Gabriela Scraba: A ignora propria conştiinţă este pericolul cel mai mare pentru libertatea presei

Un interviu cu fosta șefă a departamenului muzical din Radio România despre cum a devenit în mod accidental whistleblower și ce implicații a avut acest gest curajos

Gabriela Scraba (foto: Gabriela Scraba)

Ce faci când ești angajată a unei instituții publice și descoperi, absolut accidental, pe un calculator de la serviciu, rapoarte ale Curții de Conturi care arată că șeful tău folosește banii instituției ca să se plimbe cu avionul la hoteluri luxoase? Că sunt nereguli foarte grave în folosirea banilor instituției? Ce faci? Am predat etică mass-media, predau etică și responsabilitate corporativă. Pun mereu aceste întrebări studenților. Din păcate, mulți îmi spun că ar închide ochii. Dar nu toți. Există și oameni care își asumă riscuri nebunești și îndrăznesc să denunțe abuzul. Este cazul jurnalistei Gabriela Scraba, fost redactor șef al secției muzicale la Societatea Română de Radiodifuziune (SRR). Totul a început în 2016 când pe Tolo.ro și în Gazeta Sporturilor au apărut informații despre rapoartele curții de conturi privind deplasările de 5000 de euro pe destinație ale președintelui SRR de atunci, Ovidiu Miculescu.

Publicația Libertatea a scris pe larg despre aceste halucinante întâmplări în care un jurnalist oferă publicului informații publice – rapoartele Curții de Conturi. Informațiile erau prin Constituție ale publicului. Totuși procurorii DIICOT îi deschid dosar penal sub acuzația că ar fi divulgat informații secrete de serviciu, îi fac percheziție la ora 6 dimineața în prezența fiicei ei bolnave de autism, îi iau laptopul și stick-urile și o rețin pentru declarații luate în absența unui avocat. Jurnalista declară cu maximă sinceritate tot ce a făcut și își asumă consecințele. Deși procurorii au obținut recunoașterea vinovăției, acest acord a fost respins de o instanță și ulterior Curtea de Apel București a stabilit definitiv că acuzațiile aduse jurnalistei nu aveau niciun temei legal. Cazul a ajuns și în presa internațională, iar de curând Libertatea a scris din nou despre abuzurile procurorilor.

Ceea e presa nu a scris și ce doresc eu să vă spun privește latura mai puțin spectaculoasă a poveștii. Suferința, enormele riscuri și, în cele din urmă, victoria pe care gestul justițiar al Gabrielei Scraba le-a adus cu sine. Când am citit povestea nu m-am gândit nicio clipă la o poveste simplistă cu eroi supra-umani – deși gestul jurnalistei s-ar înscrie cu ușurință în această categorie. Când am citit m-am revăzut într-o mulțime de situații în care, ca angajată, m-am simțit pusă în situații imposibile care nu mă lăsau să dorm nopți întregi. Ce am înțeles pe loc a fost suferința și costurile în plan emoțional ale unei asemenea decizii.

A trecut 1 Mai, ziua salariaților și a muncii lor. Aș vrea să dedic acest interviu tuturor acelora care înghit nedreptăți și umilințe la locul de muncă și simt că n-au ieșire. Pentru că dincolo de costurile în plan uman e o victorie a unei mari jurnaliste căreia îi mulțumesc pentru disponibilitatea de a-și reaminti întâmplări pe care în mod normal vrei să le uiți. Întâmplări care au făcut-o să se pensioneze după o impresionantă carieră în radio. Cred că acest tip de lucruri trebuie spuse și repetate ca să înțelegem că noi toți, ca salariați, avem nevoie de organisme și legi care să ne apere drepturile. Că democrația ar trebui să se manifeste tot timpul la locul de muncă, nu doar odată la patru ani în cabina de vot!

Doamnă Gabriela Scraba, ați lucrat vreme de trei decenii la Societatea Română de Radiodifuziune că jurnalist la secția muzicală unde ați fost și redactor șef. Aș vrea să ne spuneți mai multe despre carieră dumneavoastră în radio.

Am intrat în Radiodifuziunea Română în vara lui 1978, în prima mea practică studențească la Conservatorul din București unde urmam, la zi, secția de Muzicologie Compoziție. Toată secția noastră a făcut practică la Redacția muzicală, însă numai eu am fost selectată să rămân în continuare să realizez emisiuni muzicale. La 20 de ani realizam emisiuni de aproape trei ore pe Programul 2 – așa se numea pe atunci ceea ce avea să devină Radio România Cultural. Se numeau Octave, emisiuni complexe, de muzică simfonică, opera, estradă și jazz. Îmi alegeam singură tematica, selectăm eu muzica, scriam emisiunile și le înregistrăm. Se difuzau sâmbătă la prânz. Asta, repet, în paralel cu facultatea, seara, sâmbăta și duminică. Îmi dorisem mult să fac jurnalism muzical și asta făceam, îmi plăcea la nebunie. În anul IV am întrerupt, aveam licență la Muzicologie. Apoi, că șefă de promoție, cu 10, am ales la repartiție postul de profesoară de pian la Liceul de Artă din Bacău, unde am rămas toți cei 3 ani de stagiatură. Așa era atunci. Am reușit să vin în București corepetitor la gimnastică ritmică, m-am măritat, am născut un băiat. În ianuarie 1989, la insistențele mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească, am revenit la radio, la început tot pe Cultural. Numai că, nefiind în organigramă posturi disponibile la muzică simfonică sau operă, m-au încercat la pop-rock, în secția condusă de Titus Andrei. Am intrat imediat în pâine, adică în colaborarea la emisiuni pop-rock, așa m-a prins și Revoluția. Angajarea mea a fost de abia în aprilie 1990, prin concurs, că redactor, uite, se împlinesc 29 de ani de atunci.

Au urmat cei mai frumoși ani din viață mea, acolo, în Redacția Muzicală, singura redacție profesionistă din presa românească, alcătuită exclusiv din absolvenți de conservator, atent selectați, cu un bagaj cultural impresionant, cu dicție și gramatică impecabile. Eram peste 80 de realizatori și redactori și făceam emisiuni muzicale de concepție, bine documentate și îndelung pregătite, din toate genurile, muzică simfonică, de opera, folclor, pop-rock. Nu ce se face acum la radiouri, un playlist furnizat de un soft, la care moderatorul face un comperaj cu horoscop, date de pe Internet sau din viață mondenă. Eram un adevărat colectiv de creație alcătuit numai din oameni cu formăție artistică, specializați, aflați într-o permanentă și superbă competiție de idei. Pe vremea aceea, cam până prin 2010, personalul jurnalistic era cel mai important din Radio, restul… personal de suport. Eu am devenit, pe rând, redactor de rubrica, realizator, apoi din 2007 redactor șef adjunct al Redacției Muzicale. Conducătorii SRR de până în 2010 au știut și au fost interesați să stimuleze calitatea și performanța, noi eram bine plătiți și ne plăcea ceea ce făceam. Și nu ne rezumam la ce ni se propunea, veneam mereu, fiecare, cu idei de emisiuni și line-uri muzicale. Dintre proiectele originale inițiate, organizate și coordonate de mine, mă mândresc cu seria de emisiuni „Cele mai frumoase șlagăre românești ale secolului XX” finalizată în 31 decembrie 2000, la sfârșitul secolului trecut, despre care au scris toate publicațiile importante. Un an mai târziu, în 2001, am proiectat galele „Premiile Muzicale Radio România”, cele mai importante premii din muzică românească pop rock, considerate ”grammy-urile românești”, am organizat personal primele 17 ediții, până anul trecut.

Alt proiect „inventat” de mine a fost seria de emisiuni estivale „Șlagăre din marile vacanțe”, eu am inventat subiectul pieselor estivale din tinerețea fiecăruia dintre noi, Muzica verilor tale! Cei de la Casa Roton sunt martori, ei chiar au făcut o compilație cu astfel de hituri, la care mi-au solicitat colabararea.

Și tot cu cei de la Roton, într-un parteneriat Radio România-Roton, inițiat și coordonat de mine, am concretizat cel mai drag proiect al meu, „80 de ani de muzică în 80 de ani de radio”, dedicat aniversării de 8 decenii de la înfintarea Radiodifuziunii. Timp de 6 luni s-au difuzat la RRActualitati, în fiecare sâmbătă și duminică la prânz „cele mai frumoase cântece difuzate vreodată la radio”, aproape 600 piese românești pop, rock, dance și rock, din care ascultătorii le-au votat pe cele mai frumoase 80. Acestea au alcătuit un clasament inclus pe o compilație de 4 CD-uri, lansată în cel mai mare concert pop rock susținut la Sala Radio cu peste 35 de artiști și trupe live, în concert. Multă vreme colecția „80 de ani de muzică în 80 de ani de radio” a fost cel mai bine vândut album românesc. Am fost răsplătită pentru acest proiect cu Premiul Uniunii Muzicologilor și Compozitorilor din România în anul 2009.

Că redactor șef adjunct am organizat și condus secțiile de pop-rock și folclor ale Redacției Muzicale. Am coordonat Comisia de Cultură Tradițională și Comisia de înregistrări speciale cu Orchestra de Muzică Populară Radio. Am făcut coaching, am selectat și format oameni și echipe, am lucrat pentru transferul de cunoștințe între generații.

Aici se termină partea frumoasă a poveștii. După venirea a 2 „stranieri” președinți, Demeter Andras Istvan în 2010 și Miculescu Ovidiu în 2012, persoane fără nicio legătură cu radioul, care au adus la vaca de muls pe mulți alții tot fără nicio legătură cu radio, dar mai ales în funcții de conducere, unele chiar inventate special pentru ei, SRR a început s-o ia vertiginos, pe tobogan, în jos. Despre distrugerea, deprofesionalizarea jurnalistică, răsturnarea valorilor și jupuirea fondurilor SRR veți tot citi în presă, detaliat.

Sunteți o persoană implicată în activismul social având un copil cu nevoi speciale. Spuneți-ne mai multe despre această activitate a dumneavoastră.

Da, am o fiica autistă, cu o formă severă, handicap gradul 1. În 1996, împreună cu alți părinți de copii cu dizabilități mintale grave am înființat Asociația Sf. Ana, a cărei președinta sunt din 2003. Asociația a deschis în București, în anul 2000 Centrul de zi Ana, mai întâi pentru copii cu dizabilități mintale și asociate severe, care, crescând, au ajuns tineri adulți cu dizabilități mintale. În prezent, este cel mai mare Centru de zi din țară pentru astfel de beneficiari, sunt acum vreo 40, între 19 și 36 de ani, fiica mea are 27. Cu tot felul de dizabilități mintale și asociate, Sindrom Down, encefalopatii, autism, tetrapareze, diferite sindroame epileptice. Au la Centru servicii gratuite de recuperare, educație școlară și dezvoltare abilități, program între 07,00 și 17,00, să-și poată părinții păstra locul de muncă, 3 mese, transport cu microbuzul, ajutoare materiale și financiare. De pe vremea când nici nu se auzise de Internet, am convins prin seriozitate și eficiență, avem parteneriate cu statul român, care ne sprijină consistent, din anul 2001, cu Primăria Sectorului 1 și DGASPC sect. 1, apoi cu Inspectoratul Școlar București și Ministerul Muncii, în baza Legii 34/1998. Și mulți finanțatori privați. Nici nu va imaginați câte proiecte de finanțare am scris personal! Sunt foarte mândră că am reușit să transform o trauma personală într-un demers de ajutorare a multor altor familii aflate în aceeași situație. Tot datorită activității mele în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități am fost aleasă să ocup între 2013-2015, mandatul de președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România. Una dintre marile mele satisfacții în această funcție este inițierea și reușită în anul 2015, a demersului de scutire de taxe și impozit auto pentru toate persoanele cu handicap sever și accentuat, nu doar pentru cei cu handicap locomotor. Sute de mii de familii beneficiază de această scutire și nu mă interesează să îmi știe numele.

De curând Cătălin Tolontan a relansat o serie de materiale despre abuzurile fostului șef al Radio România, Ovidiu Miculescu. A aflat de curând că dumneavoastră ați fost sursa care a divulgat informațiile legate de cheltuielile de călătorie exorbitante pe care Miculescu le deconta din bani publici că șef al Radio România. Când și de ce v-a venit ideea să divulgați aceste informațîi?

În august 2016, din neatenție, în loc să întru pe laptopul de serviciu din biroul meu pe My computer, cu iconul acela monitor albastru, am intrat pe alt icon albastru, My network. Pentru că vorbeam la telefon nu mi-am conștientizat greșeală și continuam să aștept să pot deschide un stick. Numai că ecranul mi se încarcă de foldere pe care nu le mai văzusem niciodată. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Am deschis un folder la întâmplare, conținea diverse pdf-uri, l-am deschis pe primul, era cel mai recent, denumit RCC. Ce conținea el? Fix un proaspăt Raport al Curții de Conturi care consemna la Constatările 1 și 2 cu subiect, predicat și sume, prejudiciile financiare enorme aduse SRRadiodifuziune în 2015, de propriul Consiliu de Administrație și de Comitetul Director, ambele conduse de Miculescu. Plus recomandările de a recupera prejudiciile de la persoanle implicate! Am încremenit, am deschis și alte foldere, pdf-uri și jpg-uri, libere, neparolate. Toate emise de diverse redacții, răspunsuri, Note justificative, comunicate oficiale, etc. Documente, credeam eu, publice, emise de un serviciu public de interes național, finanțat de publicul în 2015 plătitor de taxa. Deci și de mine. Ce am făcut cu Raportul Curții de Conturi? În fond, un document public? L-am trimis, de pe o adresă inventată, mai întâi membrilor Consiliului de Administrație, care, eram convinsă că habar nu aveau că vor avea de plătit! Am aflat că s-au agitat, chiar nu știau de Raport, i-au cerut explicații lui Miculescu. Văzând că nu se întâmplă nimic, am trimis Raportul pe adresa lui Adrian Moise, liderul Sindicatului SusRomania, de pe blogul căruia informațiile au fost preluate rapid de presă. Tot la fel am dat și peste Notă privind deplasările lui Miculescu în jurul lumii. Fusese întocmită că răspuns la cererea depusă de același lider sindical Adrian Moise, dar nu-i fusese trimisă în formă aceea, ci într-o variantă voit confuză. Documentul respectiv l-am trimis și lui Moise și lui Cătălin Tolontan. Bineînțeles, fără numele meu. A fost o luptă de guerillă, nu voiam să fie nimeni altcineva implicat, să suporte eventuale repercusiuni. Miculescu se comportă ca un Sultan, așa i se și spunea, ”Boss” sau ”Jupânul”, cheltuiau bani cu nemiluita, el și adușii lui cocoțați în funcții de conducere. Iar pentru realizatori, redactori și reporteri, stare de avarie. În 2016 aveam aceleași salarii din 2008! Cum să nu reacționez când eram toți plini de obidă și dăduse așa un noroc peste mine? Mereu am văzut un semn, că Dumnezeu a vrut să mi întâmple mie asta.

Mi-ați spus că au fost colegi pe care Miculescu îi ținea într-una în cercetări disciplinare și îi hărțuia la locul de muncă. A mers atât de departe încât a concediat un lider de sindicat din radio. Cum percepeați aceste abuzuri?

Sigur, acesta a fost și motivul pentru care am ales să stau în umbră, preferând să-mi văd colegii cum se bucură de acțiunile mele fără să știe că eu sunt „la butoane”. Eram conștientă că, nevăzută și necunoscută aveam timp și confort psihic pentru a-mi duce lupta din tranșee, spre deosebire de colegii mei „vizibili”, care-și petreceau viață în stress continuu, extemporale și cercetări disciplinare. Toată stimă mea, compasiunea, respectul și admirația pentru Adrian Moise, liderul sindicatului SusRomania, concediat de Miculescu, peste 4 ani a stat fără serviciu, cu o familie de întreținut, cheltuindu-și toți banii, timpul și energia în procese. Alți colegi hărțuiți în cercetări disciplinare, Alexandru Rusu, Miră și Cătălin Gombos, Gabriel Bassarabescu, Michaela Platon, Vasile Luca și Mihai Miclaus de la Cluj, epuizați și umiliți în anchete, Mihai Anghel managerul Radio Timișoara. Și nu doar ei. Eu eram divorțată, singură cu față autistă și o mătușă de 80 de ani în îngrijire și întreținere, ce-ar fi însemnat pentru noi să mă concedieze Miculescu? În instituțiile publice poți fi dat afară abuziv! În fond, plătește instituția nu managerul. Și vedeam la Adi Moise cât durează procesele. Ani buni. Și în timpul asta cine să-mi dea bani să trăiesc?

Cum au reușit Miculescu să vă identifice?

A instaurat o teroare printre cei care lucrau direct cu aceste documente. Secretare, contabile, juriste, cei de la Marketing și comunicare. Plângeau și se jurau că nu au nici o implicare. După vreo 2 luni „băieții de la IT”, activați, au descoperit că există o breșă în sistemul informatic și că oricine din radio legat în rețeaua internă avea acces liber la datele respective. Fuseseră achiziționate multifuncționale noi și nu le securizaseră accesul. Cei de la IT s-au angajat să urmărească calculatoarele din rețea. Și m-au găsit repede. De ziua mea onomastica, în 8 noiembrie 2016, mi-au blurat laptopul de serviciu, iar eu l-am dus la depanat. A fost ultima dată când l-am văzut, l-au sigilat și l-au predat la DIICOT. Nu știam, făcuseră deja două plângeri penale. Culmea este că, inițial, nu m-au crezut în stare pe mine să fac așa ceva, cum să își riște cineva funcția managerială? Multă vreme l-au suspectat pe un tânăr de la IT că ar fi trimis el date de pe laptopul meu, un băiat talentat, l-au tot anchetat, l-au mutat disciplinar la Casa de bilete. Alex Stuparu, nu știu de câte ori i-am cerut scuze pentru mizeria în care a fost târât. Când am aflat neoficial că laptopul meu e la DIICOT, m-am dus la șefa Serviciului Juridic și i-am povestit cum am intrat în posesia documentelor și cum le-am trimis, că să nu mai caute alți vinovați.

Sigur, dincolo de povestea absolut senzațională a unei angajate care se luptă de una singură să denunțe abuzuri, rămâne trauma. Vă mulțumesc în numele meu și al cititorilor că ați acceptat să o retrăiți că să ne povestiți ce s-a petrecut. Care a fost momentul cel mai dificil în toată această poveste?

Percheziția domiciliară. E îngrozitoare trauma, da, și acum îmi bate inima tare când sună cineva la ușă. Trecuse mai bine de o jumătate de an, Miculescu Ovidiu fusese demis împreună cu tot Consiliul de Administrație, se respira bine în radio. Noul președinte închisese toate cercetările disciplinare, toate conflictele. Pe al meu nu reușise, deși a încercat, era vorba de un dosar „În Rem”. Dar eu nu știam. În dimineață de 30 mai 2017, la ora 6 a sunat la ușa. Dormeam, eram în pijama, am întrebat cine e, am auzit o voce, am deschis crezând că e șeful de scară și e vreo inundație la vecini, știam doar că scară are interfon și nu pot intră necunoscuți. Erau 4 tineri, 3 bărbați și o față, unul părea mai șef. S-au prezentat, polițișți, totul a fost abrupt, mi-au arătat mandatul de percheziție, mi-au spus că am dreptul să chem un avocat. Nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă, era greu de conștientizat, nu aveam nicio idee de avocat, nu aveam de unde să chem unul. Le-am spus că bănuiesc de ce au venit, după 3 stickuri pe care Miculescu declarase la DIICOT că le am acasă pline de date secrete, sustrase de la SRR.

Vreau să precizez în mod special că polițiștii, probabil pregătiți să găsească vreun hacker fioros, au fost și ei destul de surprinși de situație, s-au purtat frumos și respectuos cu mine. Apăruseră și față mea autistă, care nu vorbește deloc, și mătușa, în cămăși de noapte, speriate amandouă de atâția necunoscuți în casă la 6 dimineață. Față a făcut pe ea, mă simțeam jenată față de polițiști, s-o șterg, s-o spăl. Sunt niște intimități îngrozitor de dureroase. Abia am reușit să o trimit la microbuzul care o duce la școală, escortată de polițistul din spatele meu, i-am văzut sub haina pistolul la brâu. Le-am dat de la început și de bună voie cele trei stickuri, că să nu îmi întoarcă casa pe dos, mi-au confiscat și laptopul, le-au sigilat, le-am spus că nu mai au ce să găsească. Au fost vreo două ore, credeam că nu se mai termină. Mi-au cerut cheile mașinii, a coborât mătușa mea cu polițista care mi-a căutat prin mașină.

Să găsească ce? La vârsta mea, cu statutul meu profesional, cu o carieră impresionantă în spate, persoană publică, voluntar vechi în protecția persoanelor cu dizabilități, m-am simțit îngrozitor de umilită să mi se scormonească prin dulapuri, prin rafturile cu lenjerie intimă, să mă schimb de pijama în prezența unei polițiste pe care nu o mai văzusem niciodată, să mă duc la baie escortată, să mă aștepte la ușa, să plec într-o mășînă pe bancheta din spate între doi polițiști. Și pentru ce? Pentru că dezvaluisem presei abuzurile și huzurul pe bani publici ale conducătorului unui serviciu public? Care și fusese demis între timp pentru abuzuri?

Le-am spus că puteau să mă cheme la sediul lor, veneam singură. În jur de 8,30 am ajuns la DIICOT, foarte punctual și respectuos m-a primit procurorul, tot un om tânăr. Pe drum, că doar tot nu conduceam, consumasem 4 sedative PC să nu fac vreun AVC, avusesem unele antecedente. I-am povestit procurorului tot, am dat o declarație în detaliu cu tot ce v-am povestit și d-voastră, am semnat-o. Am specificat că recunosc tot ce am povestit, dar nu mă consider vinovată și chiar mă simt mândră de ceea ce am făcut, conform principiilor, conștiinței mele și eticii de jurnalist. Știți ceva? A asistat la interogatoriu și comisarul cel alergic la pisici care mă însoțise, mi s-a părut că mă privesc amândoi ușor admirativ. În mod sigur nu se mai întâlniseră cu așa un caz.

Țin mult să fac aici o precizare importantă: s-a spus în presă că am fost forțată de procuror să îmi recunosc vinovăția în absența unui avocat și că nu mi-a fost adus un avocat din oficiu. Este complet greșit, mi-a fost propus avocat din oficiu dar am refuzat, nu aveam nimic de ascuns. Nimeni nu m-a forțat să scriu nimic, nu mi-au fost încălcate drepturile, am fost încântată și mândră să-i povestesc procurorului toată lupta mea, ba chiar i-am spus că, indiferent de consecințe, dată viitoare voi face la fel!

L-am și întrebat, el ce ar fi făcut în locul meu dacă ar fi găsit întâmplător așa o dovadă copleșitoare despre abuzurile cuiva? Ar fi aruncat-o la coș? Mi-a răspuns că trebuia să procedez legal, să fac o sesizare oficială, în nume propriu. Atunci le-am povestit de situația colegilor mei hărțuiți, unii chiar concediați în urmă sesizărilor făcute, Adrian Moise, liderul celui mai important sindicat din SRR, Vasile Luca sau Mihai Miclaus de la Radio Cluj.

Le-am spus că nu îmi permiteam să fiu concediată de Jupanul Miculescu, în situația mea, singură, cu rate la casă și față în întreținere, cine m-ar fi angajat la 58 de ani? Și plângere pentru ce? Faptele sesizate de mine presei pentru a fi aduse la cunoștință opiniei publice erau imorale, nu ilegale, nu există pedeapsa pentru ele, iar eu voiam doar să fie doar oprite. Repet, nimeni nu a profitat de situația mea și nu am semnat nimic, forțată. Sunt un om puterrnic și îmi asum consecințele faptelor mele!

Am scăpat relativ repede, m-am întâlnit la poartă DIICOT cu Adrian Videanu și avocații lui. Noi doi, persoane importante. Am plecat pe jos spre Radio, am avut nevoie de câteva ore să îmi revin. Să va spun și ceva hazliu, în toată tensiunea de acasă de la mine, comisarului cu pistolul (cam de vârstă fiului meu) îi curgeau lacrimile și strănuta continuu din cauza celor două pisici ale mele care se foiau pe acolo, el nu știa că are alergie, îi tot aduceam șervețele și mă scuzam mereu că motanii mei îi provoacă o asemenea reacție.

Ce a urmat, șțiți din articolele din Libertatea.ro. După câteva zile am abordat-o pe tânăra mea vecină de ușa, avocata Andra Ghilenschi, doar că s-o întreb dacă, în situația mea, voi mai primi laptopul sau trebuie să îmi cumpăr altul. Nu mai aveam computer nici la Radio, nici acasă, nu aveam pe ce să lucrez. Nu mai vorbesc despre absolut toate datele pierdute. A uluit-o povestea mea, s-a oferit imediat să mă consilieze și să mă reprezinte, mi-a arătat mai clar drepturile mele și care sunt consecințele recunoașterii vinovăției. Mi-era greu să înțeleg că a-ți recunoaşte faptele, pentru Ei e același lucru cu a-ti recunoste vinovăția. Andra a insistat să nu semnez acord de vinovăție și să mergem în instanța, dar asta ar fi durat mult iar eu nu voiam decât să scap, cu orice preț. A fost o surpriză extraordinară să descopăr că judecătoarea Lucreția Postelnicu de la Tribunalul București a respins acordul de recunoaștere a vinovăției, la fel și celelalte două judecătoare de la Curtea de Apel, Carmen Alina Gohoreanu și Valeria Voica, ceea ce l-a determinat pe procuror să claseze cazul.

În ultimul timp asistăm la o dezbatere amplă legată de fenomenul fake news . Se consideră că e o mare amenințare la adresa presei. Dumneavoastră, după trei decenii de radio, plus activism social și o cruciadă împotriva unei conduceri abuzive, ce părere aveți? Care e cea mai mare amenințare la ora actuală la adresa libertății presei?

Cred că pierderea sau ignorarea propriei conștiințe. Renunțarea la valori și principii în favoarea priorităților de moment. Da-le încolo de adevăr, respect, imparțialitate, corectitudine, onoare, deontologie! Bani să iasă, publicitate, glorie, prima pagină! Intră în instrumentele standard ale oricărui jurnalist, se învață chiar din ucenicie, verificarea știrii din 3 surse, așa că nu îmi vine să cred că fake news-urile pot fi neintenționate. Uneori scontând doar senzaționalul, tabloidizarea, alteori, mai trist, manipularea, influențarea părerilor, schimbarea convingerilor. Cea mai mare amenințare vine, după părerea mea, din propriul spirit. Povestesc acum pentru prima dată, la începuturile „cruciadei” mele împotriva abuzurilor înalților funcționari, am trimis câteva documente unui ziarist, bineînțeles, de pe o adresa de e-mail inventată. După o vreme, mi-a răspuns insistând să ne întâlnim, să-i povestesc mai multe. L-am refuzat constant, mă feream, mi-era teamă. Ce să vezi? După scurt timp, jurnalistul postează un amplu interviu, foarte elogios, fix cu persoană ale cărei abuzuri i le demonstrasem. Et Tu, Brute? Precizez că acel jurnalist scrie în continuare. Asta, apropo de amenințările la adresa evoluției presei.

Dacă ați avea puterea, ce ați schimbă în modul în care funcționează radioul public? Dar presă în general?

Recunosc, o vreme chiar mi-am dorit să obțin poziția din care să pot schimbă modul în care funcționează Radio România, începând cu politica editorială. Iubeam Radioul public, îi iubeam ascultătorii, relaționam cu zeci, sute, dintre ei, ei știu asta, am reușit să schimb multe, știam că pot. Am suficient curaj și un pic de nebunie să merg pe drumuri contra valului. De exemplu, la mijlocul anilor 90, într-o perioada de maximă contestare de către public a muzicii ușoare românești, considerată „ceaușistă” la radiouri se difuza aproape numai muzică englezească sau americană. Cântăreții români erau de-a dreptul bulversați, deprimați, la fel și trupele, nu mai aveau loc în difuzări. Încercau să se adapteze, marile noastre voci începuseră să cânte în limba engleză, mai mult, chiar declarau public că dacă nu cânți în engleză, nu exiști. Ca realizator de emisiuni cu bună reputație, am avut curajul să înființez, în atmosfera respectivă, în ianuarie 1996, o emisiune-clasament, „Cele mai bune piese românești ale anului precedent”, un proiect în care s-au implicat, cu mare plăcere, toți colegii mei. Cu timpul, emisiunea a devenit o tradiție iar în 2001 am urcat-o pe scenă Sălii Radio într-o gala ce avea să devină Premiile Muzicale Radio România. Primele premii muzicale în showbizz-ul românesc și cele mai importante. Toată suflarea muzicală autohtonă le cunoaște și le așteaptă în fiecare primăvară. Un alt caz în care am ales să merg contra valului, despre care am mai vorbit a fost proiectul „80 de ani de muzică în 80 de ani de Radio”, pe care l-am lansat contra modei vremii, resuscitand muzică mai veche românească într-un timp în care dominau muzică house, dance și hip hop. A fost considerat un adevărat fenomen în audio-vizualul românesc, a crescut audiență RRActualitati cu câteva procente iar Radio România și cu mine am fost premiați cu Discul de Aur și Discul de Platină.  Am inițiat și coordonat turnee, lansări și campanii de muzică românească, Radio România Estival și Radio România Callatis. Principiul meu legat de profesie, a fost „muzică românească în limba română, la Radio România!”. Știu sigur că asta își dorește publicul postului național de radio, muzică mai ales în limba lui și știri de interes pentru el. Țineam legătură direct cu ascultătorii, cu fiecare după vârstă și posibilități, prin telefoane, sms-uri, scrisori, whatsapp. Ce li se livrează acum? Cum poți educa un public cu o muzică fără prea mare legătură cu el, cu multe, prea multe știri despre vedete de-afară, vezi Doamne, „influenceri”, prea multe cancanuri. Uitați-va la emisiunile TV de talente muzicale, cum reacționează publicul din gradene când se cânta (mult prea rar) muzică românească? Urale, aplauze nesfârșite, strigăte de bucurie. Ce ar trebui să deducem? Nu contează logica. Majoritatea formatelor sunt importate, iar repertoriul străîn face parte din obligații. De ce să le plătim drepturi de autor compozitorilor și interpreților români?

Ce aș schimba la radioul public? Viziunea. Valorizarea profesioniștilor, cultivarea talentaţilor, a „găinilor care fac ouă de aur”, a creatorilor adevărați, a pasionaților de meserie, a entuziastilor. Nu sunt mulți și nu prea vine nimeni din urmă. Radioul public a devenit o instituție în care personalul auxiliar e mai numeros decât cel de specialitate, redacțional. Conducerile de după 2010 l-au umplut cu referenți, consilieri, juriști, strategi, specialiști în managementul riscului, achiziții, consultanți, contabili, IT-ști. Că-n povestioara cu furnica. Efectul? Scăderea dramatică a audiențelor. Explicația autorilor dezastrului? „nu se mai cere radio”. Deși, în același timp, altor posturi le crește audiența!

Ce aș schimbă în presă? Revenirea la accentul pe valoare, începând cu promovarea valorilor. Cu educația corectă. De la presă de acum, mămicile învață că fiicele lor trebuie neapărat să se tuneze, să ajungă modele, să pună mâna pe un soț bătrân sau, și mai bine, pe un fotbalist. Asta se vinde, apropo de principii cedate în favoarea priorităților. Promovarea nimenilor care ajung vedete în prime time doar pentru că, odată, au fost amanții cuiva. Invitați intens la emisiuni, se consideră formatori de opinie. Oribil! Ce carieră? Ce performanțe? Ei sunt vedete pentru că indicatorii de succes sunt acum doar cantitativi, câte share-uri, câte like-uri, câți follow-eri. Nu mai există indicatori calitativi, nu mai sunt băgați în seama criticii specializați, respectații, temutii de altădată.

Ce aș shimba la români, în general? Mulți cred că își iubesc țară doar pentru că spun că sunt mândri să fie români! Mai bine ar fi mândri să facă ceva bun pentru țară lor, pentru orașul sau satul lor, pentru oamenii din jur. Fiecare după cum poate, începând de la a nu mai aruncă gunoaie pe stradă, până la a nu mai aruncă gunoaie pe gură și pe hârtie. Să te implici, să iei atitudine, să arăți binele și să încerci măcar, să stopezi răul, arătându-l tuturor! E atât de simplu! Dacă nu poți, sau nu ai timp sau resurse (materiale, intelectuale, etc) să ajuți, să construiești ceva pentru binele celorlalți, măcar fii cinstit! Fă bine, sau stai de-o parte!

Nu prea poți impune nimănui, nimic, dar, uite, e atât de lesne să încerci să educi oferind modele de viață curată, de caractere adevărate, de oameni cinstiți și altruiști! Și avem, încă, destui jurnaliști responsabili, conștienți și mândri de aportul lor la mai binele României, tot respectul!

Postări asemănătoare


3 Comments

  1. In legatura cu cazul Gabrielei Scraba, intreb: cui i se prezinta raportul Curtii de Conturi? CC nu are obligatia de a sesiza Corpul d e Control al PM, Parchetul, ANFP, nu stiu, pe cineva??lui Miculescu i s-a facut dosar de abuz in serviciu? cei hartuiti au facut vreo plangere undeva? din interview, nu inteleg cine i-a facut plangere penala doamnei Scraba? de ce procurorii s-au activat doar pentru ea? Va rog sa-mi raspundeti pentru a intelege mai bine cazul, dar si starea de letargie, teama sau complicitate in care angajatii statului se complac sau sunt constransi din diverse motive sa accepte. SI pentru a intelege cum e posibil ca tinerii procurorii/politisti de azi sa aiba acelasi MO ca cei comunisti/stalinisti. Tot bantui pe diverse sie-uir, fete din facebook, si nu inteleg cum de atatia oameni inteligenti nu se pot mobiliza pentru cauze ca aceasta sau ca altele care fac din Romania cu adevarat o tara de nefrecventat. Stiu ca oficialii europeni incrimineaza tara din alte motivesau cu alte pretexte, dar adevarul este ca impostura, lipsa de verticalitate si ostentatia unor romani ne fac de-a dreptul respingatori. Daca nu ne curatim din interior, vom continua sa fim priviti si in exterior ca niste toxice deseuri.

  2. Pingback:Gabriela Scraba: A ignora propria conştiinţă este pericolul cel mai mare pentru libertatea presei | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat