul. (1) (Al-e Ahmad, 1984, p. 84). Chiar dacă luăm în calcul inflația, este evident că în această perioadă Iranul și-a afirmat statutul de periferie a națiunilor dezvoltate industrial.

După cum subliniază Al-e Ahmad, drama Iranului nu este doar că se află într-o situație economică de țară subordonată. Bogăția spirituală a Iranului își pierde valoarea. Iranienii și-au pierdut raportarea subiectivă față de Occident. În cuvintele lui Al-e Ahmad însuși: astăzi, iranienii „seamănă cu un popor străin, cu obiceiuri necunoscute, o cultură fără rădăcini în țara noastră și fără șanse să înflorească aici” și tot ce au „este mort”, în politică, cultură, și viața de zi cu zi (Al-e Ahmad, 1984, p. 64). El crede că orașele și urbanizarea iraniene sunt un exemplu de dezrădăcinare a oamenilor. Dar același lucru se poate spune despre sistemul educațional. Produce iranieni “occidentotici”, oameni care sunt ”stăpâni ai tuturor meseriilor și stăpânii nimănui”, deoarece chiar și atunci când au o specializare nu își pot susține nevoile vieții de zi cu zi folosindu-se de ea.. Acești oameni “occidentotici” „nu au caracter” și nici nu au „autenticitate” (Al-e Ahmad 1984: 95). Nu au „nicio securitate” (Al-e Ahmad 1984: 95). „Nu spunem că [occidentoticul] este cosmopolit, că lumea este casa lui. El nu este acasă peste tot. El nu este acasă nicăieri”, adaugă Al-e Ahmad. În opinia sa, calitatea de bază a acestor oameni este să se teamă – „teama de mâine, teama de concediere, teama de anonimat, teama de a descoperi că ceea ce a încercat să acumuleze ca informație prețioasă în creierul său este inutil” (Al-e Ahmad, 1984, p. 95).

Deci, problema cu care se confruntă Iranul, în viziunea lui Al-e Ahmad, este atât economică, cât și existențială. Aceasta rezidă în faptul că iranianul din acele vremuri se teme de tehnologie și nu se poate conecta la ritmul și spiritul timpului său. Chiar și atunci când folosește tehnologia o privește ca și cum ar fi un talisman, ceva supranatural și care nu își păstrează logica. „Pentru a obține controlul mașinii, trebuie să o construim noi”, spune Al-e Ahmad și adaugă imediat:

”Mașina este un talisman pentru noi “occidentoticii”, care ne adăpostim la umbra si  protectoare și ne considerăm imuni la vicisitudinile epocii pe care o trăim. Nu observăm că acesta este un talisman pe care alții ni l-au agățat la gât, pentru a ne intimida și a ne exploata. Să ne dezvoltăm curiozitatea; să creștem puțin; și, în cele din urmă, să deschidem acest talisman și să punem mâna pe secretul său” (Al-e Ahmad, 1984, p. 80).

Cum se poate întâmpla acest lucru? Prin educație și Al-e Ahmad propune o reformă clară în acest sens:

”Educația și politica naționale din această perioadă ar trebui să contribuie la definirea acestor disparități și contradicții – disparități între nivelurile de dezvoltare, între clase sociale, între moduri de gândire – astfel încât să se știe cel puțin cu ce probleme ne confruntăm. Pe măsură ce problemele sunt clarificate, soluțiile vor fi găsite. Rolul educației este să ne  ajute să dărâmăm toate zidurile care s-a înălțat în jurul centrului de unde de unde conducerea țării se exercită și care au blocat accesul la putere, făcând din ea un monopol al unei elite. Vorbesc despre o democratizare a conducerii națiunii, adică despre încetarea situației în care puterea este înțeleasă ca monopol și se află în mâinile unei persoane sau a unei familii … Sistemul nostru educațional și politica noastră trebuie să folosească energiile proaspete, înflăcărate și conștiente în același mod în care foloești o unealtă cu care vrei să dezrădăcinezi instituțiile depășite. Trebuie să folosească aceste energii drept materialele necesare pentru a construi o lume nouă. În această epocă a transformării, avem nevoie de oameni cu caracter, experți, înflăcărați, cu principii – nu oameni “occidentotici”, nu oameni care sunt ca niște saci plini de cunoștințe, cunoscători ai tuturor meseriilor și stăpâni ai nimănui sau care sunt pur și simplu decenți, cuminți, serioşi, sau adaptabili și placizi, sau blânzi și naivi. Acești oameni au scris istoria noastră până acum și ne-am săturat (Al-e Ahmad, 1984, p. 132).

Așa devine clar că Al-e Ahmad dorește să apară un nou subiect al modernității iraniene. Este o persoană care trebuie să vină de jos, să aibă voință de putere, dar și o fizionomie iraniană – să aibă rădăcini în patria sa. Nu este clar în ce măsură elita iraniană din acele vremuri ar fi interesată de apariția unui astfel de subiect. Dar se pare că, după mai puțin de 20 de ani, schimbările culturale de după Revoluția Islamică au pus accentul pe o viziune similară cu cea a lui Al-e Ahmad – un iranian contemporan care se sprijină pe tradiție, dar căruia nu-i este teamă de tehnologii și chiar le stăpânește pentru a le pune la lucru în construirea  noii societăţi.

Unii cercetători ai gândirii iraniene contemporane – precum Ali Mirsepassi, consideră că, în general, discursul al lui Al-e Ahmad este un semn al „autenticității romantice” (Mirsepassi, 2011, p. 8), că este ceva similar cu filosofia lui Martin Heidegger și a altor autori care sunt asociați politic cu naționalismul german. Unul dintre argumente este că noțiunea de “occidentoză” este introdusă de Ahmad Fardid (Dehkordi, 2017, p. 32) – un filosof și heideggerian iranian. Cu toate acestea, autenticitatea romantică a lui Heidegger, care conţine critici la adresa tehnologiei și a fețelor gemene ale nihilismului – țările anglo-saxone liberale și Uniunea Sovietică comunistă, are un sens existențial clar. În ceea ce îl privește pe  Al-e Ahmad, el vede în lupta pentru un nou eu iranian o bătălie, care nu este condusă în numele testării puterii spirituale a individului. Deținerea tehnologiei i-ar servi în ideea că ar reuși să nu mai îmbogățească odată în plus vestul bogat și să o pună în serviciul societății iraniene pe cale să se dezvolte.

Există o altă nuanță aici. În opinia lui Al-e Ahmad, societatea iraniană trebuie să demitizeze şi să dezvrăjească magia tehnologiei. Dar trebuie să facă acest lucru fără a contracta boala, care afectează Occidentul și care este denumită de către Al-e Ahmad prin cuvântul “mecanoză”. El critică oamenii occidentali pentru că sunt subordonați mașinii – se trezesc mereu la timp, nu pierd trenul, sunt atât de disciplinați încât își pierd personalitatea. De fapt, autorul iranian consideră că aceste condiții ar putea stimula creșterea forțelor fasciste. Evitarea “mecanozei” ar putea fi posibilă pentru iranieni, dacă reușesc să-și păstreze personalitatea și caracterul, în timp ce controlează mașina.

”Astfel, dacă în Occident, prin logica inexorabilă a tehnologiei (și a capitalismului), adică prin ceea ce este o consecință a “mecanozei”, specializarea a înlocuit caracterul, noi, prin logica inexorabilă a “occidentozei”, am înlocuit atât specializarea, cât și caracterul cu o fațadă a indiferenței: cultivăm “occidentoticul”. Școlile noastre, universitățile noastre, întregul nostru sistem educațional, fie prin design, fie prin logica nefericită a epocii, privilegia astfel de oameni și îi livrează conducerii națiunii – “occidentotici” care plutesc complet dezrădăcinați și care cred că nu există nicio bază pentru convingeri în genere. Nu au un partid al lor, nu au au o viziune împărtășită privind umanitatea, nu cunosc tradiții sau mituri. Se retrag într-un anumit fel de epicureism vulgar. Ei devin corupți și dominați de plăcerile fizice. Își fixează privirea asupra lucrurilor degradate și asupra celor superficiale. Nu le pasă deloc de ziua de mâine, doar de cea de azi. Și toate acestea sunt întărite de ceea ce se transmite la radio, de publicații, de manuale, de laboratoare închise, de “occidentoza” conducerii, de gândirea perversă a celor care se întorc din Europa. (Al-e Ahmad, 1984, p. 133)

Prietenia lui Al-e Ahmad cu Khalil Maleki, liderul și ideologul partidului „Calea a treia”, este bine cunoscută. În timpul guvernării lui Mohammad Mosaddegh, Maleki sprijină guvernul. Khalil Maleki și Al-e Ahmad sunt foști membri ai Partidului Comunist din Iran „Tudeh”, dar se retrag din rândurile sale după ce au fost dezamăgiți de intervenția Uniunii Sovietice în direcția politică a partidului.. Al-e Ahmad a fost probabil dezamăgit de Stalin, dar în lucrarea „Occidentoza” se poate simți spiritul lui Lenin, deoarece lumea este clar împărțită între puterea imperialistă și oamenii exploatați.

Este curios că în spiritul mesajului transmis de partidul lui Maleki, Al-e Ahmad caută și o a treia cale pentru Iran. Posibilitatea ca Iranul să fie complet occidentalizat nu este realistă, deoarece Iranul nu poate deveni niciodată occidental – poporul său occidentalizat este suspendat „în aer” între Occident și Est, fără să aparțină niciunde. Dar opțiunea pe care Iranul o cuprinde în tradițiile sale nu este nici ea valabilă. Al-e Ahmad critică clericii șiiți, care au răspuns reformelor seculare din secolul XX cu o interdicție a radioului, în loc să facă ceea ce a făcut Vaticanul când a pus mâna pe noile tehnologii și le-a folosit în scopuri religioase (Al-e Ahmad, 1984 , p. 59). Această a doua opțiune nu este viabilă pentru că este ceea ce vor occidentali – să transforme tradiția iraniană într-un artefact muzeal. Dacă Iranul alege tradiția, se va deconecta de la mișcarea spirituală globală care se bazează pe tehnologie. De aceea este important ca iranienii să nu se întoarcă la situația lor din trecut dar să facă “o întoarcere spre viitor” către un stat viitor în care tehnologia este folosită de iranieni care pot deveni astfel parte a spiritului global.

Al-e Ahmad este adesea acuzat în Iran și în afara Republicii Islamice pentru că ideile sale au adus și legitimat Republica Islamică. Dar eticheta conform căreia Al-e Ahmad este un gânditor anti-occidental pur și simplu nu este adevărată. Este suficient să ne amintim că a fost invitat la universitățile americane și britanice și a vizitat și Uniunea Sovietică. A tradus unele dintre cele mai faimoase cărți ale vremurilor sale precum „Ciuma” de Albert Camus. Dimpotrivă, Al-e Ahmad nu critică atât de mult Occidentul, ci critică pierderea originalității iranienilor față de Occident, așa cum scrie Farzin Vahdat (Vahdat, 2000, p. 13).

În lumea complexă de astăzi a gândi doar în categoriile Vest și Est este simplist și limitat. Pentru a fi într-adevăr occidental, este adesea necesar să-ți asumi într-un mod dialectic starea ta estică și periferică. Tensiunea dintre cei doi poli ai existenței umane și sociale este mai probabil să dea naștere schimbării decât eliminarea lor. Republica Islamică însăși anunță ca principiu fundamental al politicii externe „Nici Estul, nici Vestul”, dar, în același timp, din această poziție nealiniată este deschisă comunicării constructive cu ambii poli ai lumii – producătorii tehnologiei și consumatorii săi…

În acest sens, cartea lui Al-e Ahmad „Occidentoza” aduce noutate și formulează idei care rămân valabile chiar și astăzi – aproape la 50 de ani după prima versiune. Oare Iranul actual nu încearcă să se transforme și să devină o parte a nordului global industrial și nu este acesta unul dintre motivele pentru care vedem sancțiunile severe care sunt impuse Republicii Islamice? Dacă Iranul continuă să pună să se dezvolte tehnologic, realizând tehnologii nucleare, spațiale și biotehnologii, poate viziunea lui Al-e Ahmad pentru subiectivitatea iraniană își va arăta roadele. Dar fiecare fostă periferie, care a pornit în călătoria de a deveni subiect, se confruntă cu „pericolul” de a deveni colonizator la rândul său creând propriul său sistem de puteri periferice.

 

Bibliografie

Abrahamian, E. (2008). A History of Modern Iran. Cambridge University Press

Al-e Ahmad, J. (1983). Direktorat na uchilishteto. Narodna kultura, translator: Marta Simidchieva [Ал-е Ахмад, Джалал (1983), Директорът на училището, Народна култура, преводач Марта Симидчиева]

Al-e Ahmad, J. (?) Gharbzadeghi. (Ketabnak-e elektronik Nosh-e Nashar),

کتاابناک الکترنیک نسخهچناشر, غربزدگی- جلال آل احمد

https://files.tarikhema.org/pdf/adab/jalal_aleahmad/gharbzadegi%20.pdf

Al-e Ahmad, J. (1984) – OCCIDENTOSIS: A Plague From the West, Mizan University Press, translator: Hamid Algar http://www.brygeog.net/uploads/7/9/8/5/7985035/occidentosis.pdf

Ashouri, D. (1998) – Ma va modernite. Sarat. Tehran ما و مدرنیته ۱۹۹۸..داریوش آشوری

Boroujerdi, M. (1996) – Iranian Intellectuals and the West: The Tormented Triumph of Nativism, Syrcause University Press

Dehkordi, J.F, & Mozaheb, M. A. (2017). Escaping from Orientalized Orientals: Studying Occidentosis as a Methodological Polemic for Regaining Eastern Identity versus West. English Language, Literature & Culture. Vol. 2, No. 4, pp. 31-36, doi: 10.11648/j.ellc.20170204.11

Mirsepassi, A. (2011)– Political Islam, Iran, and the Enlightenment: Philosophies of Hope and Despair. Cambridge University Press

Vahdat, F. (2000) – Return to Which Self? Al-e Ahmad and the Discourse of Modernity, Journal of Iranian Research and Analysis, November 2000, vol. 16, no. 2 http://stuff.jworld.ch/farsi/uzh/literatur/modern/ahmad/uzh-lit-mo-ahmad-fvahdat-returntwself.pdf


1 Rial is the currency unit in Iran

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Vladimir Mitev

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac. În prezent face doctorantură de literatură iraniană la Unversitatea din Sofia. Începând cu iunie 2020 dezvoltă în limba română, limba bulgară, limba engleză şi alte limbi blogul ”Podul persan al prieteniei”.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *