Fascism vs. comunism – doua Europe incompatibile

Oare statele Europei sunt democrații ale cetățenilor prin care aceștia controlează Capitalul, sau sunt un sindicat al Capitalului prin care acesta controlează cetățenii?

(foto: Pixabay, CC0)

Pe 9 Mai 1945 se anunța oficial sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial sau Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum era cunoscut în Est. Însă în timp ce presa celebra victoria, războiul și violențele vor continua sub noi forme, inclusiv până astăzi. De la „Operation Unthinkable” (planul lui Winston Churchill de a ataca URSS în 1945)[1], la Războiul Algerian de Eliberare[2] și toate luptele de independență anti-coloniale care vor urma pe întreg globul, și până la „Războiul Rece”, dezmembrarea Yugoslaviei, Războiul din Irak și conflictele următoare de până astăzi (Palestina, Siria, Yemen, Ucraina, etc.). E o realitate distopică, în opoziție față de ce am fi așteptat prin înfrângerea Fascismului și condamnarea atrocităților războiului.

Pentru majoritatea, al Doilea Război Mondial rămâne produsul unei erori umane, un caz patologic extraordinar, un accident al istoriei fără o cauză profundă sau continuitate după sfârșitul său oficial. Începe cu Hitler și se termină cu Hitler. Ambalat, sigilat și pus pe un raft al istoriei, Fascismul și ororile războiului nu mai au nicio conexiune și nicio cauzalitate cu realiatea, extrase complet din ea și folosite doar peiorativ ca adjectiv politic.

Ceea ce Procesul de la Nuremberg a realizat în fapt a fost exonerarea adevăratelor cauze ale războiului, reducându-l la o eroare umană, o excepție și permițând astfel perpetuarea lui după sfârșitul oficial și teoretic al războiului mondial. Practic, în acel 9 Mai 1945, nu a fost niciun sfârșit, ci o repunere în scenă a aceleiași piese, chiar și cu aceiași actori.

Despre ce a fost atunci al Doilea Război Mondial?

Pentru a interpreta un fenomen cum a fost al Doilea Război Mondial, este util de examinat nu doar interiorul procesului, cât mai ales limitele care îl determină – începutul și sfârșitul său. Istoria este scrisă și rescrisă continuu de interesele politice ale momentului. Adevărul nu poate fi lăsat niciodată liber de arbitrul puterii, pentru că înainte de toate, scrierea și deținerea „adevărului” sunt surse principale ale puterii în orice organizare politică. Și de multe ori, a vedea ceea ce o rescriere oficială a istoriei ascunde, ne arată și intenția și rolul jucat de fiecare în istoria respectivă.

Noam Chomsky citând o prefață cenzurată a lui George Orwell la „Ferma Animalelor”, spunea – „În Anglia, o țară liberă, ideile nepopulare pot fi cenzurate și fără violență (…) Unul din motive fiind faptul ca presa este deținută de persoane bogate care au toate motivele pentru a cenzura anumite idei. Și un al doilea motiv, spune el, este practic – „buna educație”.

Dacă ai o „bună educație”, ai fost la cele mai bune școli, atunci ai internalizat înțelegerea că sunt anumite lucruri pe care pur și simplu nu trebuie să le spui – și cred că putem adăuga – nici să le gândești.”[3]

Revenind în prezent, descoperim că preocuparea pentru acest subiect nu a dispărut deloc, iar interesul politic care îi este acordat ne arată cum sensul și funcția acestui război nu s-au încheiat câtuși de puțin în acel 9 Mai 1945.

 

Înapoi… în viitor

Pe 18 Septembrie 2019, Parlamentul Uniunii Europene propunea la vot o rezoluție[4] pentru „rememorarea” trecutului, în fapt o reactualizare a trecutului după noile necesități și imperative politice. De altfel, este și menționat că rezoluția vizează „viitorul Europei”, practic un prezent care refuzând să devină trecut necesită rescrierea trecutului pentru a putea deveni viitor.

Cineva ar putea întreba pe bună dreptate de ce la 80 de ani de la începutul războiului mai este actual să condamnăm Fascismul. Iar răspunsul, poate chiar hilar, este că rezoluția nu condamnă Fascismul, ci cu totul altceva – Rezoluția Uniunii Europene condamnă de fapt Comunismul.

Suntem introduși întâi cu o nouă ideologie, egalizată cu Nazismul, și anume Stalinismul. În timp ce Nazismul, exprimat clar și în Mein Kampf, urmărea programatic exact ceea ce a însemnat al Doilea Război Mondial în Europa, de la Holocaust, la ocuparea, delapidarea și exploatarea altor state și națiuni, Stalinismul e din păcate lipsit de un program vizibil în ororile războiului, vizibil poate doar în înverșunarea și sacrificiile pentru învingerea Nazismului. Și pentru a clarifica ce se condamnă mai exact prin Stalinism, rezoluția adaugă – „ca urmare a declanșării celui de-al doilea Război Mondial – ocuparea unor state Europene pentru mai multe decenii”. Cum toți știm că războiul nu a durat mai mult de 6 ani, putem înțelege acum că pentru Uniunea Europeană a Vestului Europei, al Doilea Război Mondial nu s-a terminat în 1945, ci câteva decenii mai târziu.

Mai mult de atât, descoperim că trimiterea la „crimele regimurilor totalitare din Europa” (făcându-se trimitere la alt document al UE5) se referă de fapt la „crimele comise de regimurile comuniste” și salută „schimbarea numelor de străzi și simboluri ale trecutului comunist”, chiar și condamnarea penală pentru cei care contestă acest adevăr oficial. Descoperim astfel dintr-odată, că dacă pentru Anglia lui Orwell cenzura era în primul rând o autocenzură a „bunei educații”, pentru Europa de azi, cenzura se aplică cu poliție și instrumentare penală.

Egalizarea Comunismului cu Nazismul (trecând itinerant prin „Stalinism”) crează o dublă capcană extrem de periculoasă pentru ambele sale variante. Pe de o parte, partide politice Comuniste, aflate chiar la guvernare în state Europene, se trezesc deodată denigrate și coborâte la nivelul unei ideologii și regim politic criminale. În același timp însă, Fascismul egalizat cu Comunismul, este elevat și nu mai este un trecut chiar atât de inacceptabil, iar din moment ce partide Comuniste există, de ce nu ar exista și partide Fasciste.

Și mai tragic este dacă privim actualitatea rezoluției. Dacă partidele Comuniste nu prezintă astăzi nicio putere reală în Europa și vreun risc social, în schimb ideologia și partidele declarate Fasciste sunt într-o creștere explozivă, chiar cu grave repercursiuni sociale, cum sunt violențele și războiul civil din Ucraina.

Însă completarea finală a acestui ciudat tablou este dată de rezoluția din Adunarea Generală a ONU, din 18 Decembrie 2019, privind – „Combaterea glorificării Nazismului, neo-Nazismului și altor practici care contribuie la creșterea formelor contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și alte asemenea discriminări” – ocazie cu care Ucraina și SUA s-au opus rezoluției, iar toate celelalte state din blocul Uniunii Europene, în totalitatea lor, s-au abținut de la aprobarea acestei rezoluții.

Dacă rememorarea celui de-al Doilea Război Mondial este în fapt condamnarea Comunismului, iar sfârșitul războiului nu s-a produs cu învingerea Fascismului, ci câteva decenii mai târziu, putem just să ne întrebăm, pentru ce și împotriva cui a fost de fapt acest război, pentru Europa de Vest.

 

Înainte… în trecut

21 de ani înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, este 3 Februarie 1918, poporul a preluat puterea în Rusia, răsturnând regimul Țarist, și noul guvern Comunist repudiază și șterge toate datoriile interne și externe de până la acea dată, făcute de stat, instituții, companii sau persoane6. Din 3 Februarie 1918 nimeni nu mai datora nimic nimănui. Însă doar câteva luni mai târziu, 14 state atacă Rusia simultan. Este un atac eșuat care se va repeta 20 de ani mai târziu prin al Doilea Război Mondial și în continuare prin Războiul Rece și până astăzi.

Până atunci, expansiunea Vestului European urmărea spolierea prin exploatare și genocid, așa cum fusese aplicată în Africa, în Americi și în Asia. Sunt părți intrinseci ale societății Vest Europene, atât economic, cât și cultural, fiind mijloacele prin care s-au făcut posibile industrializarea și implementarea sistemului Capitalist în societatea Vestică. Nu numai că este fundamentul istoric al societății Vestice, dar e în același timp realitatea disonantă, invizibilă oricărui Vest European cu „bună educație”.

Din 1917 însă, expansiunea în Estul European nu a mai fost doar o opțiune de spoliere și exploatare, ci însăși necesitatea pentru supraviețuirea și prezervarea modelului economic și social Capitalist al Vestului European. În timp ce „buna educație” ne învață că Primul Război Mondial s-a încheiat prin victorii pe câmpul de bătălie, realitatea însă este că sfârșitul său a fost precipitat de revoluțiile populare europene inspirate de Revoluția Comunistă din Rusia, și îndreptate împotriva guvernelor autocratice din Vest –

Prezentul război nu a fost dorit de niciuna din națiunile participante în el și nu este purtat în interesul Germanilor sau oricărui alt popor. Este un război imperialist, un război pentru controlul capitalist al pieței globale, pentru dominare politică a mari teritorii și pentru a servi capitalului industrial și bancar.” (Karl Liebknecht)

Citind descrierea lui Liebknecht dată Primului Război Mondial, putem vedea că realitatea de azi, economică și socială, este întru totul realitatea urmărită de războiul din trecut. Ne aflăm astăzi în însăși finalitatea de scop al unui război mondial care nu s-a întrerupt niciun moment până azi. Războiul nu mai este un accident uman, ci o forță motrice a Capitalismului în expansiunea sa. Iar singura opoziție ideologică la Capitalism a fost și este Comunismul.

Reușita Revoluției Proletare Ruse a creat un model de succes pentru posibila emancipare a cetățenilor din întreaga lume, amenințare la adresa modelului Capitalist al societății Vestice. Începând cu 1917, lupta cetățenilor pentru drepturi și libertăți s-a extins și s-a intensificat în întreaga Europă și peste, inspirată de ideologia Comunistă a răsturnării societății Capitaliste.

Ceea ce urmează este agresiunea împotriva Rusiei Comuniste și oricărui stat Socialist care a apărut dupa 1917, până astăzi, cu președintele SUA, Donald Trump condamnând Venezuela și încercând răsturnarea guvernului pentru simplul fapt că e un stat Socialist.

Marea îngrijorare (pentru Vest) a fost faptul că Uniunea Sovietică se prezenta ca un model de modernizare pe durata unei singure generații. Și asta ridica multe îngrijorări nu numai pentru Lumea a Treia, dar și pentru țările bogate (…) Ceea ce se temeau era creșterea economică, care în special în Lumea a Treia, era considerată foarte impresionantă (…) Uniunea Sovietică se prezenta ca un model de modernizare pe durata unei singure generații, deci trebuia răsturnat guvernul”7 (Noam Chomsky).

 

Alianța perpetuă – Capitalism & Fascism

Cine nu este pregătit să vorbească despre Capitalism, trebuie să nu vorbească nici de Fascism” (Max Horkheimer)

E imposibil de imaginat ridicarea Fascismului ca forță politică în Germania Nazistă fără asistența Capitalului – mari industriași și bancheri atât Europeni, cât și Americani. Ce putea să-i unească mai bine decât frica congenitală de Comunism? Puțin a lipsit pentru Comuniști să preia puterea și în Germania, ceea ce ar fi echivalat cu confiscarea averilor de către cetățeni. Și nu întâmplător primii care au căzut victime autoritarismului în Germania de dinainte de război au fost tocmai Comuniștii.

Și tot neîntâmplător, în Decembrie 1944, cu luni înainte de înfrângerea Fascismului în Europa, Winston Churchill se alia cu suporterii Fasciști ai Germaniei Naziste, împotriva poporului Grec, trăgând în manifestanții de stânga în plină stradă.[8]

Același scop care a servit pentru impunerea Nazismului, ca forță împotriva Comunismului, va servi din nou, identic, imediat după al Doilea Război Mondial, tot împotriva Comunismului și tot împotriva aceluiași URSS (acum mai mare) în noul proiect de reconstrucție Europeană. Ironic, mulți foști Naziști vor fi exonerați și cooptați din nou, pentru un nou stăpân, dar cu același scop – proiectul unei Europe Vestice Capitaliste, în opoziție cu Europa Estică Comunistă (Socialistă). Pentru mulți Naziști, „cariera” începută sub Hitler își va implini finalitatea în slujba proiectului Uniunii Europene, și nu în Mai 1945, ci abia în 1989.

Hans Speidel – general Nazist și Chief of Staff în armata lui Hitler, va ajunge după război, Comandantul Suprem al NATO în Europa Centrală[9].

Adolf Heusinger[10] – general și comandant militar al lui Hitler, ajunge după război, Comandantul Armatei Germaniei de Vest și Cancelar al Comitetului Militar al NATO, deși era căutat de către URSS pentru crime de război.

Hans Globke[11], care a fost implicat în redactarea „Legilor Rasiale de la Nuremberg” împotriva evreilor, după război devine Secretar de Stat și Șef de Cabinet al Cancelariei Germaniei de Vest, în mandatul lui Konrad Adenauer, fiind responsabil cu recomandările pentru pozițiile din guvern și considerat ca cel mai influent politician în guvernul lui Adenauer.

Kurt Waldheim[12], fost ofițer în Armata Nazistă, implicat în operațiunile militare din Yugoslavia, ajunge după război Președintele Austriei și Secretar-General al ONU.

Rămâne întrebarea dacă statele Europei sunt democrații ale cetățenilor prin care aceștia controlează Capitalul, sau sunt un sindicat al Capitalului prin care acesta controlează cetățenii. Modul în care elitele și liderii de stat răspund la crizele economice și sociale în Europa, răspunde de la sine acestei întrebări.

Cum poate cineva să spună adevarul despre Fascism, decât dacă este hotărât să vorbească împotriva Capitalismului, care este cauza acestuia”[13]

(Bertolt Brecht)

 


1 https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Unthinkable

2 https://en.wikipedia.org/wiki/Algerian_War

3 https://www.thenation.com/article/noam-chomsky-90th-birthday/

4 https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/RC-9-2019-0097_EN.html?fbclid=IwAR3_BtkPrL1SzABekSBQ_z2iN5B5FUOPzSuD-CHvk3gNtZ55kHt56AnTVrI

5 https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52010DC0783

6 https://en.wikipedia.org/wiki/Allied_intervention_in_the_Russian_Civil_War

7 https://www.youtube.com/watch?v=ovUnSjU108o

8 https://www.theguardian.com/world/2014/nov/30/athens-1944-britains-dirty-secret

9 https://en.wikipedia.org/wiki/Hans_Speidel

10 https://en.wikipedia.org/wiki/Adolf_Heusinger

11 en.wikipedia.org/wiki/Hans_Globke

12 https://en.wikipedia.org/wiki/Kurt_Waldheim

13 Bertolt Brecht (1935). Writing the truth: Five difficulties. Translation by Richard Winston, for the magazine ‘Twice a Year’. Collected in William Wasserstrom, ed., Civil Liberties and the Arts: Selections from Twice a Year, 1938-48. Syracuse University Press, 1964

Postări asemănătoare


2 Comments

  1. Eu cand ajung la discutii de genul „sa condamnam similar si fascismul si comunismul” si nu am timp de contraargumente elaborate (precum cele binevenite din acest articol, felicitari!) inaintez un raspuns foarte simplu, care poate fi inteles si la crasma: comunismul a propus o utopie, in numele ei s-au facut crime (precum si in numele altor ideologii: crestinism, democratie, capitalism etc.), de acord, dar fascismul a propus chiar uciderea celor ‘inferiori’. Adica nu ‘in numele ei’, pentru fascism chiar ‘numele ei’ este crima. Asta inseamna fascismul: ura, discriminare, segregare, deportare, decadere din drepturi, ucidere, exterminare in masa. Comunismul nu inseamna asta, chiar daca istoric, in numele sau, in unele regimuri comuniste s-au facut unele dintre acestea.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat