Lenin după Lenin. Un caz de supradeterminare simbolică?

Recenzia cărţii ”Repetându-l pe Lenin” de Slavoj Žižek

(foto: Editura Tact)

Slavoj Žižek, Repetându-l pe Lenin, traducere de Mircea Vlad, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013

Figură istorică față de care nu există o poziționare simplă și care obligă într-un fel la poziționare, Lenin este mai puțin analizat și înțeles în context pe cât este condamnat și/sau adulat aproape fără rest. Eseu lui Slavoj Žižek propune, de pe poziții asumat simpatetice, o raportare nuanțată la Lenin, nu neapărat la personajul istoric, peste care s-au așezat atâtea straturi de mitologie încât pare revoltător să îl consideri astăzi altceva decât un automat depersonalizat auto-plasat integral în slujba revoluției, pentru care nimic nu era exagerat dacă servea această cauză, așa cum nimic, nici măcar emoțiile, nu era permis dacă o obstrucționa1 – cât la posibilitatea deschisă în secvența istorică de activitatea lui politică. Evident că o viață atât de ascetică, atât de devotată unei singure cauze, antrenează un romantism pe măsură, dar Žižek urmărește aici nu expunerea unei biografii mai mult sau mai puțin elogioase, ci așezarea în prim plan a unui personaj cu un fler politic deosebit, capabil de a își urmări scopul cu o consecvență și o integritate impresionante, fără a aluneca însă într-un dogmatism rigid, nelipsit de simțul umorului și fără renunța în același timp la micile plăceri ale vieții. Un revoluționar jovial, simpatic și echilibrat, dacă vreți, care ar fi oferit, în context, nu neapărat cel mai bun răspuns la adresa problemelor capitalismului, dar cu siguranță cel mai hotărât. Lenin revoluționarul nu ar fi urmărit deci niciodată să îl suprime integral pe Lenin omul, chiar dacă ocazional îl punea între paranteze. Așa cum și Lenin omul putea face abstracție de Lenin revoluționarul și înțelege intuitiv foarte bine anumite situații în care teoria marxistă luată de-a gata, ca un corpus doctrinar infailibil, și nu adaptată critic la situația concretă, se putea dovedi contraproductivă. Mă refer desigur „tezele din iulie” și la pacea de la Brest-Litovsk (1918), momente în care Lenin s-a poziționat de unul singur împotriva întregului comitet central al partidului bolșevic și a avut dreptate, chiar dacă Troțki era de părere că nimeni nu poate avea dreptate împotriva partidului: i-a condus pe bolșevici la preluarea puterii atunci când nimeni nu întrevedea imediatețea unei astfel de posibilități și, ulterior la păstrarea și consolidarea ei prin semnarea unei păci rușinoase, dar salvatoare pentru noua putere revoluționară, cu Germania imperială.

Cu alte cuvinte, revoluția de astăzi nu ar avea nevoie de un ascet, de un puritan sau de un fanatic – ceea ce Lenin nu a fost, cel puțin nu în măsura în care este portretizat așa de către autori anticomuniști ireconciliabili – ci de un om imperfect, ca toți, oamenii, nestrivit de povara unor imperative teoretice și morale care să ajungă să îl dezumanizeze. Cam ca Žižek, așa? „Prin urmare, a-l repeta pe Lenin nu înseamnă o reîntoarcere la Lenin – a-l repeta pe Lenin înseamnă să acceptăm că «Lenin e mort», că soluția lui particulară a eșuat, a eșuat chiar îngrozitor, dar că a existat o scânteie utopică ce merită salvată. A-l repeta pe Lenin înseamnă să distingem între ceea ce Lenin a făcut cu adevărat și câmpul de posibilități pe care le-a deschis, tensiunea din Lenin între ce a făcut cu adevărat și o altă dimensiune, ceea ce era «în Lenin mai mult decât Lenin însuși». A-l repeta pe Lenin înseamnă să repetăm nu ce a făcut Lenin, ci ceea ce nu a reușit să facă, șansele lui ratate (p. 95, subl. în orig.).

În ecuația lui Žižek, Lenin devine deci sinonimul emancipării propriu-zise, extrapolată din contextul ei istoric particular pentru a servi ca un fel de rețetar generic al revoluției viitoare. Repet, este vorba de Lenin ca figură politică, nu de Lenin omul, a cărui idiosincrazii contează prea puțin în acest caz. E vorba despre ce a întrezărit mai degrabă Lenin, nu despre ceea ce a făcut efectiv. E vorba despre transformarea marxismului dintr-o sperietoare teoretică având un iz exotic și neverosimil într-un instrument politic efectiv, cu toate neajunsurile lui evidente. Așa cum bine a observat Alain Badiou discutând despre comunism în general, idee care pentru Žižek este concentrată în persoana politică a lui Lenin, „Atunci când e vorba de «comunism», trebuie să revenim la sensul său veritabil, la sensul său generic, și anume ipoteza că nu e necesar ca societățile omenești să fie conduse de principiul interesului privat. Asta nu înseamnă deloc că tocmai colectivul absoarbe individul sau chestii de genul ăsta. Asta înseamnă pur și simplu că putem să nu fim sub dictatura polilor oligarhici supuși legilor profitului și al căror servitor este, în realitate, întregul ansamblu al sistemului politic. Dacă comunismul înseamnă o societate aflată în căutarea unui principiu imanent, altul decât interesul, atunci vom considera cei șaptezeci de ani de experiențe care se reclamă, în secolul trecut, de la comunism, drept ceea ce sunt, și anume un infim început diferențial și, ca orice început, unul încă rătăcitor, al unei secvențe istorice care se va întinde probabil de-a lungul mai multor secole. Aș adăuga că faptul că societățile se află sub dominația celor bogați și puternici durează, la rândul său, de câteva milenii. Și atunci, chemăm la judecată șaptezeci de ani de experiență comunistă și spunem: ei bine, nu ați rezolvat problema moștenită a unor milenii de dominație naturală, prin urmare semnificantul vostru este discreditat”. În ce mă privește, găsesc că acest proces este prost organizat, într-adevăr greșit. I se aplică unui cuvânt, «comunism», o jurisdicție istorică pe care n-am aplica-o niciunui alt cuvânt. Îndeosebi, legătura între comunism și totalitate este o legătură pe care putem încerca să o susținem în ce privește organizarea țărilor în care domină un partid-stat. Însă forma istorică a partidului-stat nu are nicio legătură naturală sau esențială cu comunismul. Nu există absolut niciun motiv pentru care comunismul să fie domnia totalității. E chiar mult mai probabil ca el să fie domnia multiplicității”2.

Perfect de acord: emancipările nu trebuie retardate nici prin asocierea și reducerea lor la persoana lui Lenin, nici prin identificarea lor strictă cu socialismele real-existente, nici prin invocarea ritualică a Holocaustului sau a Gulagului în fața oricărei alternative de a depăși ordinea existentă.

Lucrurile nu rămân însă atât de serene precum sunt prezentate mai sus, cel puțin nu la Žižek, pentru care un leninism înțeles până la capăt este un leninism care nu poate face abstracție de partid ca vehicul particular al totalității universalizante (p. 77), respectiv o formă de adevăr unilateral, în sensul că orice mijloc de accesare a universalului este mediat inevitabil de poziția particulară, de clasă, a mediatorului, fie el individ sau organizație. Însă aici apare un joc de cuvinte cu implicații majore: „adevărul universal al unei situații concrete poate fi articulat doar de pe o poziție complet partizană – adevărul este prin definiție unilateral” (p. 24, subl. în orig.). În ce rezidă până la urmă particularitatea care accesează universalul, în predicatul ei inițial sau în finalitatea ei? Pentru că dacă acest predicat nu construiește în mod dialectic universalul, rămânând ancorat în izolarea sa pe care își propune să o extindă pentru a atinge dimensiuni universale, atunci avem o problemă. Substanța contribuie în aceeași măsură la șlefuirea subiectului pe cât contribuie acesta din urmă la aprehendarea ei necesarmente locală, contextuală. Universalul nu înseamnă subordonarea intransigentă a totalității la un predicat particular, ci integrarea dinamică a respectivului particular în întregul din care provine. Acest unilateral leninist pe care Žižek îl înțelege foarte bine, și căruia îi corespunde, în termeni organizaționali, partidul de avangardă, reprezintă tocmai imposibilitatea universalității leniniste, care urmărește să-și disloce propria particularitate pentru a cuprinde universalul în proprii săi termeni, ceea ce este imposibil. Adevărul este întregul, spunea Hegel în fenomenologia sa, iar acest întreg reprezintă rezultatul dialecticii istorice, nu forma specifică prin intermediul căreia este interpelat. La universal se ajunge numai pe un traseu particular, dar, pe lângă faptul că există o multitudine de trasee în acest sens, niciunul dintre aceste trasee nu poate să își aroge monopolul universalului, erijându-se în rețea de transmisie privilegiată a dinamicii istorice.

Nu putem și nu trebuie să renunțăm niciodată la nou, la deschidere, la emancipare. Dar putem renunța la vocabularul contextual desuet prin care exprimăm acest deziderat. Din perspectiva psihanalizei lacaniene, ar fi indicat de asemenea să renunțăm și la șirul de semnificanți care îl exprimă în acest sens rigid și depășit din punct de vedere istoric: leninism, partid, comunism, luptă de clasă, revoluție. Cu toată încărcătura lor romantic-radicală și seducătoare, acești termeni s-au dezvoltat într-un context istoric de mult dispărut. De ce continuăm să îi utilizăm ca și cum sensul lor ar fi unul anistoric? Dinamica istorică din prezent este una noua, care nu poate fi redusă la înțelegerea lineară a progresului așa cum s-a dezvoltat ea în secolul XIX. Moishe Postone avertizează de altfel că înseși contradicțiile structurale și dialecticile pe care le antrenează trebuie înțelese strict istoric, nu extinse arbitrar asupra unor situații noi, a căror critică imanentă nu pot decât să o rateze, abordând-o mai degrabă ritualic, metafizic, decât explicitând-o cu adevărat: „orice teorie ce atribuie o logică de dezvoltare intrinsecă istoriei ca atare, fie ea o logică dialectică sau evoluționistă, proiectează o dimensiune a capitalismului asupra istoriei în ansamblu”3.

Dacă destinul subiectului semnificat se joacă mai degrabă la întretăierea dintre șirurile de semnificanți decât în interiorul lor, rezistența la simbolizare devine o obligație, fără a anula prin aceasta absența constitutivă care este subiectul, determinarea sa de către limbajul inconștient al dorințelor și al simbolurilor prin intermediul cărora dorințele ne parvin la nivelul limbajului uzual. Și cum autocritica – alt termen depășit – nu se poate face decât din interiorul discursului, ce ar fi să luăm în calcul nu o autocritică trans-discursivă, ceea ce este evident imposibil, ci o autocritică inter-discursivă, fără a cădea desigur în capcana relativismului postmodern? Spațiile goale dintre semnificanți, punctele de intersecție și de fricțiune dintre discursuri semnifică la fel de mult ca simbolurile în sine, consideră Lacan. Iar în cadrul acestor tensiuni inter-discursive se află șansa, deschiderea, pe care niciun simbol nu o poate anula, chiar dacă o semnifică și caută să o sustragă în același timp unor semnificări alternative. Șansa unei repoziționări la nivel simbolic-libidinal, care să afirme o nouă punere de sine a subiectului ca loc gol în istorie, istoria propriului inconștient. Șansa deci a unui loc gol care să semnifice la fel de mult ca simbolurile deja existente, alunecând printre și pe lângă ele în căutarea unei juisări cât mai împărtășite, a unui Sade cât mai apropriat kantian din punct de vedere normativ, această normativitate neexprimând aderența rigidă și necritică la o formă istorică anume. Cu cât asumăm mai intens logica discursivă a simbolurilor care ne semnifică, cu cât o interiorizăm mai profund la nivelul dorinței noastre de recunoaștere și a recunoașterii dorinței noastre, a propriei libidinalități, cu atât mai mult exprimăm fără a reprima, fără a rezista exprimării Celuilalt, numelui-tatălui, unui șir de semnificanți ale cărui condiții de posibilitate și-au pierdut de mult timp actualitatea și relevanța și care subzistă numai la nivelul cuvintelor pe care ne încăpățânăm să le folosim în continuare. „Ironia revoluțiilor este aceea că generează o putere care este cu atât mai absolută în exercițiul său, nu din cauză că este mai anonimă, așa cum spune lumea, ci pentru că este redusă complet la nivelul cuvintelor care o semnifică”4.

Contextul istoric în care a apărut comunismul filosofic și ulterior comunismul politic s-a schimbat de mult, în timp ce noi utilizăm în continuare o retorică critică inteligibilă strict în interiorul acelui context istoric. Asta înseamnă că suntem prizonierii simbolici ai unor epoci pe care nu le mai înțelegem, a unor constelații dialectice lipsite de miză reală pentru imperativele prezentului. A unei supradeterminări simbolice care ne îngreuiază accesul la propria istorie și implicit la propria emancipare, împingându-le pe ambele în inconștient.

 


1 Vezi, pentru informații legate de sensibilitatea lui Lenin și criticile lui neobosite la adresa birocratismului și a cultului personalității, Cristopher Reed, Lenin. O viață de revoluționar, traducere de Dan Criste, Meteor Publishing, București, 2015, pp. 299-304, 313-315.

2 Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicația. Conversații cu Aude Lancelin, traducere de Alex Cistelecan, editura Tact, Cluj-Napoca, 2012, pp. 105-106.

3 Moishe Postone, Istorie și heteronomie. Eseuri critice. Traducere de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 55.

4 Jacques Lacan, Ècrits. The first complete edition in English, traducere de Bruce Fink, New York, London, W. W. Norton & Company, 2006, p. 234.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat