Dacă ne dorim ca mai mulţi oameni să îmbratişeze nevoia urgentă de dezbatere şi acţiune cu privire la problema gravă a violenţei asupra femeilor, trebuie să încercăm să ajungem la mai multe paturi sociale şi să învaţăm din unele greşeli pe care liberalii le-au făcut în scopul de a disocia mișcarea #metoo de imaginea unor lacrimi de crocodil vărsate la Hollywood
În timp ce conservatorismul coagulează pasiunile politice şi exploatează emoţiile sociale, discuţia despre feminism pare tot mai necesară. Până recent mulţi creadau că feminismul şi-ar fi realizat scopurile şi că a venit timpul că femeile să oprească orice del de luptă, fiindcă deja reuşiseră să ajungă la egalitate cu bărbaţi, modelul patriarhal fiind definitiv demantelat. De fapt, ceea ce se observă este că, din contra, poate că suntem pe cale să pierdem realizările fragile ale feminismului, care au fost obţinute prin lupte grele de-a lungul istoriei.
O cauză pentru această perspectivă este legată de noţiunea supraficială, că nu mai avem cauze pentru care să luptăm, pentru că liberalismul ne-a oferit totul. A doua cauza este legată de noua ”revoluţia” conservatoare, care le pune pe femeile în faţa pericolul de a se întoarce la punctul de pornire. Un asemenea lucru nu mai pare neplauzibil în condiţiile de astăzi.
Valul conservator se abate cu forță în direcția drepturilor femeilor şi ne trage înapoi către un patriarhat profund, către ”ordinea corectă şi naturală”, care va duce la o existenţă paşnică fără probleme după canoanele familiei creştine, cu mulţi copii şi fără avorturi. Retro-conceptele, care animă politica în momentul de faţă probabil vor naşte nu numai unii monştri, similari cu cei pe care i-am văzut deja de-a lungul istoriei, ci şi noi și nemaivăzute forme de fascism.
Una dintre lecțiile importante pe care trebuia să o fi învățat deja este că lupta pentru emancipare a femeilor este o luptă pentru emanciparea umană. Asta este drumul către eliberarea de orice fel de presiune socială. Luptele feministe câştigate pot fi văzute ca tranzitive şi parţiale. Este nevoie de transformăti sociale mai ample prin care revendicările contemporante ale femeilor să fie realizate.
Una dintre mişcările, care au definit mai vizibil ”răscoala” femeilor împotriva violenţei, este #metoo, care a început să fie mediatizată acum un an. Asta a motivat femeile din lume să vorbească mai liber şi curajos despre cazurile de violenţă sexuală, inclusiv cea de la locul de muncă.
Chiar dacă iniţiativa #metoo a fost preluată complet de Hollywood, începutul ei a aparţinut activistei afroamericane Tarana Burke în anul 2006. Mişcarea #metoo într-adevăr a stârnit interes către tema violenţei împotriva femeilor pe nivel internaţional. Deja se discută pe această temă nu numai în contextul politic al ieșirilor preşedintelui misogin Donald Trump.
Trebuie spus că #metoo a devenit o strategie de marketing pentru unii. S-au numărat zeci de vestiţi şi necunoscuţi actori şi actrițe, care, brusc, şi-au aminţit cum au fost abuzaţi sexual în anii tinereții din anii 80, când violenţa sexuală a făcut o parte din ”jocul”, dar astăzi ea poate fi reactualizată şi repachetată atfel – pentru a produce câştig, faimă sau un eşec al carierei cuiva. N-ar fi adecvat însă să se afirme că în această lume nu există violenţa asupra femeilor de către bărbaţii bogaţi şi dominanţi, violență despre care vicimele să nu poată povesti.
Iată de ce mişcarea aceasta are sens. Etajele sociale dinspre care ea descinde spre atenţia publică însă par distante, intangibile şi chiar false pentru multe femei obişnuite, care sunt despărţite de cele de la etajele superioare ale inegalităţii. Iată de ce #metoo trebuie să coboare la ele în așa fel încât să fie inclusie în această mișcare și cele care nu au acces la sfera publică. Creşte nevoia de iniţiative care să le integreze în această mișcare.
Cealaltă problema a mișcării #metoo a fost că s-au multiplicat povesti, care au constituit apoi o bază pentru atacuri împotriva mişcării, prezentând-o ca una represivă în sens stalinist. S-a afirmat că ea distruge vieţile unor oameni, punându-i pe aceștia la stâlpul infamiei, fără dreptul de a se apăra şi fără a arunca o privire atentă asupra credibilității acuzațiilor.
În contextul uciderilor crude şi al cazurilor de violență, situaţii în care un bărbat a privit o femeie din metro sau a decis pur și simplu să-i spună că este frumoasă, au fost tot mediatizate în discuţiile despre #metoo, femeii demonstrând că se simt obiectualizate. Însă există o diferenţă între compliment sau flirt şi agresiune şi este bine ea să fie recunoscută.
Înţeleg că prapastiile sociale au devenit de dimensiuni imense, că în viitorul apropiat mai probabil va fi ceva obișnuit dacă se iese la întâlnire cu un acord legalizat la notariat, care să limiteze posibilităţile pentru apropiere între oamenii. Trebuie să recunoaştem altceva: toţi oameni flirtează zilnic şi joacă jocul ispitei cu scopul clar de a primi ”like”. Eliberarea sexuală a femeii nu este simplu un refuz puritan al obiectualizării, ci dreptul că ea să joace cu propria auto-obiectivare şi să acţioneze după dorinţele sale. Afirmarea permanentă că toţii bărbaţi sunt nişte violatori şi abuzatori, că orice s-ar înâmpla femeia este oricând o victimă, n-ar putea contribui la lupta foarte necesară a femeilor împotriva sexismului şi violenţei. Nu în ultimul rând o asemenea perspectivă ar conduce la o respingere a mișcării de către o mare parte din cercurile conservatoare, care ar reduce automat problema violenței asupra femeilor la ”puerilitate liberală”. Şi totul va rămâne plictisitor şi dezămăgitor.
Trump şi producatorul in Hollywod Weinstein sunt numai exemple cum fără răsturnarea structurilor economico-sociale nu are cum se se înfaptuiască schimbarea. Pentru a distruge aceste relaţii sociale opresive este necesară o organizaţie colectivă în plan internaţional. Dacă femeile se autovictimizează permanent şi nu îndrăznesc să iasă din această condiţie, atunci dominaţia se va autoreproduce şi va apare că femeile generează singuri suprimarea sa, percepându-se ca victime şi adâncind prin asta probelma.
Cei oprimați poartă semnele oprimării lor. Este greu că aceste ”etichete” să fie şterse, să te distanţezi, să reuşeşti să te emancipezi suficient, ieşind din poziţia unei victime. Da, femeile sunt victime în primul rând şi sunt subordonate violenţei zilnic – la locurile sale de muncă, acasă şi pe stradă. Iată de ce denunțarea faptului că femeile sunt victime este un pas important înainte către rezsitenţă, dar eterna situare în această stare nu are cum să ajute.
Deseori femei sunt împiedicate să folosească complet capaciatatea lor de muncă la locul de muncă, pentru că se aşteaptă că ele să fie obiectul unui flirt, să-i fie oferite mici atenții, să-i fie acordate recompense speciale, aşa încât să ştie locul şi funcţia lor. Faptul că o mare parte din muncă plătită prost se face cu ajutorul forţei de muncă feminine contribuie de asemenea la violenţa zilnică şi ”normalizată”, despre care nu se vorbşete nicăieri.
În ciuda criticilor pe care le-am făcut, mişcarea #metoo se poate folosi pentru a scoate din oprimare aceste femei, care reprezintă partea ignorată şi lipsită de drepturi a clasei munctioare. Această mişcare trebuie să se solidarizeze cu o masă cât mai mare, care înclude oameni cu orice poziţii ideologice. A venit timpul să se vorbească despre drepturile femeilor cele mai dezavantajate, să nu se mai verse lacrimi de crocodil în vreme ce se povestește cum un producator a dorit o relație intimă înainte de a da anumit rol, şamd.
În Bulgaria se naște o astfel de iniţiativă. Ea dă femeilor posibilitate să se simtă mai puternice şi solidare una cu cealaltă, oferindu-şi reciproc curajul de a vorbi deschis despre problemele cu care s-au confruntat. Asta se întâmplă cel puţin în cazurile celor care au rămas în viață. Numărul femeilor ucişi din Bulgaria de la începutul anului 2018 se ridică la 22. Mişcarea a început în reţelele sociale sub hashtag-ul ”MeTooBg. Hashtagul însă n-a obţinut atâtă faimă, cât a primit cealaltă denumire – #nesisama (#nueştisingură)
Această mişcare feministă incipientă pare foarte necesară şi de maximă urgentă. Sensul împărtăşirii poveştilor cu privire la violenţa asupra femeilor este să aducă la lumină modelul după care funcţionează societatea noastră şi cât mai avem de parcurs pentru a progresa. Iată de ce nu este timpul că femeile să tacă. Şi niciodată nu trebuie să fie!
Apelul nu este numai să fie împărtăşite poveștile în spaţul virtual. Se insistă pe o participare a tutoror cu mijloacele lor disponibile. Uneori chiar o convobire cu prieten, cu cunoscuţi sau rude, ar fi suficient. Scopul este că societatea să crească sensibilitatea sa către violenţa de gen, către starea oprimată a femeii de astăzi.
Între timp unii n-au putut împărtăşi poveştile lor şi niciodată nu le vor mai putea spune. Ultima victimă se chema Darina. Ea a fost ucisă salbatic împreună cu fiica ei mică de către prietenul sau şi tatăl copilului. Este o crimă salbatică, care va fi ştirea zilei următoare ce va fi uitată rapid după ce un alt scandal precum cel cu ”genul al treilea” este inflamat din nou (Bulgaria nu a ratificat Convenţia de la Istanbul, care vizează protecţie împotriva violenţei de gen, după ce o campanie mediatică puternică împotriva ideologiei ”de gen” a izbucnit. Campania afirma că prin Convenţie se va legaliza existenţa unui gender al treilea şi mai multe ”deviaţii liberale” – nota traducatorului). Va fi linişte pe tema violneţei de gen până la următorul omor, când totul se va repeta…
Încă nu avem o lege care să stipuleze că un motiv pentru violenţa ar putea fi genul victimei. Încă nu avem o politică a statului prin care nu numai să fie urmăriți penal abuzatorii, ci şi să se prevină marele număr de victime a violenţei domestice.
Progresul va fi greu de realizat, în timp ce funcţia de bază a femeilor este considerată a fi obligaţia lor ”setată natural” să fie corpuri reproductive, care să se învârtă prin bucătărie şi în acest fel să se izoleze de rolurile sale sociale şi de muncă, în timp ce îi este impus faptul că familia trebuie să fie pe primul loc. În timp ce oprimarea, exploatarea şi sexismul domină şi femeile sunt văzute ca ”genul slab”, dorinţele lor nu au cum să fie realizate, pentru că asta cere o schimbare din rădăcini a condiţiilor sociale. Statul trebuie să ia măsuri juridice serioase în direcţia modernizării.
Este un drept istoric şi o nevoie pentru mişcarea femeilor să fie realizate aceste procese de schimbare. În acest sens #nueştisingură este o lumină în tunelul cronicilor negre fără sfârşit, în urma cărora vine schimbarea. Iată de ce susţin protestul împotriva violenţei asupra femeilor, anunţat pentru 26 noiembrie 2018 pe ”Orlov most” (Piaţa Podul Vulturilor) din Sofia. Sper că atunci se vor aduna femei şi bărbaţi cu spirit critic şi suficient de indignaţi de ceea ce se întâmplă.
