Demistificarea conceptului de totalitarism

Recenzia cărţii ”Intelectualii francezi împotriva stângii” de Michael Scott Cristofferson

(foto: Editura Tact)

Michael Scott Christofferson, Intelectualii francezi împotriva stângii. Momentul antitotalitar din anii 1970, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2018

Nu știu dacă termenul de totalitarism a mai fost abordat atât de pe larg după lucrarea lui Slavoj Žižek din 2001, Did Somebody say Totalitarianism? Five Interventions on a (Mis)use of a Notion1, din perspectiva normativității explicite a propriei discursivități. Žižek atrăgea atenția acolo asupra modalităților în care hegemonia culturală occidentală utilizează termenul pentru a cataloga drept totalitare, conjunctural, regimuri politice indezirabile din diferite motive, în special pentru Statele Unite. În plus, conceptul este folosit mai ales pentru a închide din start posibilitatea oricărui dialog real despre proiecte politice emancipatoare care s-ar putea constitui într-o alternativă la capitalismul global contemporan. Da, sună bine în teorie, dar în practică nu poate conduce decât la teroare, violență, represiune, gulag, Stalin etc. La totalitarism.

Demersul lui Žižek are merite incontestabile, dar este lipsit de o istoricitate aplicată a conceptului care să reliefeze anvergura și percutanța semantică dobândită de totalitarism timpul Războiului Rece, perioadă al cărui produs este. În acest punct, lucrarea lui Christofferson devine indispensabilă unei înțelegeri prospective a conceptului, a felului în care gestația sa hermeneutică din a doua jumătate a Războiului Rece a nuanțat și revigorat totalitarismul așa cum am avut acces la el după 1989, perioadă în care este preluat și disecat de Žižek.

Christofferson începe sublinia originea totalitarismului ca etichetă peiorativă aplicată fasciștilor în Italia anilor 1920. Mussolini a preluat rapid termenul, încercând să îl resemnifice alternativ, ca simbol al integrității și determinării ideologiei partidului pe care îl conducea. La începutul Războiului Rece, autori care vor deveni în scurt timp canonici – Hannah Arendt, Zbigniew Brzezinski sau Carl Friedrich – au publicat lucrări erudite în care totalitarismul apărea fie ca un produs al ideologiilor moderne în care individul este resorbit și depersonalizat fără rest (Arendt), fie ca atribut al unor regimuri dictatoriale având ca trăsături distinctive o ideologie oficială, un partid unic, o poliție politică, o cenzură omniprezentă, forțe represive loiale, respectiv o economie centralizată. Comparația dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică stalinistă a devenit piatra unghiulară a acestui demers, în timp ce Italia fascistă, țara de origine a termenului, a fost gradual lăsată pe dinafară.

Însă, în ediții ulterioare ale lucrărilor lor, atât Hannah Arend cât și Carl Friedrich (Brzezinzki chiar s-a dezis de volumul pe care l-a publicat împreună cu Friedrich) au revenit asupra aplicării totalitarismului la Uniunea Sovietică. După moartea lui Stalin, și chiar înainte, excepție făcând epurarea dintre 1934-1937, acest stat nu mai putea fi considerat totalitar: libertățile sociale și cele individuale crescuseră în mod simțitor. Chiar și Raymond Aron, unul dintre principalii promotori ai conceptului în Franța, atrăgea atenția în această privință. În ciuda acestui recul discursiv al principalilor săi promotori, totalitarismul nu a reprezentat niciodată un concept util pentru științele politice. Asta deoarece accentuează excesiv ideologia, mai exact ideologiile politice moderne, avându-și originea în Revoluția Franceză, ca principal ingredient al dictaturilor de orice fel, acestea din urmă deținând prezumtiv puterea de a domina arbitrar și integral atât societatea, cât și, în parte, indivizii care o compun. Altfel spus, recursul la ideologie, care ar conține în mod incipient și inevitabil proiecte totalitare, ne scutește de o analiză sociologică și politologică efectivă, concretă, oferindu-ne în același timp satisfacția morală de a ne afla de partea cea bună a baricadei.

Pe scurt, în niciun regim politic populația nu este o simplă masă amorfă așteptând să fie modelată/semnificată de către instanța discursivă hegemonică; dimpotrivă, pune în scenă discursuri alternative și își negociază permanent poziția cu puterea politică. Niciun regim nu are priorități atât de ordonate și de sistematice cum sunt cele atribuite de către adepții totalitarismului dictaturilor moderne: marea epurare sovietică, respectiv colectivizarea agriculturii, au fost procese în mare măsură improvizate, în care statul sovietic mai degrabă s-a format decât să le dirijeze și controleze cu mână de fier. Mai departe, societatea germană a sprijinit masiv nazismul; dincolo de discursul oficial, existau avantaje palpabile pe care etnicii germani le puteau obține pe seama evreilor, polonezilor etc., adică slujbe, imobile, sau proprietăți. Și în Uniunea Sovietică, deși regimul nu a beneficiat de un suport comparabil, muncitorii au fost atrași de partea regimului prin intermediul unor beneficii concrete (creșterea nivelului de trai, urbanizare), iar țăranii au cerut și obținut din partea regimului condiții de viață tot mai bune în perioadele Hrușciov și Brejnev.

Pe lângă faptul că pune între paranteze o dinamică socială deseori efervescentă, totalitarismul atribuie în mod eronat o origine comună fascismului, nazismului și comunismului, regimuri politice ale căror diferențe depășesc asemănările. Comunismul este în esență un produs al iluminismului; represiunile conjuncturale pe care le-a orchestrat nu aveau cum să anuleze acest aspect, așa cum lupta de clasă împotriva chiaburilor și a burghezilor nu poate fi nici pe departe echivalată cu exterminarea fizică, biologică a evreilor sub nazism. Autorul neglijează, aspect care i-ar fi întărit poziția, faptul că fascismul și nazismul au origini în romantismul politic, o ideologie care s-a coagulat la începutul secolului XIX ca reacție la iluminismul modern, nefiind însă mai puțin modernă din acest motiv, chiar dacă antimodernă. În plus, regimurile comuniste au beneficiat de o anumită legitimitate instituțională care a făcut posibilă destalinizarea, pe când regimurile de extrema dreaptă erau în general simple apendice ale personalității liderului suprem. Aici Christofferson se apropie de explicația lui Kenneth Jowitt legată de legitimitatea impersonală a leninismului, fără a face însă trimitere explicită la acest autor. Iată o primă scădere a lucrării: analizele lui Jowitt, chiar dacă supralicitează la rândul lor componenta ideologică, disting ferm între comunism și nazism și operează de asemenea tot felul de incursiuni valoroase în filosofie, antropologie, literatură sau teologie – ar fi fost cu siguranță utile pentru cartea de față, măcar ca sursă secundară.

Concept specific Războiului Rece, totalitarismul a avut istorii intelectuale și politice diferite în Statele Unite, Italia, Republica Federală Germană (RFG), respectiv în Franța. Argumentul central al autorului este că resurgența discursivă a conceptului în forma în care ne-a devenit accesibilă după încheierea Războiului Rece își are originile în dezbaterile interne ale Franței anilor 1970, dezbateri având mize mai degrabă politice decât intelectuale. Pledoaria desfășurată în acest sens este convingătoare, cu excepția unor nuanțe care, per ansamblu, fie îi scapă autorului, fie puteau fi evidențiate și abordate diferit. Până atunci, să vedem cum anume se conturează specificul totalitarismului în Franța, în comparație cu statele mai sus menționate.

În Statele Unite, totalitarismul a avut o carieră chiar mai politică decât în Franța. Recuperat încă de la începutul Războiului Rece de către studiile de securitate, termenul a ajuns să reflecte mai degrabă un angajament patriotic decât o conceptualizare științifică. În plus, pragmatismul politicii externe americane putea fi astfel justificat moral fără a se lua în considerare realismul cinic și ambițiile imperiale nude din subsidiarul său, a căror diferență față de expansionismul sovietic devenea una pur formală. În RFG, totalitarismul a fost adoptat rapid și fără menajamente, servind ca un nesperat mijloc de a atribui toate ororile nazismului exclusiv lui Hitler, colaboraționismul masiv al societății și recuperarea elitei naziste după 1945, atât în RFG cât și în Republica Democratică Germană (RDG) fiind astfel escamotate. Mai mult, coloratura tot mai pronunțat comunistă a totalitarismului abătea convenabil atenția de la acest trecut recent extrem de problematic. Italia, cu un partid comunist puternic, independent și în același timp deschis la schimbări și compromisuri interesante, nu a avut același tip de relație cu totalitarismul. Teama unei preluări de tip sovietic a puterii a fost în acest caz cvasiinexistentă. La fel și rigorile unui angajament geopolitic bipolar, specific Războiului Rece.

Franța, în schimb, a reprezentat un caz aparte în ceea ce privește relația cu totalitarismul. Cu o cultură politică postbelică puternic maniheistă (colaboraționism/rezistență) și cu un partid comunist foarte important electoral, dar subordonat integral Moscovei, Franța a produs în primele decenii de după 1945 discursuri progresiste diferite, fertile și extrem de influente. Dar, pe măsură ce revoluția maghiară și primăvara cehoslovacă au fost înăbușite în 1956 și 1968, intelectualii critici francezi și-au regândit angajamentul față de Uniunea Sovietică și de față de cauza globală a comunismului. Nu și Partidul Comunist Francez (PCF), care de abia la finalul anilor 1970 a renunțat la conceptul de luptă de clasă, odată cu ascensiunea rapidă, dar lipsită de consecințe serioase, a eurocomunismului. Pe cale de consecință, poziția dogmatică a PCF a produs un marxism critic efervescent, o stângă necomunistă tot mai reticentă față de stânga politică. Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Michel Foucault, Giles Deleuze, François Furet, Jean-François Revel, Bernard-Henri Lévy sau André Glucksmann sunt doar câteva nume din cadrul acestui curent, ultimii patru alunecând tot mai pronunțat spre dreapta de-a lungul timpului.

Între 1972 și 1977, PCF și Partidul Socialist Francez (PSF), o altă forță politică majoră, s-au aliat ca Uniune a Stângii, plusând cu un program de guvernare relativ acceptabil pentru electoratele ambelor partide. Însă PCF rămăsese în continuare nereformat, o relicvă stalinistă în ochii majorității marxiștilor revizioniști și a majorității intelectualilor progresiști în general, care au început să se teamă de perspectiva unei Franțe recalibrată politic după modelul sovietic. Guvernarea socialistă de la începutul anilor 1980 a arătat că o astfel de ipoteză era pur și simplu imposibilă, dacă nu ridicolă: spre deosebire de Uniunea Sovietică de la începutul anilor 1920, Franța anilor 1970 este un stat dezvoltat economic, industrializat și cu o cultură civică solidă. Acest aspect conta însă prea puțin: au prevalat mizele intelectuale, personale și politice ale „disidenților” francezi, care s-au grăbit să îl propulseze în prim-plan pe Alexandr Soljenițîn și al său Arhipelag Gulag între 1974 și 1975, lăsând la o parte reacționarismul pronunțat al acestuia, precum și faptul că realitatea gulagurilor sovietice a fost cunoscută încă din anii 1950 în Occident, odată cu destalinizarea, și s-a protestat împotriva ei, numai că pe atunci nu exista o miză politică directă, cum ar fi ajungerea PCF la guvernare. Totalitarismul și pericolul supradimensionat al implementării acestuia în Franța au ajuns astfel să capete proporții mistice și să îmbrace un militantism universalist care eluda contextul și interesele particulare de la care aceste se revendica.

În cuvintele autorului, „Critica totalitarismului a fost reprezentată ca un eveniment în care intelectualii de stânga și-au smuls ochelarii de cal pentru a vedea lumea într-o lumină mai clară, și-au revizuit într-un mod corespunzător politica și au salvat reputația lor morală pătată, făcând o campanie viguroasă împotriva represiunii exercitate de regimurile comuniste. Totuși, la o examinare mai atentă, antitotalitarismul francez se vădește problematic din punct de vedere intelectual, politic și moral. Avându-și originea nu atât într-o reflecție aprofundată asupra unor regimuri presupus totalitare, cât în disputele politice interne, critica totalitarismului a avansat pe linii determinate direct de politica internă și, din această cauză, a făcut prea puțin sau nimic pentru progresul înțelegerii unor regimuri sau politici considerate a fi «totalitare». În plus, ea a contribuit mult la confundarea problemelor, prin identificarea culturii politice revoluționare franceze cu totalitarismul și prin omiterea luării în considerație a faptului că «totalitarismul» ar putea să aibă rădăcini în afara ideologiei revoluționare și a proiectului revoluționar”. (p. 360). Și mai departe: „bilanțul moral al antitotalitarismului nu este nici el atât de inspirator pe cât ar vrea să îl prezinte unii. Cu toate că s-a concentrat mai atent asupra disidenților est-europeni decât oricând înainte, apărarea acestora de către intelectualii de stânga împotriva represiunii nu era cu totul nouă. În plus, reformularea specific antitotalitară a protestelor împotriva represiunii, de la sfârșitul anilor 1970 și de la începutul anilor 1980, a focalizat în mod deliberat atenția intelectualilor asupra represiunii sub comunism, în detrimentul celei din regimurile necomuniste. Având în vedere brutalitatea ucigașă a dictaturilor militare latinoamericane din aceeași perioadă, bilanțul moral al antitotalitarismului este cel puțin ambiguu. În ultimă instanță, antitotalitarismul francez a prosperat și a suferit deopotrivă, atât de pe urma deschiderii conceptului de totalitarism la instrumentalizarea politică, cât și de pe urma tendinței intelectualilor francezi de a universaliza și ideologiza dezbaterile politice interne” (p. 361).

Acum, deși peste trei sferturi din lucrare sunt consacrate cu folos disecării minuțioase a contextului politic și intelectual al Franței anilor 1970, există, așa cum am amintit deja, unele nuanțe care prejudiciază efortul de altfel foarte util și inspirat al lui Christofferson. Aș aminti în primul rând titlul cărții – intelectualii împotriva stângii – care este în cel mai bun caz ambiguu. Parcă intelectualii respectivi, marxiștii „disidenți” îngrijorați de ascensiunea Uniunii Stângii nu erau, până în anii 1970, cel puțin, tot de stânga. Desigur, un titlu ca stânga intelectuală împotriva stângii politice nu ar fi fost unul inspirat, numai că autorul, deși se ferește să o afirme explicit, pare să condamne dinamica intelectuală a perioadei analizate. Ori, o astfel de efervescență, chiar dacă a condus și la rezultate mai puțin agreabile, cum ar fi instrumentarea și universalizarea militantă a conceptului de totalitarism – reprezintă totuși o mărturie a solidității și durabilității gândirii critice franceze de atunci, care nu trebuie redusă la stânga instituționalizată, la Uniunea Stângii, cu atât mai puțin la partidele sale fondatoare, PCF și PSF. Dimpotrivă, impunerea totalitarismului și recuperarea conservatoare a termenului după 1989 se datorează derivei stângii europene și globale per ansamblu, incapacității ei de a contracara o astfel de evoluție. Faptul că tot mai mulți „apostați” ca Furet sau Leszek Kołakowski, de exemplu, ajung să se delimiteze de ideile lor din tinerețe nu înseamnă că aveau exclusiv mize personale, oportuniste, ci mai degrabă că se reimpunea o redefinire, o reconectare a stângii la mizele prezentului, nu o persistare obstinată a PCF în vechiul dogmatism și în fidelitatea necondiționată față de Uniunea Sovietică. Din acest punct de vedere, PCF este adevăratul responsabil pentru deriva stângii franceze și emergența conceptului de totalitarism, nu marxiștii „disidenți”. Irelevanța politică actuală a PCF conduce cu prisosință la această concluzie: din 1978 și până în prezent, electoratul partidului a scăzut de aproximativ zece ori2.

În al doilea rând, Christofferson menționează în treacăt că da, și stânga (intelectuală și/sau partinică) utilizează în mod politic propriile concepte, poziție care pare să justifice indirect recuperarea totalitarismului dinspre dreapta, tot pe filieră politică. Numai că lucrurile sunt puțin mai complicate în acest punct. Trebuie distinse de la bun început două accepțiuni ale termenului politic: una științific-normativă, angajată, dar nepolitică la modul instituționalizat, respectiv una partinică, politică prin excelență. Chiar dacă nu putem distinge foarte clar unde se termină un sens al politicului și unde începe celălalt, este suficient să menționăm, în cazul de față, că stânga este mai aproape de prima accepțiune și dreapta de ce-a de-a doua. În plus, la modul general, de data aceasta, perspectiva critică și subversivă a stângii, care urmărește descoperirea privilegiilor și inegalităților aflate în spatele ideilor și a discursurilor este întotdeauna preferabilă perspectivei aparent neangajată și neutră a dreptei, pentru care dreptatea pare să rezide mai degrabă într-o ordine dată, cu toate neajunsurile ei, decât într-un adevăr revoluționar care ar amenința să o răstoarne, producând invariabil haos, confuzie și cel mai probabil un recul democratic. Justiție cu prețul ordinii sau ordine cu prețul justiției? Iată o întrebare la care fiecare dintre noi nu poate răspunde decât personal, fapt care implică o alegere de natură esențialmente politică, adică o poziționare explicit socială. Ce aș răspunde eu? Ordinea nu este decât un înveliș temporar și conjunctural al justiției, al libertății, iar justiția în absența unei anumite ordini sociale este imposibilă. Și pentru că justiția, ca și ordinea, au un inevitabil caracter particular, de clasă, aș mai adăuga că nimic nu se poate schimba fără ca totul să rămână la fel.

 


1 Slavoj Žižek, Did Somebody say Totalitarianism? Five Interventions on a (Mis)use of a Notion, Verso Books, New York, 2001.

2 „Factbox: Rough guide to France’s parliamentary elections after Macron win”, Reuters, 12 mai 2017, https://www.reuters.com/article/us-france-election-factbox/factbox-rough-guide-to-frances-parliamentary-elections-after-macron-win-idUSKBN1881F3.

Postări asemănătoare

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat