Mila și caritatea (burgheze) nu pot fi decât ipocrite

Cronica spectacolului-lectură „Unul dintre noi”

Foto credit: Bryan Rodrigues si Harrison Haines

În luna decembrie a avut loc cea de-a treia reprezentație a spectacolului-lectură „Unul dintre noi”. Textul este scris  de Raluca Mirescu Ungureanu în cadrul rezidenței DRAMA5 2020. Distribuția îi include pe: Mihaela Velicu, care face un rol foarte credibil și coerent, Ionuț Grama care strălucește într-o interpretare verosimilă și închegată datorată excepționalelor sale calități actoricești și István Téglás care e destul de monoton pe parcursul spectacolului, lucru care însă nu e de natură să contrarieze întrucât personajul însuși – omul străzii – este umil și anxios.

Textul este antrenant și foarte plauzibil, iar discuțiile cu publicul de după spectacol revelează faptul că este vorba despre o dramatizare a unei experiențe trăite. Tema, ei bine, tema deschide un infinit spațiu de interpretare și dezbatere.

Înscriindu-se în rândul spectacolelor în care sunt explorate teme sociale și politice fără să își propună explicit acest lucru, „Unul dintre noi” atinge tot mai vinovata conștiință a omului „de bine” din clasa mijlocie care se confruntă, vai, cu sărăcia extremă și lipsa de orizont al omului străzii.

Spectacolul amintește de dinamicile de putere dintre dominați și dominatori prezente în pelicule ca „White Tiger” sau „Parasite”. Dar el deschide totodată, prin textul bine ritmat și foarte pertinent, calea către întrebări legate de ce anume și cât anume putem face pentru cei săraci.

Personajul nostru central este o femeie din clasa de mijloc urbană cu o bună situație materială, retrasă de curând din corporație ca să-și urmeze visul de-a scrie. Soțul este avocat corporatist. Copiii sunt plecați la bunici într-o vacanță de iarnă care se prelungește din pricina iernii geroase care ia în stăpânire întreg orașul.

Pe o vreme în care n-ai vrea să scoți nici câinele afară începe aventura unui om al străzii care e invitat de stăpâna casei să stea… pe scara blocului. Convinge toți vecinii să fie de acord cu proiectul ei. Și de aici începe aventura.

Mila se împletește cu scârba, dărnicia cu suspiciunea, generozitatea cu frica în tot acel mix de sentimente care ne cuprinde la văzul sărăciei și mizeriei pe toți. Într-o interpretare psihologizantă, textul Ralucăi ne îndeamnnă să ne gândim, cât anume din caritatea noastră este real destinată celui de lângă noi și cât este pentru noi, pentru că vrem să ne adormim prin gesturi caritabile conștiința vinovată. Undeva în adâncul nostru e viu copilul pentru care nedreptatea lumii e atât de clară, atât de greu de suportat, atât de sfâșietoare. Copilul din noi nu are suficientă perversiune ca să-și adoarmă impulsul de-a face bine cu idei legate de meritocrație aplicată ca panaceu, de ierarhie „naturală”, de individualism și „alegere”. Pentru el e clar că oamenii nu au ce căuta să doarmă pe stradă. Pentru el e limpede ca bună ziua că nu e normal ca unii să mănânce și alții să rabde. Dar apoi părintele din noi își spune că are soluții. Că totul ține de o rezolvare simplă. Un telefon, niște sfori trase și îl plasăm pe omul străzii la adăpost. Îl rezolvăm! Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Adultul e paranoic și germofob. Se teme de microbii aduși de omul străzii, de mizerie, de miros, de boală. Impulsul de-a face bine se vede limitat de frică și repulsie. Și de dorința de a-l curăța și dezinfecta pe omul nostru.

Dar dincolo de tentantele auto-analize psihologice care privesc combinația de milă și autoritarism, dorința de a oferi, fără capacitatea de a primi nimic de la un… „declasat”, ei bine, dincolo de aceste analize, textul ne deschide o ușă către fascinante interpretări de natură socială.

Și aici nu suntem chiar singuri. În anul 2016, Rutger Bregman a publicat lucrarea de mare succes „Utopia pentru realiști”, în care explorează noi moduri în care societatea ar putea progresa. Economiștii sunt de acord cu privire la puține lucruri, dar, în mare, toți spun că avem resursele financiare și tehnologice să abolim sărăcia și mizeria umane. Ce ne ține în loc? O idee unificatoare care să ne inspire. Dacă venitul garantat e această utopie pentru care merită să luptăm e încă discutabil, dar ce e interesant în lucrarea cercetătorului olandez este formidabilul experiment în care s-a acordat o sumă fixă de bani pentru 13 oameni ai străzii. Oamenii fuseseră în stradă vreme de 20 de ani. Trăiau cu afecțiuni severe legate de probleme psihologice și dependențe de droguri și alcool. Ultimii oameni cărora te-ai gândi să le dai pe mână bani fără să-i întrebi ce-au de gând să facă cu ei. Experimentul a fost un succes: după un an de zile nouă dintre ei își găsiseră deja un serviciu și stăteau în casa lor. Doi erau în proces de-a se muta în casa lor. Ceilalți făcuseră pași importanți să aibă grijă de sănătatea lor și se înscriseseră la cursuri de recalificare. Toți au reușit pentru că mila au fost autoritaristă. Li s-au dat bani și încredere. Restul a depins de ei. Și, contrar așteptărilor, toți au făcut exact ce nu ne-am fi așteptat. Nu și-au băut banii, nu i-au dat pe droguri, ci i-au folosit ca să se ajute să iasă din situația precară în care se aflau.

Autoarea textului încearcă să ne arate cu mijloace teatrale foarte reușite ceea ce Marx ne-a spus deja din secolul al XIX-lea – mila burgeză nu poate fi decât ipocrită. El știa că, dacă menținem relațiile sociale de dominație și putere și nu schimbăm sistemul social, pansamentele pe care le aplicăm prin caritate nu sunt decât o metodă de-a ne adormi conștiința vinovată. Ne cumpărăm dreptul de-a ne întreține iluzia că lumea în care trăim e normală. Ideea că putem schimba decisiv în bine soarta cuiva. Experimentul social descris de Bregman arată tocmai că a acorda oamenilor încredere înainte de toate, a le da bani și a-i lăsa pe ei să decidă ce fac cu ei conduce la succes.

Textul este interesant deoarece încă se află într-o paradigmă în care caritatea este văzută ca ceva pozitiv și lăudabil, iar proiectul de a ajuta prin pârghiile puse la dispoziție de societate – adăposturi specializate pentru oamenii străzii – pare realizabil. Normal, după ani de zile în care marxismul a fost repudiat, tot ce rămâne din setea de justiție socială este impulsul de-a face bine ghidat de regulile unei societăți rigide și retrograde, în care analiza critică nu are loc.

Cum să arate o femeie din clasa de mijloc care n-a avut acces la întreaga moștenire intelectuală a teoriei critice decât ca o burgheză ipocrită, care are impresia că poate rezolva într-un mod simplu problema locativă, psihologică și socială a unui om al străzii?

Cum să arate o societate în care fascinantele experiemente descrise de Bregman – cel cu cei 13 oameni ai străzii e doar unul dintre multiplele asemenea experiemente sociale  – sunt complet ignorate și în care legea privind venitul minim garantat a fost la un pas să fie adoptată în SUA în 1968, dar am uitat complet de ea?

Mai mult, în deșertul intelectual românesc în care răsună de ani de zile aceleași discursuri de dreapta, mila nu poate arăta decât așa cum o descrie Raluca. Mai trist este că, în vreme ce noi rămânem cantonați în aceleași cadre intelectuale vetuste, mila însăși a devenit o industrie de miliarde de dolari. Una dintre cele mai cunoscute lucrări care tratează mila cu o nemiloasă lentilă critică este cea semnată de Jason Edward Hickel. Iată un frament despre industria milei:

World Vision mă angajase pentru a mă ajuta să analizez motivele pentru care eforturile lor de dezvoltare din Swaziland nu se ridicau la înălțimea promisiunilor lor. Motivul, am descoperit, era că intervențiile lor nu aveau finalitate. Povestea lor despre lume – împrumutată mai mult sau mai puțin textual de la Truman – i-a determinat să presupună că tot ce aveau nevoie locuitorii din Swaziland era puțină caritate pentru a-i ajuta. World Vision s-a ocupat de îngrijirea pacienților bolnavi de SIDA pe moarte, de crearea unor programe de generare a veniturilor pentru șomeri, de învățarea de noi tehnici pentru agricultori și de plata educației copiilor. Dar, oricât de utile ar fi fost aceste proiecte, ele nu au făcut nimic pentru a aborda cauzele reale ale problemelor. De ce mureau pacienții cu SIDA? Cu timpul, am aflat că acest lucru avea legătură cu faptul că firmele farmaceutice refuzau să permită Swazilandului să importe versiuni generice ale medicamentelor patentate care salvează vieți, menținând prețurile mult prea mari. De ce nu reușeau fermierii să trăiască din bucata de pământ pe care-o cultivau? Am descoperit că acest lucru era legat de alimentele subvenționate care veneau din SUA și UE, care subminează agricultura locală. Și de ce nu reușea guvernul să ofere servicii sociale de bază? Pentru că era îngropat sub o grămadă de datorii externe și fusese forțat de băncile occidentale să reducă cheltuielile sociale pentru a prioritiza rambursarea.

Cu cât săpam mai adânc, cu atât îmi dădeam seama că motivul pentru care sărăcia persista în Swaziland avea multe de-a face cu chestiuni care se aflau dincolo de granițele Swazilandului. Treptat, a devenit clar că sistemul economic global era organizat în așa fel încât să facă aproape imposibilă o dezvoltare semnificativă. Aceste constatări m-au tulburat. Dar când le-am semnalat managerilor World Vision, care se parașutau din când în când din SUA și Australia, mi s-a spus că erau prea „politice”; nu era treaba World Vision să se gândească la lucruri precum brevetele farmaceutice, regulile comerțului internațional sau datoria. Dacă am fi început să ridicăm aceste probleme, mi s-a spus, ne-am fi pierdut finanțarea înainte de sfârșitul anului; la urma urmei, sistemul global de brevete, comerț și datorii era ceea ce îi făcea pe unii dintre donatorii noștri suficient de bogați pentru a face donații în scopuri caritabile. Mai bine să tăcem din gură: să rămânem la programul „sponsorizează un copil” și să nu facem valuri.”(Jason Hickel, Diviziunea. Scurt ghid despre inegalitatea globală și soluțiile sale)

Mai gravă decât ipocrizia unei scriitoare aspirante din clasa de mijloc urbană românească, este ipocrizia cu care statele bogate vin să panseze rănile pe care tot ele le produc. Din sărăcie și din inegalitate să hrănesc mulți. Profesori universitari se înghesuie să publice articole despre sărăcie și mizerie umană, despre discriminare și rasism. Artiști se întrec în documentare premiate care să redea întocmai situația marginalilor. Mila este, de fapt, o mare problemă și, într-o societate în care „declasaților” nu li se dă șansa să-și poarte singuri de grijă, raportul dintre înstăritul milos și receptorul milei este din capul locului inegal.

Spectacolul-lectură oferă deci posibilitatea de a vedea cum soluțiile individuale sunt subminate de cadrele de gândire și de opțiunile sociale în  care acestea se produc. Mila burghezei noastre nu are cum să nu fie decât ipocrită și ineficientă. Este motivul pentru care ea nu poate avea încredere și nu poate primi nimic în dar de la omul străzii. Și e și motivul pentru care proiectul ei salvator eșuează – pentru că ea vrea să ofere soluții, nu încredere! Poate dacă s-ar studia Bregman la orele de cultură civică am putea ieși din cușca mentală care ne împiedică să oferim această încredere și am înțelege că sărăcia nu poate fi combătută decât cu soluții politice.

Spectacolul se joacă într-un spațiu aparte. Asociația Hearth a transformat casa regretatei scriitoare Silvia Kerim într-un spațiu cultural ce are drept scop susținerea dramaturgilor la început de drum și unde alături de alte patruzeci de proiecte culturale importante am putut fi martoră și la spectacolul-lectură „Unul dintre noi”.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *