Mental și material, capitalismul ne creează în așa fel, încât să nu ne putem imagina depășirea sa și dacă ne-o imaginăm, să nu o putem depăși fără să fim împinse înspre acțiuni violente împotriva lui
Enikő Vincze – intervenția de la lansarea traducerii lucrării Capitalismul pe muchie de cuțit de Albena Azmanova
Mulțumesc Albenei Azmanova pentru carte și Mariei Cernat și lui Alexandru Ionașcu pentru traducerea care ne dă acum posibilitatea să vorbim și în România despre capitalism, dar și despre modalitățile de depășire a capitalismului. Desigur ar fi bine să discutăm despre fiecare capitol în parte, dar pentru că nu avem timp pentru așa ceva, m-am gândit să aleg trei teme majore din cele tratate în carte, pentru a le aduce mai aproape de contextul românesc, dar și de subiectul activismului politic al mișcării Căși sociale ACUM!/ Social housing NOW! din Cluj sau al Blocului Pentru Locuire, din care fac și eu parte. Fac asta prin a introduce în argumentele mele câteva exemple din domeniul locuirii, de ce este locuirea centrală capitalismului, sau cum să ne gândim la soluții la criza locuirii care ar avea potențialul să depășească capitalismul.
Apreciez foarte mult până la capăt demersul analitic al autoarei și ideea de a formula câteva propuneri privind cele mai importante măsuri de care am avea nevoie acum. Albena ne spune, că recenta fază a capitalismului (post-neoliberal) s-ar putea numi un capitalism al precarității, precaritatea fiind un fenomen complex cu multe dimensiuni, precum nesiguranță, dependență, lipsă de putere, dezordine politică, austeritate economică, frică de schimbare. Ea aduce argumente de ce ar trebui să ne concentrăm pe eliminarea precarității. Pentru că, ne spune, eliminarea precarității ar crea o stare societală în care noi toți am avea mai mult timp, am avea mai mult curaj, am lucra mai puțin sub presiunea productivității și astfel am avea oportunitatea să gândim despre o alternativă la capitalism.
În această carte Albena Azmanova vorbește despre depășirea capitalismului fără revoluție și fără utopie, ceea ce personal cred că nu este posibil, dar dacă citim cartea până la final, ne dăm seama că autoarea de fapt caută soluții intermediare pentru a crea această stare în care ne putem permite și avem timp să gândim la o alternativă la capitalism fără frică. Iar această stare intermediară ar fi posibilă fără revoluție și utopie, cel puțin așa înțeleg eu argumentul ei. Aș dori, însă, doar să sugerez aici, că, de fapt, din momentul în care ne gândim la măsurile de depășire ale capitalismului, chiar și pentru a crea starea intermediară ce creează condițiile pentru a gândi mai departe despre asta, avem nevoie de anumite viziuni politice, utopice sau nu. Pentru că (nici) eliminarea precarității nu se realizează prin niște politici presupus tehnice, căci politicile sunt instrumente ale politicului, iar politicul este informat de viziuni/ ideologii. Și aș mai adăuga că, pentru a gândi schimbarea radicală în materialitatea ei, este nevoie de a gândi despre posibilitatea preluării controlului asupra mijloacelor de producție de catre clasele lucratoare. Iar acest lucru nu ni-l prea putem imagina că se va întâmpla prin căutarea unui consens amiabil cu capitalul care, prin însăși natura sa, nu poate funcționa altfel decât prin exploatare și deposedare continuă, iar asta este posibil doar datorită proprietății private asupra mijloacelor de producție.
Dar să mă axez acum un pic mai detailat pe cele trei teme anunțate.
- Dinamica constitutivă a capitalismului
Prima temă despre care doresc să vorbesc aici este cea a dinamicii constitutive a capitalismului, sau a factorilor constitutivi ai capitalismului asupra cărora ar trebui să acționăm dacă vrem să depășim capitalismul. Dintr-o serie de factori, Albena decide să se concentreze pe producția competitivă a profitului. Desigur nu neglijează cu totul celelalte două aspecte, precum proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, care face posibilă exploatarea, și nici logica de bază a capitalismului care este acumularea de capital. Ea decide, însă, să se concentreze pe efectele nefaste ale competiției pentru profit, și să se întrebe, ce s-ar putea face în vederea eliminării acestei caracteristici a societății capitaliste.
O problemă majoră este că acest, să-l numim, spirit al capitalismului, căci autoarea dorește să îl re-aducă pe Max Weber lângă Marx în peisajul analitic pentru a înțelege ce se petrece cu acumularea de capital, ei bine, acest spirit al competiției pentru profit este extrem de dificil de eliminat. De ce? Pentru că el cumva este impregnat în toată țesătura socială, nu doar în economie, nu doar în politică, ci și în modul în care noi oamenii obișnuiți ne trăim viața cotidiană. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne reamintim că Albena vorbește despre dominația relațională, dominația sistemică și dominația structurală în interiorul capitalismul, care toate împreună fac ca acest imbold pentru competiție pentru profit să fie nu doar marca economiei productive și non-productive, ci un principiu pe care toate instituțiile ni-l impun in toate domeniile vietii. Piața, instituțiile statului, educația școlară, mass-media, toată lumea vrea să ne învețe să fim competitivi, să fim eficienți, să facem profit pentru că astfel ne dovedim capacitatea antreprenorială, ceea ce e analogul succesului în capitalism. Și apoi ceea ce se întâmplă în urma acestui demers, este practic o victorie a statului în colaborare cu capitalul, pentru că noi interiorizăm acest lucru, încercând să ne apropiem de idealul capitalist al omului. Astfel structuralul se transformă în ceva sistemic, și nu devine dificil doar să trăim altfel, pe baza altor principii, ci devine dificil chiar și să ne imaginăm o altă societate. Într-un alt fel de societate noi toți am funcționa pe alte baze și nu pe fondul competitivității pentru profit, iar statul ar pune pe agenda sa politică în mod primordial nevoile societății și nu ale capitalului.
Spuneam că încerc să aduc temele discutate aproape de problema locuirii, iar aici este tocmai bine să dau un exemplu la această explicație abstractă. În România de azi avem foarte mulți proprietari de locuințe, iar sectorul privat, prin dezvoltatori imobiliari, bănci și fonduri de investiții, nu doar produce locuințe în timp ce statul aproape că nu mai produce deloc, ci și tranzacționează și speculează locuințele. Iar prin toate mecanismele pe care le controlează, acești actori creează și criza locuirii manifestată printre altele în accesibilitatea financiară redusă a locuințelor sau, altfel spus, în prețurile exorbitante la locuințe, din care profitul intră în buzunarele lor. Dar dincolo de cei din urmă, care dictează ce se întâmplă pe piața de locuințe și sunt câștigătorii acestor procese, și oamenii obișnuiți, cu venituri mici, chiar, în unele cazuri săraci, dar care au o locuință, încearcă să își valorifice locuințele pe piață, adică să le folosească prin valoarea lor de schimb. Astfel, acest sistem al acumulării de capital prin producția și tranzacționarea de locuințe pentru profit ajunge să fie internalizat la nivelul vieții cotidiene. Desigur, înțelegem motivațiile oamenilor simpli care folosesc locuințele date în chirie de ei ca o sursă pentru completarea veniturilor lor mici, salarii sau pensii, dar trebuie să observăm, deci, cum acest mecanism întrepătrunde toată structura societală, și cum generalizarea producției competitive a profitului se vede și în această chestiune a locuirii.
Autoarea face referire în carte printre altele și la David Harvey, geograful critic marxist, care la rândul său oferă multe repere pentru analiza critică a capitalismului din punctul de vedere al locuirii, observând cum locuirea devine, ca parte a mediului construit, o sursă de acumulare de capital, formând circuitul secundar al capitalului. Tocmai de aceea, ea trebuie regândită prin viziuni care oferă alternative la capitalism. Pe de altă parte, însă, tocmai din acest motiv, pentru noi, activiști politici care luptă pentru dreptate locativă, este atât de dificil să schimbăm ceva în politica locuirii. Încercând să revendicăm niște drepturi și niște măsuri care să crească fondul de locuințe sociale publice, ne dăm seama că acest lucru nu este posibil pentru că modul în care locuirea și politica locuirii funcționează este parte integrantă a capitalismului contemporan. Și pentru ca locuirea să se schimbe și să nu mai depindă de această logică a profitului, este nevoie ca întregul sistem să se schimbe. De aici vine, de altfel, și încercarea mea personală de a conecta activismul din zona justiției locative cu gândirea critică mai amplă despre capitalism și despre alternative la capitalism, gândire pe care încercăm să o cultivăm și în grupul informal Viziune Socialistă (VIS). 2.
2. Crizele capitalismului
A doua temă dezvoltată în lucrarea Albenei despre care aș vorbi, se referă la crizele capitalismului. Cred că aici avem de-a face cu una dintre provocările majore ale analizei, pentru că autoarea ne spune că nu există o criză a capitalismului, ci o criză a crizei capitalismului. Cum înțeleg eu această chestiune, sau ce aș propune eu apropo de această temă, este că trebuie să recunoaștem că, de fapt, crizele produse de capitalism în mod ciclic nu sunt o criză a capitalismului pentru că ele de fiecare dată se rezolvă prin soluții care salvează capitalul din criză. Fiecare criză se soluționează într-un fel care susține capitalul (dar și contradicțiile capitalismului), de aceea creează condițiile care apoi fac posibilă explodarea următoarelor crize.
Criza din anii 1970 (sfârșitul capitalismului de stat) a creat mai multe oportunități de acumulare de capital prin instaurarea capitalismului neoliberal care a liberalizat circulația capitalului peste granițe statale, aplică principiile pieței în toate domeniile societății, și transformă statul într-un stat total subordonat capitalului. Apoi, criza financiară din anii 2008-2009 creată de neoliberalism și de economia bazată pe credite, s-a soluționat prin salvarea băncilor și sectorului financiar. Iar acest lucru a contribuit la continuarea și adâncirea financializării capitalismului în toate sectoarele economice, adică la transformarea bunurilor și serviciilor în active în care se pot face investiții, și la dominația actorilor financiari care împânzesc ca un păianjen economia productivă, dar și dezvoltarea imobiliară, sau producția de locuințe. În ceea ce privește criza energetică și inflaționistă curentă, produsă tot de capitalism, vedem cum statul nu vrea să găsească alte soluții la ele decât cele care subvenționează companiile private din domeniul energiei sau, prin politici monetare, permit băncilor să își crească profiturile. Revenind la exemple din domeniul locuirii, observăm cum față-n față cu creșterea dobânzilor la creditele imobiliare, dezvoltatorii și investitorii imobiliari încep să se gândească acum la soluții care să îi salveze, considerând că în momentul de față trebuie să meargă mai mult în direcția producției de locuințe pentru închiriere. Iar statul la rândul său îi va ajuta pe ei, nici nu se va gândi că răspunsul lui la criza imobiliară de acum ar trebui să fie să construiască mai multe locuințe publice date în chirie socială, ci se va gândi la programe guvernamentale care să susțină actorii imobiliari privați în producția de locuințe private dedicate închirierii pe piață.
Deci problema este, susțin eu, tocmai acest mecanism neîncetat al producerii și soluționării crizelor create de capitalism în favoarea capitalului. Astfel, întrebarea despre posibila depășire a capitalismului devine cum anume putem să scăpăm de această logică, cum se pot căuta soluții la crizele create de capitalism nu prin salvarea capitalului, ci puse în slujba forței de muncă și a tuturor celor care suferă de deposedări de tot felul.
Apropo de Europa Centrală și de Est, după treizeci și ceva de ani de capitalism, trebuie să reanalizăm și criza capitalismului din anii 1980. Și să ne întrebăm, cum a redevenit România parte a capitalismului global după 1990 (fiind parte și până atunci, dar altfel) și cum toate economiile socialismului de stat trebuiau să se prăbușească pentru a crea noi posibilități pentru revigorarea capitalismului occidental. De ce capitalismul global avea nevoie de prăbușirea socialismului, fie el și în varianta socialismului de stat? Apropo de socialismul de stat … aici aș vedea eu o sursă importantă de la care ar trebui să pornim atunci când căutăm alternative la capitalism. Eu fiind adepta căutării unor alternative la capitalismul post-neoliberal contemporan în direcția socialismului internaționalist, încerc să gândesc o alternativă care se bazează atât pe critica capitalismului, cât și pe critica socialismului de stat. Cel din urmă, în contextul capitalismului global, s-a auto-destrămat, statul proprietar al mijloacelor de producție a decis să se auto-deposedeze și să creeze sectorul privat și spații pentru acumulare de capital – de aici ar trebui să începem critica acestui sistem, să înțelegem de ce și cum s-a întâmplat, și cum ar trebui să fie un socialism alternativ, cu care să nu se întâmple acest lucru. Chiar dacă asta nu este o temă centrală a cărții sale, Albena totuși formulează și ea câteva critici despre socialismul de dinainte de 1990 în țări precum Bulgaria sau România, dar nu se referă la ceea ce am accentuat eu mai sus. De asta am vrut să aduc în atenție și aceste idei, ca o completare. Autoarea nu se referă nici la întrebarea dacă este sau nu posibilă realizarea socialismului, sau depășirea capitalismului printr-un alt regim, într-o singură țară, sau într-un bloc de țări; desigur și asta este o temă veche pentru noi. Prăbușirea socialismului de stat în anii 1990 ne arată că acest lucru nu este posibil, și este tot mai puțin posibil, datorită interdependențelor între țări în capitalismul global contemporan. Războiul din Ucraina este un laborator, din păcate, unde putem observa acest lucru, sau faptul că sistemul capitalist de azi are nevoie de războaie dacă interesele marilor puteri impun reîmpărțirea lumii interdependente.
3. Posibilitatea depășirii capitalismului
Gândind despre posibilitatea depășirii capitalismului, Albena ne spune încă un lucru foarte important: capitalismul reușește să se perpetueze, în pofida, sau chiar și prin crizele produse de el însuși (precum am văzut mai sus), pentru că el este capabil să țină sub control și nemulțumirile oamenilor. Ar fi nevoie, deci, ca aceste nemulțumiri să se conștientizeze politic, să se manifeste în public, să fie puse pe agenda politică a decidenților. Dar așa ceva, precum ne arată istoria, nu pare să fie posibil pe cale pașnică. Personal nu cred că statul, în varianta sa de azi, transfigurat după chipul neoliberalismului, este dispus să rediscute “acordul de legitimitate” (precum definește Albena relația de legitimitate între cetățeni și autoritate) în direcția deschiderii către nemulțumirile oamenilor exprimate prin manifestări în care ei trebuie să se impună față-n față cu forțele de ordine ale acestui stat. Dacă nemulțumirile oamenilor sunt expuse forțelor de ordine, acordul cu pricina nu va putea fi rescris pe cale pașnică.
Nemulțumirea față de creșterea de azi a costurilor traiului, care se datorează creșterii profitului companiilor private din domeniul energiei și toate celelalte sectoare economice unde scumpirile se țin în lanț, ar trebui să impună depășirea capitalismului. Dar va accepta statul să facă asta, adică să iasă din cârdășia sa cu capitalul, și să găsească soluții la această criză care nu îi convin capitalului? Va accepta statul, de exemplu, să socializeze companiile private pe care le salvează prin subvenții și ajutoare de stat, adică să le acorde aceste ajutoare cu condiția ca proprietarii firmelor să predea activele acestor firme lucrătorilor măcar în echivalentul procentului de care se bucură de subvenții din banii publici? Va accepta statul să construiască locuințe sociale din fonduri publice în loc să ofere sprijin actorilor privați ce vor să construiască în continuare pentru închiriere, ca alternativă la modelul de homeownership predominant în România până acum, dar ajuns în criză din cauza creșterii dobânzilor bancare? Va accepta statul să susțină oamenii care nu mai reușesc să își plătească ratele bancare în loc să lase băncile să îi evacueze și apoi fondurile de investiții să cumpere creditele neperformante și aceste locuințe la preț redus, deschizând noi căi pentru speculații pe piața de locuințe? Va face toate astea fără o presiune populară care să ajungă la cote ce devin deranjante, sub care nu va putea să continue vechea poveste a salvării capitalului de criza produsă de capitalism?
Albena propune soluții pentru depășirea capitalismului, sau cel puțin pentru depășirea precarității ca o condiție de a gândi despre depășirea capitalismului, care par să fie atractive. Mi-aș permite însă să le renuanțez, observând câteva limite ale lor.
Una dintre soluțiile propuse este emanciparea fără utopie. Dar mă întreb, dacă emanciparea de sub exploatare, subordonare și deposedare se poate face fără o viziune care de fapt trasează direcția emancipării?! Personal nu cred că există emancipare în abstract. Emanciparea este o formă de (auto)conștientizare care deschide potențialul acțiunii pentru schimbare, în timp ce creează și subiectul acțiunii eliberat de sub jugul mental și economic al structurilor de putere împotriva cărora se revoltă. Iar schimbarea trebuie să fie materială și trebuie să se facă în anumită direcție, pentru care are nevoie de viziune. De utopie, dacă vreți, pentru că în condițiile în care cuplul stat-capital s-a fixat atât de adânc și de atâta vreme în această coabitare de întrajutorare ce salvează cu succes capitalul cu ocazia oricărei crize a capitalismului, orice viziune de schimbare pare să fie utopică. Cred că ar trebui să putem să visăm tocmai ceea ce pare imposibil, pentru că sistemic și structural capitalismul ne crează în așa fel încât să nu ne putem imagina depășirea sa și dacă ne-o imaginăm, să nu o putem depăși fără să fim împinse înspre acțiuni violente împotriva lui. O altă chestiune discutată de Albena apropo de emancipare, este propunerea de a pune pe primul plan emanciparea și de a critica revendicările justiționare. Într-un fel, asta este echivalentul punerii în opoziție a emancipării cu justiția. Personal, eu le văd întrepătrunse, dar desigur depinde și ce anume se înțelege prin justiție, și la ce lupte pentru justiție ne referim. Pentru noi, activiștii politici pentru dreptate locativă, justiția înseamnă justiție socio-economică, de creare a unui regim locativ care să fie extras de sub influența pieței, acumulării de capital și competiției pentru profit, prin reglementarea pieței de locuințe și prin producerea unui număr semnificativ de locuințe sociale din fonduri publice care să fie în administrarea chiriașilor și să nu ajungă să alimenteze piața. Mai departe, pentru noi, pentru mine, gândirea despre astfel de revendicări presupune existența sau cel puțin co-crearea subiectului care revendică, care este un subiect politic ce se emancipează în timp ce formulează aceste revendicări, și formulează aceste revendicări în timp ce se emancipează.
O altă soluție despre care Albena consideră că ar fi necesară pentru combaterea precarității, este cea a solidarizării politice între toți precarii. Cartea aduce mai multe argumente pentru a vedea nesiguranța și dependența sau lipsa puterii de a schimba ceva sau frica de a iniția schimbări ca o caracteristică a vieții multor categorii sociale. Dar precaritatea celor săraci, celor cu venituri mici și precaritatea celor cu venituri mai mari nu este una și aceeași. Există o inegalitate între precari, precaritatea în sensul larg al cuvântului ne afectează în mod inegal. Presupunând că s-ar închega un fel de solidaritate între toți precarii, această situație ar purta riscul ca precarii mai privilegiați, adică privilegiați relativ față de precarii săraci, să domine definirea revendicărilor comune, care nu neapărat ar reflecta și nemulțumirile celor mai săraci sau categoriilor sociale rasializate. Personal cred, că ar fi de dorit construirea unei solidarități politice împotriva capitalului. Deci nu aș renunța la lupta de clasă în favoarea (auto)organizării celor 99% împotriva celor mai bogați 1%. Pentru asta este nevoie, printre altele, de conștientizarea faptului că modurile diferite în care capitalul exploatează și deposedează diferite clase lucrătoare de fapt sunt legate între ele, și ele împreună perpetuează dominația capitalului asupra tuturor. Cea din urmă devine posibilă printre altele și datorită abilităților capitalului, și statului care îl deservește, de a manipula diferențele între clasele lucrătoare și clasele lucrătoare însele prin crearea unor antinomii între ele prin apelul la ideologii ale meritocrației și competitivității sau ale criminalizării și rasializării săracilor. Revenind la exemplul locuirii. Cred că, solidaritatea politică pentru crearea unui fond locativ public semnificativ ce slăbește puterea pieței de locuințe și contravine intereselor capitalului investit în dezvoltare imobiliară, este slăbită tocmai prin crearea simbolică și materială a unor clase lucrătoare cu putere mai mare de cumpărare, dar îndatorată prin chirii private sau rate bancare, și contrapunerea acestora cu lucrătorii cu venituri reduse care sunt stigmatizați pentru că ar avea nevoie de locuințe sociale, în timp ce și cele din urmă devin stigmatizate astfel încât par să nici nu fie dorite de cei mulți.
Ca să vorbești, cum face Albena, despre posibilitatea subminării capitalismului prin folosirea instituțiilor democrației liberale, înseamnă să mai ai încredere în aceste instituții. Asta în pofida istoriei relativ recente și din România, când orice partid politic ar fi fost la putere datorită votului democratic, ceea ce s-a înfăptuit era și este privatizarea treptată a tuturor domeniilor (de la industrie și agricultură, prin servicii și locuire, până la energie, cu tendințe înspre educație și sănătate publică) și liberalizarea prețurilor care reduce viața a tot mai multor categorii sociale la supraviețuirea de pe o zi la alta. Albena formulează câteva propuneri concrete către instituțiile europene, de exemplu, crearea unui Fond Suveran de Investiții Europene care ar funcționa ca un sistem transeuropean de asigurări sociale, și un Mecanism European de Stabilitate Socială, ce țin de spectrul încrederii în instituțiile democrației liberale și schimbării capitalismului pe cale pașnică. Dar mai putem avea încredere într-o reproiectare a Modelului Social European, care se tot perpetuează de mai multe decenii fără, însă, de a soluționa marile probleme sociale din statele membre, precum sărăcia sau accesibilitatea largă a unor locuințe adecvate sau inegalitatea de toate felurile? Cu siguranță cu greu, mai ales dacă Modelul Economic European trasat în spirit neoliberal nu se va schimba în alte direcții decât cele ale reîntoarcerii la capitalismele naționale.
Sunt de acord că lupta împotriva precarității este importantă, asemeni cu crearea unor largi solidarizări politice, dar susțin că ea ar trebui dusă împreună cu lupta împotriva inegalităților care până la urmă trebuie să fie o luptă de clasă. În ceea ce mă privește, și cu siguranță nu sunt singură cu aceste păreri, aș dori să închei prin a spune următoarele. În timpul pandemiei chiar credeam că statul s-a învățat că societatea are nevoie de investiții publice masive în servicii publice, printre altele în locuire și sănătate, și a început să exerseze pe față implicarea activă în piață (prin ajutoarele de stat). Dar apoi foarte repede am văzut că nu se întâmplă asta. Din contra, populația slăbită a fost lovită spre finalul anului 2021 de deciziile guvernamentele care au liberalizat prețul la energie, au mărit investițiile în militarizare sau care au crescut dobânzile bancare. De aceea, nu mai pot să cred că statul (controlat de capital), prin instituțiile democrației liberale, va vrea să aibă soluții structurale la criza actuală care să vină în sprijinul oamenilor exploatați, deposedați, săraci, precari, sau va avea soluții la criza climatică în afara înverzirii unor sectoare ale economiei ce aduce profit capitalului. Dacă nemulțumirile generalizate nu se coalizează într-o luptă de clasă împotriva cuplului stat-capital, începând, poate, prin câștigarea controlului asupra instituțiilor statului, riscul este ca ele să se canalizeze în direcția dreptei naționaliste și să se epuizeze în lupte inutile față de imigranți, romi, LGBTQ, sau în războaie între state naționale prin care se ciocnesc de fapt marile puteri imperialiste în vederea creării unei noi ordini mondiale.
Profesor în sociologie la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai, activistă pentru dreptate locativă în cadrul Căși sociale ACUM! din Cluj şi în Blocul pentru Locuire. Are cercetări și publicații despre naționalism, rasism, dezvoltare spațială și urbană inegală în capitalism, locuire și inegalități, feminism. Predă cursuri în tematica Europei sociale, și a sociologiei relațiilor internaționale.
