„Dreapta” isterică si „stânga” pragmatică

Despre adevarata identitate politică a PSD

Protestele din 10 august 2018 au fost un epizod consecutiv al confruntării între opoziţia românească şi PSD, aflat la putere (foto: Babu, CC BY-SA 4.0, via Wikipedia Commons)

In opinia mea, incet dar sigur, o parte tot mai mare din electoratul cu optiuni consevratoare işi da seamă ca PSD-ul este cel mai conservator partid de la noi (de fapt, singurul partid conservator). Poate ca nu indeajuns cât şi-ar dori unii, dar prin comparaţie cu celelalte partide are in mod cert cel mai bun scor la următoarele capitole: a) suveranism; b) paternalism; c) conservatorism social; d) pragmatism.

Inisist in special pe această ultimă dimensiune: in timp ce pesediştii ştiu ce este ala un contract social prin care se pot câştiga alegeri (ce dai la schimb pe ce), adversarii lor sunt nişte ideologi inflexibili care nu ştiu decât a) să stoarcă la nesfârșit lamaia unor clişee culturale (europenii vs. ruşii, asistaţii vs. antreprenorii, privații vs. bugetarii) din care rezultă un sincronism papagalistic deloc conservator şi b) să reducă politica, fără rest, la un maniheism etic ce împarte scena politica în alb si negru, abordare care, iarăși, nu are nimic in comun cu conservatorismul clasic – din contra, este strategia adoptată de toate sectele revoluţionare (pentru discuţia de faţă, este irelevant faptul că morala de la care se revendică opoziţia anti-pesedista este oricum compromisă de standarde duble/ipocrizie).

De aici si lozincile cu puternic impact emoţional care ţin loc de solutii (hoţii! criminalii! etc), precum si subsecventă incapacitate de a-şi largi bazinul electoral dincolo de baza socială tradiţională – singurul lucru pe care ştiu sa-l facă este sa intreţină starea de isterie a acesteia din urma prin noi si noi influxuri de panica morală. De aici si nevoia de victime (sau talentul de a le exploata soarta nefericită in cheia aceluiaşi maniheism anticomunist/antipesedist – vezi cazul Colectiv). E nevoie de combustibil moral care să întreţină (sau, mai degraba, să reaprindă periodic) focul sacru al maniei justitare anticomuniste. Pentru că altceva nu ştiu.

Evident, printr-o astfel de strategie poţi in cel mai bun caz sa construieşti (si să consolidezi) o sectă pietistă. Nicidecum un partid conservator, capabil să articuleze o ofertă conservatoare pentru diversele paturi sociale care, intr-un fel sau altul, se regăsesc in ea.

De fapt, lasând la o parte argumentele stupide de gen „conservatorii nu sunt corupţi, doar socialiştii sunt”, sau „suntem conservatori, deci susţinem piata libera” (nu că PSD ar fi cu mult mai breaz, prin comparaţie cu celelate partide, in ceea ce priveşte această opţiune liberală, care se poate la fel de bine cupla cu conservatorismul social sau cu libertinismul, chiar dacă, din punct de vedere filosofic, doar ultima optiune este coerenta), singurul argument al celor care se declară conservatori dar refuza să privească in mod realist scena politică romanească este argumentul originii nesănatoase: pesediştii sunt descendenţii fostului Partid Comunist Român (din nou, trecem peste faptul ca acestia de fapt s-au raspandit in toată clasa politica).

Doar ca, din nou, acest tip de argument nu este conservator, ci bolşevic. Altminteri, el se integrează perfect maniheismului vindicativ la care, după cum am spus, se reduce teoria si practica politică a aşa-zisei drepte romaneşti.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat