În contextul unei idealizări masive a intelighenției interbelice de dreapta și a unei opinii publice puțin dispuse să admită evidentele tendințe extremiste ale generației ‘30, cele două minute de documentar dedicate legionarismului lui Eliade trebuie apreciate ca un pas real către necesara dezidealizare
La finele anului 2018, TVR 1 difuzează, în contextul aniversării rotunde a Marii Uniri, seria de documentare „Români care au schimbat lumea”. Din marile numele portretizate nu lipsește celebrul istoric al religiilor Mircea Eliade. În documentarul ce-i este dedicat, episodului adeziunii sale legionare (1937-1938) îi sunt alocate cam două minute (din cca 23). Faptele istorice documentate sunt relatate atenuat, sublicitându-se în mod semnificativ acest episod biografic. Asamblarea datelor, mărturiilor și imaginilor dă impresia unor adevăruri spuse pe jumătate, ba chiar a unei cauționări a adeziunii lui Eliade la legionarism, așa cum voi încerca să lămuresc mai jos. Dar, mai întâi, iată transcrierea celor două minute care ne interesează:
(Voice-over 1:) Timpul dat generației sale se apropia de sfârșit. Umbra mișcării legionare se întinde încet-încet peste România. Eliade scrie cu furie în mai multe gazete, în special în Cuvântul condus de Nae Ionescu.
(Voice-over 2 – fragment din Jurnalul lui Mihail Sebastian:) Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam, spunea Mircea. Nu e nici farseur, nici dement. Este numai naiv.
(Florin Țurcanu:) Cred că Sebastian știa ce zice când vorbea despre naivitate. Dar asta nu exclude o sinceră adeziune, o dorință sinceră de a te lăsa înșelat.
(Sorin Alexandrescu:) Există un singur articol pe care l-a scris, ”De ce cred în biruința legionară”, pe care el a spus că nu l-a scris, ci a fost scris în redacție din frânturi sau că a fost compus din diverse alte articole. Asta a spus toată viața.
(Andrei Oișteanu:) [Articolul] a apărut în decembrie 1937, cu câteva zile înainte de alegeri. O astfel de declarație a înclinat balanța către un scor foarte bun obținut apoi de Mișcarea Legionară.
(V.-o. 1:) În vara anului următor, Nae Ionescu și colaboratorii săi sunt arestați. Eliade este închis și el în lagărul de la Miercurea-Ciuc. După eliberare, începe să se gândească la o catedră în Italia sau în Statele Unite.
(S.A.:) După ce au trecut primele momente de furie ale guvernului, de altfel îndreptățite, împotriva legionarilor, el a fost primul eliberat.
(Voicu, 6:50-8:31)
Naivități catastrofale
Publicarea postumă a Jurnalului lui Mihail Sebastian, la jumătatea anilor ’90, incluzând detalii frapante despre adeziunea legionară a unei bune părți din intelighenția interbelică, a suscitat ani întregi de dezbateri și deliberări etice referitoare la virajul către extrema dreaptă a unor figuri precum Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Noica etc. E deci de înțeles de ce documentarul introduce problema legionarismului lui Eliade pornind de la o consemnare diaristică a lui Sebastian. În plus, în logica filmului documentar, a da voce martorului care a fost acolo este un element crucial ”atunci când este abordată o dispută istorică” (Rosenthal & Eckhardt, p. 322). Dar să vedem care este cadrul mai larg al mărturiei lui Sebastian, decontextualizată în documentar (pasajele preluate în film apar mai jos cu italice): ”După opinia lui [Eliade], studenții care l-au ciopârțit cu cuțitele pe Traian Bratu [rectorul Universității din Iași, atacat de un grup de studenți legionari] aseară la Iași sunt nu gardiști, ci ori comuniști, ori național-țărăniști. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (…), care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeași soartă. (…) Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivități așa de catastrofale!” (Sebastian, 2 martie 1937).
Din cele trei fraze citate (trunchiat) în voice-over se înțeleg următoarele: Eliade aderă la gardism (din rațiuni naționaliste), dar n-o face din oportunism (nu e ”farseur”) și nici din orbire extremistă (nu e ”nici dement”). O face doar pentru că el crede în mod sincer și idealist (”naiv”) în mișcarea legionară. Înainte de a introduce confesiunea lui Sebastian, documentarul oferă contextul care justifică această orientare politică: timpurile s-au schimbat, ”umbra mișcării legionare” a cuprins întreaga Românie (deci pe toată lumea, inclusiv pe Eliade), legionarismul e la apogeu – așa ne și spun imaginile care însoțesc voice-overul, imagini din 1940, când Eliade nu mai e în țară, ci la Londra (ca atașat cultural), iar România este stat național-legionar cu conducere bicefală (Antonescu-Sima). În 1937, când Eliade începe să scrie laudativ despre Codreanu, Moța și Marin, legionarismul luase deja avânt, dar nu era totuși la apogeul pe care îl va atinge în 1940. Exista, desigur, un trend favorabil extremei drepte, dar nu suntem încă în plină dictatură legionară. Relația istoric-cauzală este de fapt inversă față de ce sugerează imaginile, dar și metafora ”umbrei” legionare care întunecă țara și mințile românilor: nu inexpugnabilul val legionar îl ia pe sus pe Eliade, ci Eliade însuși participă (prin propagandă jurnalistică asumată) la ridicarea valului extremist.
Să ne oprim puțin asupra ”naivității” lui Eliade. Istoricul Florin Țurcanu este invitat că comenteze diagnosticul pus de Sebastian, dar întrevede capcana și nuanțează prompt: Eliade știa foarte bine ce înseamnă legionarismul, iar adeziunea sa este cât se poate de lucidă și de asumată. Faptul că Eliade neagă realitățile violente ale mișcării legionare ține doar de amăgirea de sine, nu de lipsa de informații privind realitatea, spune Țurcanu. Trunchierea operată de documentar comentariului lui Țurcanu are însă efectul de-a atrage atenția asupra cuvântului-cheie ”înșelat”, care vine în completarea imaginii unei naivități care îl deresponsabilizează pe Eliade. Citatul extins din Jurnal, unde Eliade neagă (în ciuda evidențelor) că rectorul ieșean ar fi fost bătut de legionari și, în plus, laudă agresiunile fizice subliniază că propagandismul legionar al lui Eliade nu ține de o inocentă naivitate (așa cum sugerează decontextualizarea din documentar), ci de una ”catastrofală”, așa cum precizează Sebastian. Fără să fie un extremist orbit (a se vedea cuvintele-cheie ”demență” și ”furie”), Eliade nu e un intelectual care trăiește într-un turn de fildeș și simpatizează legionarismul la modul idealist și de la distanță. El e ”naiv” într-un alt sens – în cel dezastruos al negării realității și al dorinței de a nu vedea decât adevărul legionar.
Elogiul ”noii aristocrații legionare”
După ”opinia” lui Țurcanu referitoare la episodul legionar al lui Eliade urmează (a se vedea transcrierea) o a doua ”opinie”, cea a nepotului lui Eliade. Profund cunoscător al scrierilor lui Mircea Eliade, Sorin Alexandrescu minimalizează propaganda prolegionară a lui Eliade: a existat un singur un articol prolegionar, dar și acela ar fi fost de fapt croit în redacție (compus din ”frânturi”) de alte persoane, nefiind asumat de Eliade. Este adevărat, Eliade, ajuns profesor universitar în SUA, va încerca tot timpul ”să șteargă episodul socotit probabil compromițător” al adeziunii prolegionare (Volovici, p. 155). Eliade va nega în mai multe rânduri că este autorul articolului din Buna Vestire, de fapt un răspuns dat în decembrie 1937 la o anchetă care prefața alegerile parlamentare (când partidul legionar Totul pentru Țară câștigă, surprinzător, 15,5% din voturi). În realitate, ”singurul” articol prolegionar al lui Eliade nu este deloc unic, ci e parte dintr-o duzină de contribuții propagandistice apărute majoritatea în Vremea (un săptămânal cu vădite simpatii de dreapta și cu accente antisemite – Țurcanu, p. 349), dar și în oficiosul legionar Buna Vestire în intervalul 1937-1938. Textul despre ”biruința legionară” îi aparține, în mod indiscutabil, lui Eliade și ”corespunde credo-ului său de atunci, cum i se confesase și lui Sebastian”, afirmă net istoricul ideilor Zigu Ornea (p. 166). În plus, există pe puțin 12 articole ale lui Eliade care conțin o propagandă fățiș legionară – aceste materiale sensibile sunt publicate de Mircea Handoca în 2001 în volumul Textele ”legionare” și despre ”românism”. E adevărat, 12 articole dedicate ”aristocrației legionare” pălesc în fața celor peste 3000 de articole și eseuri publicate de Eliade de-a lungul vieții. Dar ele dau seamă de o perioadă în care Eliade a făcut propagandă legionară, așa cum observă istoricul ideilor Andrei Oișteanu (a treia ”opinie”). Legat de documentar, aducem o corectură factuală: majoritatea articolelor prolegionare ale lui Eliade apar în Vremea, și nu în Cuvântul – publicația din urmă era suspendată încă din 1934 (anul asasinării lui I.G. Duca), din pricina atitudinii propagandiste a directorului Nae Ionescu. În Vremea, Eliade laudă jertfirea lui Moța și Marin pe frontul războiului civil spaniol (24 ian. 1937), aduce elogii ”noii aristocrații legionare” (23 ian. 1938) și tot aici laudă toleranța lui Hitler care ”ar fi putut incendia sinagogile și ar fi putut masacra pe evrei”, dar ”n-a făcut nici una, nici alta” (7 febr. 1937, cu un an și ceva înainte de Kristallnacht).
”Paravanul” Nae
Documentarul TVR ”Români care au schimbat lumea: Mircea Eliade” amintește și de cele câteva luni petrecute de Eliade în lagărul de la Miercurea-Ciuc, încheind episodul legionar al lui Eliade cu detalii privind eliberarea și gândurile de emigrare. La începutul lui 1938, Carol al II-lea vrea să anihileze mișcarea legionară. Îl arestează pe Codreanu (sub pretextul unei dure scrisori publice adresate lui Iorga, devenit consilier al Coroanei – cf. Veiga, p. 250), dar arestează și alți apropiați ai mișcării legionare ce refuză să semneze o declarație formală de dezavuare a Gărzii de Fier. Nae Ionescu, sfătuitorul liderului legionar, e arestat. La fel și Eliade, care refuză să semneze declarația de desolidarizare de Garda de Fier (Țurcanu, p. 370). Din documentar lipsesc însă aceste elemente de context. Aflăm doar că Eliade ”este arestat” (nu știm din ce pricină, nu știm de către cine) în calitate de colaborator al lui Nae Ionescu (conform ultimului citat, din Sorin Alexandrescu, arestarea are loc în contextul ”furiei” guvernului, prezentată doar în mod parantetic ca ”îndreptățită”). Din film mai aflăm că Eliade este ”primul eliberat” din acest lot (dar fără a ni se lămuri motivul). De fapt, eliberarea este grăbită de o pleurezie, dar și de intervenția generalului Condeescu, unchiul soției lui Eliade (cf. Țurcanu, pp. 373-4.) Oricum, impresia telespectatorului ar putea fi că Eliade pătimește doar din cauza asocierii cu Nae Ionescu – e asistentul său universitar, a scris la Cuvântul etc. Și de data aceasta , atașamentul lui Eliade la legionarism pare doar accidental – altfel (ar putea gândi telespectatorul), cum se face că este eliberat cel mai repede?
În documentar, detenția lui Eliade din vara și toamna lui 1938 este înfățișată prin grila ”Nae și discipolii”. Amintim că și articolele prolegionare sunt puse în mod eronat tot în contextul colaborării lui Eliade cu Nae Ionescu, mai precis cu ziarul Cuvântul patronat de ultimul. Insistența asupra acestor asocieri amintește de un topos din istoria culturală a interbelicului – e vorba despre maestrul diabolic (Nae Ionescu) și discipolii săi fideli, seduși de charismaticul profesor. Este imaginea care îi convine și lui Eliade. În Memoriile sale, ”se servește de această fidelitate ca de un paravan pentru a ascunde dimensiunea personală a propriului angajament”, observă Țurcanu în teza sa doctorală dedicată biografiei lui Eliade (p. 234). În realitate, Eliade nu l-a urmat pasiv pe Nae, ci a desfășurat el însuși o propagandă intensă și angajată în favoarea gardiștilor. Există, de exemplu, mărturii că, dincolo de articolele prolegionare, Eliade participă la acțiunile electorale din Prahova (Ornea, pp. 166-7) sau chiar la răspândirea unor manifeste cu zicerile lui Codreanu atunci când liderul gardist este arestat (1938) și presa este cenzurată, neputând cita din spusele Căpitanului din timpul procesului (Țurcanu, pp. 366-7). Prin urmare, asocierea cu Nae Ionescu nu-l poate transforma pe Eliade într-un simplu colaborator pasiv și ingenuu, sedus de charismaticul profesor. La fel cum nici nu-l disculpă de cei (cel puțin) doi ani de propagandă explicit prolegionară.
Atenuări și contradicții
Propaganda prolegionară a lui Eliade este remarcată în presa de stânga a vremii (Zaharia Stancu), dar și în scrisori și memorii (Eugen Ionesco, Petru Comarnescu și, desigur, Sebastian). Ținând cont de confesiunile contemporanilor lui Eliade, dar și de activitatea lui publicistică din 1937-1938, adeziunea (și propaganda) legionară e un fapt. Și de la această realitate ar fi trebuit să pornească documentarul TVR în cele două minute dedicate perioadei legionare, chiar dacă accentul filmului cădea asupra contribuțiilor științifice internaționale ale lui Eliade. Strategia editorială a fost însă alta. Documentarul nu pleacă de la date și fapte, ci preferă să ne arunce direct în lumea interioară/subiectivă a lui Sebastian și apoi a lui Eliade. Nu faptele primează, ci coordonatele afective ale relației Eliade-Sebastian (despre tensiunea dintre retorica istoriografică și cea a filmului documentar, vezi Nichols, p. 235). Stupoarea lui Sebastian față de ”schimbarea la față” a lui Eliade sau discuția legată de resorturile interne ale aderenței legionare (a fost ”naiv”? a fost influențat de Nae?) apar ca fiind mai importante decât articolele prolegionare republicate acum două decenii. Prin această centrare tematică, discuția despre implicarea prolegionară a lui Eliade își pierde din consistență.
La această ambiguizare participă și atenuările eufemizante prin care se face trimitere la legionarismul episodic al lui Eliade. Acesta este ”naiv”, ”colaborator” al lui Nae Ionescu, ”este închis” (dar nu e clar de ce), după care e ”urmărit de trecut” și ”denunțat” (dar iarăși nu se spune explicit pentru ce) de ambasada ”României staliniste”, așa cum aflăm din documentar, atunci când se ajunge la anii parizieni ai lui Eliade.
Apoi, plecând de la cuvintele subliniate în transcrierea de mai sus, putem întrevedea mecanisme de disculpare a lui Eliade, potențate de trunchierea afirmațiilor lui Țurcanu și Oișteanu care sunt recontextualizate doar pentru a încadra imaginea unei Eliade acuzat în mod nefondat (pe baza unui singur articol însăilat), așa cum reiese din afirmația lui Alexandrescu. De vină a fost contextul (”umbra mișcării legionare” și influența lui Nae Ionescu), Eliade n-a fost ”dement” (extremist), a fost doar ”naiv”, a scris ”un singur articol” prolegionar (și acela trucat în redacție) și a fost ”primul eliberat” (deci cel mai puțin culpabil) din grupul de propagandiști gardiști închiși la Miercurea-Ciuc. Altfel spus, Eliade apare ca o victimă neputincioasă purtată de ”furia” unor împrejurări care îl copleșesc. În fine, documentarul suferă de imprecizii factuale și de contradicții care distorsionează relatarea – Eliade scrie ”cu furie” în Cuvântul lui Nae (când de fapt elogiile sale prolegionare apar în Vremea); unul dintre specialiștii consultați spune că nu avem dovezi ale legionarismului lui Eliade, alți doi vorbesc despre o adeziune prolegionară asumată, însă afirmațiile celor doi sunt sublicitate în contextul documentarului etc.
Felul în care documentarul decupează, aranjează și ilustrează informațiile și comentariile privind faza prolegionară a lui Eliade conduce la o cauționare și la o minimalizare a adeziunii lui Eliade la Garda de Fier. În cele două minute transcrise mai sus, documentarul se axează pe emoții și justificări psihologice, și nu pe fapte și evidențe. Documentarul realizat de Marian Voicu (un experimentat jurnalist și un bun analist al fenomenului fake news) nu vrea să oculteze și nici să ascundă sensibila problemă a aderării lui Eliade la mișcarea legionară. Doar că, în cadrul seriei dedicate ”românilor care au schimbat lumea”, autorul documentarului evită să numească explicit, transparent și neambiguu legionarismul lui Eliade și, în plus, își autocenzurează demersul documentaristic, citind acest episod problematic în contextul unui determinism istoric și al unor slăbiciuni psihologice. Oricum, în contextul unei idealizări masive a intelighenției interbelice de dreapta și a unei opinii publice puțin dispuse să admită evidentele tendințe extremiste ale generației ‘30, cele două minute de documentar dedicate legionarismului lui Eliade trebuie apreciate ca un pas real către necesara dezidealizare. E însă nevoie de un plus de transparență și de o mai bună sincronizare a relatărilor jurnalistice cu informațiile aduse de istoriografie și de studiile academice.
Referințe:
Mircea Eliade (2001), Textele ”legionare” și despre ”românism”, Dacia (antologie de Mircea Handoca).
Bill Nichols (2016), Speaking Truths with Film. Evidence, Ethics, Politics in Documentary, University of California Press.
Mihail Sebastian (1996), Jurnal (1935-1944), Humanitas.
Zigu Ornea (2015), Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Cartea Românească.
Alan Rosenthal și Ned Eckhardt (2016), Writing, Directing, and Producing Documentary Films and Digital Videos, Southern Illinois University Press.
Florin Țurcanu (2003), Mircea Eliade: prizonierul istoriei, Humanitas.
Francisco Veiga (1993), Istoria Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultranaționalismului, Humanitas.
Marian Voicu (2018), ”Români care au schimbat lumea: Mircea Eliade”, documentar difuzat la TVR1 în 21 decembrie. Consultat la adresa: https://youtu.be/OGOg_3jwJVE.
Leon Volovici (1995), Ideologia naționalistă și ”problema evreiască” în România anilor ’30, Humanitas.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!
