Ruptura creată între creatorii oficiali şi dizidenţi, între susţinătorii şi adversarii autorităţilor din Iran îl marchează pe fiecare om care încearcă să cunoască această ţară
Seara iraniană la festivalul filmului din Orientul Mijlociu ”Menar” din Sofia a prezentat publicului bulgar pelicula ”Castelul de Vis” al lui Reza Mirkarimi. Şi a trezit multe întrebări în mintea mea – şi ca cunoscător de limbă persană, vorbită în Iran, dar şi ca om.
Aceasta n-a fost prima proiecție la Sofia a unei pelicule a renumitului regizor iranian Mirkarimi. Cu ani în urmă publicul din capitala bulgară a vizionat unul dintre primele sale filme intitulate ”Sub lumina lunii”, în care protagonistul, student la teologie, începe să își pună semne de întrebare dacă alegerea carierei de preot islamic este ceea ce el îşi doreşte cu adevărat. Tânărul ajunge întâmplător printre oameni respinşi de societate, care şi-au găsit adăpost sub un pod din Tehran. E momentul în care cunoaşte partea întunecată a vieţii – cea a oamenilor fără adăpost, a narcomanilor şi a prostituatelor. Este o trecere dureroasă pentru protagonist, din incubatorul comod a vieţii lui de până la atunci la viaţa reală şi dură, care este plină de suferinţă. Maturizarea lui, provocată astfel, îl ajută să-și întărească credința că poate fi util societăţii ca mollah.
Nu-mi amintesc anul exact în care m-am uitat la ”Sub lumina lunii”. Eram student şi se pare că m-am regăsit în tânărul iranian din clasa de mijloc care îşi căuta identitatea. El a reuşit ”să se regăsească”, să-şi descopere puterea după o serie de crize şi şocuri.
Atunci am trăit şi eu un mini-şoc – într-o discuţie online cu cunoscut iranian. Interlocutorul meu a fost sincer indignat că eu i-am împărtăşit faptul că filmul lui Reza Mirkarimi mi-a plăcut. Iranianul cu care discutam insista că Republica Islamică cultivă regizori de film oficiali, care fac artă la comandă, sprijinind autorităţile din Tehran. O parte din nemulţumirea lui era îndreptată spre mine și spre presupusa mea naivitate, de a nu înţelege miza, legată de cinematografia şi societatea iraniană. Oare nu cumva eram și eu un susţinător ascuns sau deschis al regimul ayatolahilor?
Desigur, m-am simţit incomod. Nu voiam să-l jignesc pe interlocutorul meu. El cunoştea bine cinematografia. Atât pe cea iraniană cât şi cea mondială. Credea că în Iran se face cultura pentru oamenii simpli, care domină societatea şi care sunt ţinta regizorilor de film oficiali. Părea, după cele spuse de el, că şi eu fusesem cucerit de propaganda.
Dar de fapt nu mi-a fost atât de clară propaganda. În filmul ”Sub lumina lunii” din câte îmi amintesc era greu să descoperi orice urmă de ideologie. Apropo, filmele clasice ale cinemei bulgăreşti din perioada dinainte de 1989 sunt și ele lipsite de ideologie asumată frontal. Sunt realiste şi nu arată demonstrativ cine are dreptate şi cine nu, spre deosebire de multe dintre filmele care au fost create după anul 1989. Ba dimpotrivă, îmi amintesc că în ”Sub lumina lunii” au existat şi critici la adresa preoţilor musulmani. De exemplu, în timpul căutărilor sale, tânărul poartă o discuţie la metrou cu un mollah de vârsta a doua, care este prezentat ca fiind complet subordonat soţiei sale şi care se plânge că a eşuat în viaţă.
Presupun că prietenul meu iranian îi acuză pe regizorii acceptați, nu atât de propaganda favorabilă regimului oficial din Iran, ci mai mult pentru că nu se detașează suficient de categoric de această ordine. Întreaga lume ştie despre Jafar Panahi şi despre limitele care i-au fost impuse să-şi facă meseria, pentru că el îşi permite să fie critic. Reza Mirkarimi nu are alura unui disident. Oare însă trebuie să judecăm fiecare film conform convingerilor politice ale regizorului? Oare nu este suficient ca un film să fie pur și simplu bun, indiferent dacă e oficios sau critic?
Mi-am pus aceste întrebări, încă înainte de a mă duce să vizionez ”Castelul de Vis” – a doua peliculă a lui Mirkarimi pe care o vedeam. La proiecția peliculei din ”Casa Cinematografiei” au fost prezenți iranieni, în schimb studenţii şi doctoranzii secției ”Iranistică” a Universității din Sofia au venit în număr mic. În foaierul sălii a fost amenajată o expoziţie de fotografie despre Iran. Sala a fost aproape plină.
”Castelul de Vis” este povestea tragediei unei familii în care mama moare. Pelicula arată cum tatăl, care până atunci trăise separat de soţie, încearcă să-i ducă pe cei doi copii la o rudă din provincie. O parte din timp iubita tatălui călătoreşte în maşină. Ni se dezvăluie că el a fost ceva timp în penitenciar, după ce ucisese un om într-un accident rutier. Personajul patern nu arată multă sensibilitate, este agresiv, le spune copiilor că mama lor i-a minţit, într-un atac de gelozie loveşte un om mai bătrân care a fost apropiat mamei. Aşa spectatorul îşi dă seamă că filmul este o poveste nu doar despre o tragedia familiei, ci şi despre eşecul unui tată de a fi părinte şi cap al familiei.
Persoana tatălui nu este complet unidimensională. Uneori qscultă sfaturile iubitei sale sau cuvintele copiilor sai şi este tentat să-și controleze unele izbucniri. Dar în general el este lipsit de scrupule, încearcă să-l mituiască pe un poliţist rutier. În film mai apare o scenă în care alţi bărbaţi, apropiați ai soţiei acestuia, îl bat, acuzându-l de ceea ce s-a întâmplat cu ea.
Fără ca mama să apară în nici un cadru pe ecran, înţelegem că ea pare să fi fost opusul tatălui – inteligentă, sensibilă, echilibrată. Ea povesteşte copiilor înainte de moarte, că tatăl lor are un ”castel de vis”. La sfârşitul filmului tatăl recunoaşte în faţa lor că nu are nici un castel de vis. Nici maşină nu are – foloseşte maşina soţiei sale. Vânduse inima ei după moartea. La final protagonistul loveşte cu maşină o vulpe. Prima sa reacţie este să spună că a fost o piatră. Dar fiul lui insistă că tatăl să meargă afară şi să vadă ce anume a lovit. Aşa se încheie filmul.
După această peliculă, trăind tragedia ambilor copii, care au rămas fără mamă și în grija unui astfel de tată, am simţit și tragedia tatălui care distruge totul în jurul să. Primul gând, la ieșire din sală, a fost acela de a fi un exemplu pentru societate, iubitor şi îngrijorat de soarta celor din jur. Paralelele cu realităţile bulgăreşti veneau de la sine. Există ceva mai trist şi mai dureros decât să fii urât şi respins de toţi? Chiar amanta protagonistului, care la început îl iubea s-a simţit vinovată pentru că a avut încredere în el și l-a abandonat.
Am împărtăşit impresiile mele despre ”Castelul de Vis” unui amic bulgar, cunoscător al cinematografiei iraniene. Şi acum am fost eu cel ”abandonat”. Pentru că cunoscătorul cu care am vorbit a spus direct: ”Nu-mi place Mirkarimi! Nu este ca Panahi! Nu pune probleme foarte importante”.
Discuţiile au fost inutile. Filmul nu propunea nici o laudă a regimului islamic din Iran. Nu exista nimic religios în el. Pelicula arăta o poveste de viaţă fără a ideologiza nimic. Avea în schimb altceva – îi făcea pe oamenii să se concentreze în jurul ideii de a fi părinţi şi cetăţeni responsabili. Filmul nu-şi propunea o alegere ”pro” sau ”anti” putere. În schimb el, în opinia mea, arată iranienilor ce înseamnă eşecul şi ce înseamnă succesul în viaţă, iar criteriul părea că este comunitatea, şi măsură în care omul îi este util acesteia sau o exploatează pentru scopurile sale egoiste.
Experiența mea cu filmele lui Mirkarimi şi atitudinea vis-a-vis de el în Iran şi Bulgaria, m-a determinat să mă gândesc de ce mulţi iranieni, atunci când intră în contact cu cetățeni europeni, insistă să afirme că nu au nimic de-a face cu guvernul ţării lor şi că nu-l sprijină. Linia de demarcație între regizorii oficiali şi dizidenţi pare că este foarte clară şi puternic accentuată. Dar îmi este dificil să înţeleg de ce, cel putin aparent, cu privire la Iran există numai aceste două tabere – ”pro” sau ”contra” autorităţilor. În aceste condiții este dificil ca un film să fie considerat doar un film, un articol să fie tratat ca articol şi o discuţie la cafenea să fie în realitate o simplă discuţie la cafenea. De ce lucruri, care nu conţin nimic ideologic în sine, inopinat ne poziţionează în disputa geopolitica şi ideologică ”pro” sau ”contra” unui sau altui adevăr absolut? De ce extremele sunt atât de puternice şi unde este zona neutră în care poate exista un dialog între cei doi poli? Oare oamenii care nu doresc să intre în această dispută eternă ”pro” sau ”contra” puterii din Iran sunt oare ”proşti”, ”naivi” sau ”lipsiţi de empatie”?
Probabil fiecare poate găsi un răspuns la aceste întrebări. Nu exclud că aceste extreme sunt un fel de test pentru fiecare om care doreşte să se ocupe de Iran. Există oare un adevăr despre Iran care nu serveşte războiului şi luptei pentru dominaţie? Ar fi interesant dacă iranologii am cauta un adevăr similar al păcii, în loc de a rămâne prinşi în capcana adevărurilor absolute, invrăjbite, unul împotriva celuilalt. Un cuvânt, un articol sau un film nu pot niciodată să spună tot ce trebuie ştiut despre noi sau despre ceea ce suntem. Indiferent de gusturile noastre legate de cinematografia iraniană şi regizorii săi, cred arta este o oglindă în care ne vedem pe noi înşine. Acest articol este o reflecţie a reflecţiei generată de filmele lui Mirkarimi.
