Noile schimbări din legea educației – o pastilă dulce-amară

Cadrele didactice universitare vor putea fi mulțumite de avansarea pe post, dar finanțarea școlilor private din bani publici este foarte controversată

(foto: Pixabay, CC0)

În data de 31.08.2018 a fost adoptată ordonanța nr.9/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative în domeniul educației. Voi analiza cât mai detaliat schimbările aduse. Sunt lucruri foarte bune – concursurile de avansare în carieră sau contractele pe perioadă nedeterminată pentru aistenții universitari care au dat concurs – însă sunt și lucruri catastrofale. Se transferă bani din bugetul de stat în buzunare private prin finanțarea învățământului particular preuniversitar.

Nu mai e o noutate pentru nimeni că schimbările neanunțate în educație sunt realitatea la care trebuie să ne adaptăm. Am avut și, probabil, vom avea zeci de miniștri ai educației, zeci de păreri, zeci de complexe mesianice ale unor conducători care vor să salveze educația. Din temelii. Să vedem, așadar, despre ce este vorba de data aceastaÎn primul rând e important de subliniat că profesorii și cadrele didactice universitare lipsesc din dezbatere. Ministerul s-a consultat cu forurile de conducere din învățământ, în special Consiliul Național al Rectorilor. Dar asta nu e neapărat o noutate, cât o perpetuă tristă realitate. Să examinăm însă propunerile legistative:

La articolul 9, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2) Statul asigură finanțarea de bază pentru antepreșcolarii, preșcolarii și elevii din învățământul de stat, pentru antepreșcolarii și preșcolarii din învățământul particular și cel confesional, acreditate, precum și pentru elevii din învățământul general obligatoriu particular și cel confesional, acreditate. De asemenea, statul asigură finanțarea de bază pentru învățământul profesional, liceal particular și cel confesional, acreditate. Finanțarea se face în baza și în limitele costului standard per elev, per preșcolar sau per antepreșcolar, după caz, după metodologia elaborată de Ministerul Educației Naționale.”

Într-un mod controversat, direct prin lege, se finanțează afaceri particulare: statul va asigura finanțarea de bază pentru antepreșcolarii, preșcolarii și elevii din învățământul particular și cel confesional acreditate precum și pentru elevii din învățământul general obligatoriu particular și cel confesional acreditate. Cu alte cuvinte, dacă am o școală particulară acreditată, voi primi finanțare de la stat! Direct, prin lege, fără drept de apel.

Firește, se pune întrebarea: e un guvern social democrat cel care oferă pomeni firmelor particulare? Înțeleg, ne revoltăm împotriva ajutorelor sociale oferite oamenilor nevoiași. Dar nici o vorbă despre aceste ajutoare oferite școlilor particulare? Să facem un exercițiu de imaginație și să extindem acest principiu al finanțării per elev la nivel universitar. Ar însemna, firește, ca și universitățile particulare să primească finanțare de la buget! De ce să finanțăm elevii de școală generală și nu și studenții, nu? E foarte bizară această indignare selectivă, care înfierează persoanele nevoiașe pentru banii primiți sub formă de ajutoare sociale, dar care ignoră această transferare cu legea în mână a banilor publici în buzunarele unor patroni.

O altă prevedere interesantă privește pe care o consider mai mult decât oportună, ea fiind o adevărată urgență privește constituierea unui Registru Matricol Unic al Universităților din România.

Cu alte cuvinte, ceeea ce vom avea va fi o evidență electronică a tuturor studenților, în așa fel încât să fie mult mai facilă urmărirea modului de atribuire a diplomelor de studii. În plus, acest registru va permite realizarea cu ușurință a unor cercetări importante privind numărul de studenți, zonele de proveniență ale acestora, specializările de studii preferate, dar și abandonul școlar. Registrul matricol unic reprezintă un instrument vital pentru un învățământ modern și dacă se va realiza – rămână de văzut în cât timp și cu ce eficiență – va fi cu siguranță un lucru pozitiv.

O prevedere la fel de importantă și în favoarea sistemului de educație îi privește pe directori și cei aflați în funcții de conducere. Așa cum știm, birocratizarea coducerii unităților de învățământ necesită resurse tot mai importante de timp din partea celor care își asumă asemenea funcții. Situațiile imprevizibile – ședințe inopinate, inspecții sau conflicte – pot face dificilă urmarea unui orar de către directorul școlii, iar degrevarea sa este benefică atât pentru el cât și pentru elevi.

O schimbare pozitivă îi privește pe asistenții universitari angajați pe perioadă nedeterminată prin concurs. Statutul lor de angajați precari se va îmbunătăți în sensul în care contractele lor se vor modifica în contracte pe perioadă nedeterminată.

În fine, pentru mediul universitar, marea noutate o constituie concursurile de avansare pe post. Hulite de unii și aclamate de alții, aceste concursuri vor face cu siguranță să curgă multă cerneală în următoarele zile.

De ce apar controverse cu privire la aceste concursuri? Se dorește foarte mult să avem reglementări care să fie baza unui sistem transparent și competițional. Cu alte cuvinte, se dorește un sistem universitar care să permită competiție deschisă și pătrunderea în universitate a unor persoane competente profesional din afara acesteia.

De ani de zile sistemul universitar românesc a fost acuzat că este o fortăreață netransparentă în care e foarte greu să pătrunzi din afară. Din acest motiv, până în acest moment, ca să avansezi pe post dădeai concurs. Postul era publicat în Monitorul Oficial și pe pagina de Internet a ministerului și oricine se putea înscrie. Procedura putea părea propice pentru pătrunderea persoanelor din afara sistemului în universitate. Pentru angajați era însă cel puțin controversată. Mai exact, ca să promovezi, de pildă, de la lector la conferențiar, dădeai concurs pe discipline pe care mai dăduseși odată concurs. Însăși calitatea de titular îți era cumva pusă la îndoială. De aceea, se găseau soluții. În statul de funcții ocupai două poziții: una cu orele de curs scoase la concurs din postul declarat vacant și una cu orele pe care urma să le ții în eventualitatea în care ratai concursul. În plus, majoritatea concursurilor pentru posturi universitare în România aveau unic candidat din bunul motiv că exista o cutumă: nu te duci să candidezi pe postul scos la concurs pentru cineva care dorea să promoveze.

Lucrurile nu sunt aici în alb și negru. Pe de o parte pare balcanic, pe de alta nici nu poți afirma că e firesc ca o facultate să arunci un om la coș pentru că un altul a scris un articol în plus și a obținut un punct în plus. În plus, promovarea nu depindea doar de îndeplinirea criteriilor. Să spunem că erai lector și îndeplineai criteriile de promovare. Studenții și instituția beneficiau de competențele tale fără ca tu să te poți bucura de promovare – un salariu mai bun, de pildă. Dacă nu existau suficiente ore, competența ta era în van. În plus, depindeai de bunăvoința conducerii. Dacă nu se dorea scoaterea la concurs a postului, nu se scotea. Căile de protest erau destul de reduse. Să sperăm că în metodologie va fi clar modul în care poți depune cerere pentru avansare și cum poți obține independența de a avansa dacă ai criteriile îndeplinite. Un model potențial ar fi sistemul preuniversitar. În acest sistem, te-ai angajat ca profesor titular și, în momentul în care te simți pregătit, dai examene care îți permit să avansezi și să obții gradul II sau gradul I. Consider firesc acest sistem: calitatea ta de titular nu se modifică, ceea ce se modifică este faptul că tu ai evoluat și dorești să avansezi.

Sursa criticilor acestor concursuri e în altă parte. În România este foarte dificil să concediezi persoanele care nu își fac treaba. Legislația actuală permite unor persoane care nu au îndeplinit nimic din obligațiile de serviciu ce le reveneau să acționeze instituția în instanță și… să câștige! Ca de obicei, românul, inventiv de nevoie, rezolvă altfel problema: bloca avansarea! Adică știai că dacă nu îndeplinești cum se cuvine sarcinile ce îți revin riști să nu mai promovezi. Este și motivul pentru care mulți privesc cu îngrijorare la această prevedere. În plus, se tem că șansele ca cineva din afara sistemului să pătrundă în universități vor scădea.

Să le luăm pe rând. În primul rând problema concedierii persoanelor care nu își îndeplinesc sarcinile de serviciu nu se rezolvă prin blocarea concursurilor de avansare pe post. Problema concedierilor trebuie tratată și rezolvată separat. În al doilea rând, să fim cinstiți: majoritatea covârșitoare a posturilor scoase la concurs în țara noastră în universități aveau un unic candidat. Consider că funcționalitatea comisiilor de calitate și a celor de etică – în prezent doar forme cu prea puțin fond – ar putea fi răspunsul. Repet: de persoanele incompetente nu scapi blocându-le tuturor șansa de a avansa pe post prin examen.

În plus, cred că ar trebui ca persoanele cu funcții de conducere în învățământ să aibă și posibilitatea de a motiva financiar angajații care se dovedesc a fi merituoși prin prime și alte forme de stimulare financiară. Altminteri, directorii, șefii de departament, decanii sunt destul de limitați în privința pârghiilor de control. Ei pot, cel mult, dar și asta în condiții destul de grele, să sancționeze subordonații. Ar trebui prevăzut, probabil, un minim buget alocat primelor care să permită conducerii unităților de învățământ să stimuleze acei angajați care chiar fac performanță. Asta ar adăuga o altă miză evalurărilor făcute de comisia de calitate.

O ultimă prevedere importantă privește masteratul didactic al cărui curriculum va fi stabilit la nivel național.

Să sperăm că aceste prevederi vor fi urmate în scurt timp de norme de aplicare care să ajute șefii de departament și decanii, dar și personalul didactic preuniversitar să se adapteze cât mai repede la shimbările ce decurg din ele.

În concluzie, există prevederi foarte controversate – în special cele care privesc finanțarea cu bani de la buget a grădinițelor și școlilor particulare – dar și prevederi care, însoțite de o metodologie de aplicare adecvată, ar putea constitui aspecte cât se poate de benefice pentru învățământul nostru.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este conferențiar universitar la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Analiză de discurs, Studii Critice în Mass Media. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat