Considerente strategice în vremuri nesigure – un început de discuţie

  • Baricada de Baricada
  • 31 mai 2020
  • 0
  • 32 vizualizări

Consiliul Transform!Europe prezintă următorul document strategic pentru discuţie

(foto: Pixabay, CC0)

Acest document a fost publicat în 12 mai 2020 pe site-ul Transform!Europe şi reprezintă o deschidere pentru discuţii. Cititorii Baricadei sunt invitaţi să citească, să reflecteze şi să comenteze pe marginea acestui document. Baricada ar dori să acorde oportunitate vocilor din spaţiul românesc, celor care se simt provocaţi şi capabili să contribuie la această discuţie.

Prin editarea acestui document, noi, consiliul lui Transform!Europe intenţionăm să pornim o dezbatere înăuntrul şi în afara reţelei noastre. Efortul nostru nu ţinteşte numai la a defini mai clar propria noastră strategie, ci şi la a explora posibilităţile de cooperare strategică cu sindicatele, cu partidele progresiste şi cu fundaţiile politice din Europa şi de la nivel european. În acest sens, cred că e necesar să încurajăm legăturile cu mişcările sociale, în particular cu cele feministe şi cele ecologice, care și-au consolidat poziția pe scena politică din ultimii ani.

Predicția este foarte dificilă, în special când te uiţi la viitor.

 

1

Până în ianuarie 2020, când virusul Covid-10 a ajuns în Europa, guvernele ţărilor membre şi Comisia Europeană au fost avertizate cu privire la acest fapt, dar au ignorat luarea de măsuri de prevenire a răspândirii lui. Italia şi Spania, ale căror sisteme medicale au fost slăbite în decenii de politică de austeritate, au fost afectate în cel mai tragic fel şi au fost lăsate să se descurce singure. În loc de o asistenţă imediată, miniştrii finanţelor din ţările UE au acordat o suspendare temporară a Pactului fiscal, care a însemnat o soluţie temporară a unei probleme care ar fi fost mai puţin gravă dacă nu ar fi fost pentru Pactul fiscal.

Acordul Schengen nu mai există – nu din cauza unei decizii luate colectiv de a închide graniţele temporar, ci din cauza deciziilor necoordonate, individuale, luate de guvernele europene.

La începutul lui martie, Germania chiar a blocat exportul echipamentelor medicale de protecţie, care nu doar că a reprezentat o bătaie de joc la adresa solidarităţii europene, ci a și violat regulile interne de piaţă, alteori sacre. Quod licet lovi…

Criza generată de coronavirus a expus contradicţia adâncă, care ţine pe de o parte de coordonarea politicii sociale şi de sănătate a ţărilor membre, dar și-a limitat bazele financiare în aceste domenii prin legislaţia UE – înainte de toate, Pactul de Creştere şi Stabilitate. Este sub semnul întrebării dacă paguba, suferită de prestigiul UE, în special în statele care au fost cel mai rău afectate de pandemie, poate fi reparată.

Criza existenţială în care UE se află acum îi dezvăluie fără milă defectele de structură: prioritizarea greşită a tratatelor europene – a căror principală preocupare nu este bunăstarea populaţiilor, ci funcţionarea neobstrucționată a pieţelor – şi divizarea eronată a competenţelor între instituţiile europene, care înlocuieşte principiul formării democratice parlamentare a voinţei la nivel naţional şi european cu o interacţiune netransparentă între guverne şi birocraţia UE.

În prezent ne aflăm la începutul unei crize economice despre a cărei durată şi dimensiuni nimeni nu poate fi sigur. Economiştii reputați însă avertizează că asta ar putea fi una dintre cele mai mari crize economice pe care capitalismul a văzut-o în perioadă de pace. Este rezonabil să ne gândim că UE nu este bine pregătită pentru a-i apăra pe europeni de efectele acestei crize, având în vedere guvernarea economică şi doctrina prevalentă neoliberală în materie de ofertă.

Ceea ce ar fi trebuit să fi fost ora solidarităţii europene, ameninţă să devină „o noapte valpurgică pe Muntele naţionalist Bald”, [1] momentul când dreapta radicală încearcă să capitalizeze criza prin escaladarea discursului său agresiv (un moment care oarecum a şi venit).

Însă ideea naţionalistă că o criză cu dimensiuni globale poate fi soluţionată de naţiunile aflate în competiție una cu alta pentru resursele limitate este complet iraţională, înainte de toate pentru statele mici şi medii. Cu cât mai mult absurditatea vederilor naţionaliste devine evidentă, cu atât mai mare va fi tendința către metode autoritare de conducere. Drumul de la democraţia liberală la dictatură acum poate să fie unul scurt.

Starea actuală de urgenţă, care înseamnă restricţii ale libertății, recomandate medical, pregăteşte o bază psihologică favorabilă pentru această schimbare. Deja vedem reacţia politică şi culturală, care prinde forma unei creşteri a violenţei domestice şi izgonirea femeilor din discursul public, evenimente care au loc într-un mod paradoxal într-un moment în care munca legată de îngrijire, făcută astăzi predominant de femei, și reproducția îşi dovedeşte importanţa sistemică.

Trebuie să înţelegem gravitatea situaţiei. Capitalismul se ridică împotriva limitelor sale sistemice. Dar dacă acest document ar servi ceva mai mult decât la autoafirmarea ideologică, avem nevoie de o dezbatere despre alternativele cu care poporul Europei se confruntă şi avem nevoie de a deschide un mod nou de producţie şi cultură. Ultima lună ne-a amintit că echilibrul forţelor în ţările naţionale este încă decisiv. Însă ele au demonstrat tragedia şi primejdiile dorinţei de solidaritate europeană. Ca o reţea transnaţională şi europeană, trebuie să ne ocupăm de această dezbatere şi de consecinţele ei pentru perspectivele integrării europene.

 

2

Carantina va fi urmată de o recesiune globală. Ceea ce nu se ştie este dacă această recesiune va duce la o depresiune de lungă durată. În ciuda victimelor, ultima criză financiară n-a dus la colapsul capitalismului. În schimb, cel mai bogat procent din populaţia globală a reuşit să-şi ridice gradul de bogăție până la niveluri nevisate şi prin pieţele financiare acum ţine populaţiile şi statele tot mai ferm în mâinile sale.

Recesiunea actuală, în contrast, nu este cauzată de colapsul unui sector financiar hipertrofic, ci de deterioararea cererii şi ofertei în economia reală.

În teorie, cineva şi-ar putea imagina un restart al economiilor după ce fază acută a pandemiei trece şi ne întoarcem rapid spre normalitate.

Ceea ce însă vorbeşte împotriva acestui lucru este faptul că economia reală, îngreunată de tensiunile geopolitice, a fost deja în declin înainte de pandemie. Încercările băncilor centrale de a folosi o politică monetară expansionistă pentru a stimula investiţiile şi economiile reale s-au dovedit să nu fie trainice și de durată.

Înainte de toate însă, în contextul digitalizării şi al crizei mediului, economiile capitaliste se află în pragul unei transformări comprehensive, care revendică strategii diferite de cele care sunt scrise în manualele de economie neoclasice.

Deci, este foarte îndoielnic dacă va fi o întoarcere la situația dinainte de criză.

Între timp, rata şomajului a ajuns la unele cote dramatice. Conform Organizaţiei Mondiale a Muncii, 2,7 miliarde de muncitori sunt afectaţi de măsurile complete sau parţiale de carantină la nivel global. Bomba socială, care este creată de milioane de relaţii temporare de muncă, neprotejate de legislația muncii şi de drepturile sociale, riscă să explodeze.

Pentru a preveni efectele sociale şi economice imediate ale carantinei, guvernele au adoptat programe speciale de dimensiuni nemaiauzite – de exemplu guvernul german a ajuns la finanţarea unui pachet de măsuri de la sfârşitul lui martie care se ridică la 10% din PIB.

Aceste decizii sunt corecte. Întrebarea este dacă ele sunt suficiente. Economiştii se așteaptă la o creştere a nivelurilor datoriei în raport cu PIB-ul membrilor eurogrupului între 10 şi 15 puncte procentuale.

În acest activism de politică fiscală a statelor, regulile UE privind ajutorul de stat și Pactul de creștere și stabilitate au fost anulate peste noapte. În timp ce Comisia Europeană s-a limitat la legitimarea deciziilor luate de state, în acelaşi timp cel puţin a acționat indicând disponibilitatea sa de a cumpăra acțiuni de stat în valoare totală de 750 miliarde de euro. Asta ar putea fi o scutire temporară. Cu toate acestea, prin datorii noi exorbitante, ţările vor deveni din nou și mai dependente de capitalul financiar, care cere tribut sub formă de dobândă; în ciuda ratelor reduse propuse, acestea vor limita semnificativ statele individuale. Deci, fără o serioasă diminuare a datoriilor, cursul de azi este stabilit de criza generată de coronavirus și va însemna o criză a datoriilor de stat şi politici de austeritate.

Efectele acumulării de datorii au lovit ţările în diferite feluri, pentru că ratele de dobândă dau avantaj statelor puternice finanicar şi îi discriminează pe cei care sunt slabi. Deci nivelurile datoriilor vor agrava suplimentar inegalitatea între regiunile dezindustrializate din Europa de Est şi de Sud, pe de o parte, şi centrele de putere economică ale UE, pe de alta.

Însă unele lucruri importante rămân imposibil de prevăzut. Transformarea structurală economică va schimba poziţia industriilor, regiunilor şi statelor în interiorul competiţiei capitaliste şi va schimba puterea financiară, care găseşte expresie şi în nivelul de interes şi va adăuga noi contradicţii şi rivalităţi le cele deja existenta pe faliile est/vest şi nord/sud, care pot afecta chiar nucleul integrării europene.

Nouă guverne, între care Franţa, Italia şi Spania, au cerut emiterea euro-obligațiunilor pentru a împărtăşi mutual costurile gestionării crizei. Yanis Varoufakis a spus că un trilion de euro este suma care trebuie acumulată prin aceste obligaţiuni. Prin euro-obligațiuni, puterea financiară comună a eurogrupului va fi utilizată pentru a crea credite cu dobândă redusă, care vor fi disponibile statelor în funcţie de cum sunt afectate ele de pandemie şi de recesiunea economică subsecventă. Respingerea bruscă a acestei propuneri de către guvernul german aruncă o umbră întunecată asupra integrării europene în era post-corona.

Deci, dacă miniştrii finanţelor ai euro-grupului nu ar putea fi de acord cu euro-obligaţiunile propuse pentru că un grup de ţări s-a opus, de ce nu ar fi posibil ca o coaliţie de guverne dispuse, inclusiv Franţa – una dintre ţările cu greutate, n-ar emite euro-obligaţiuni autonom?

Euro-obligaţiunile ar putea reduce din probleme, dar problema generală a statelor cu niveluri ridicate de datorie şi efectul negativ al acestor datorii asupra împărțirii resurselor materiale şi politice între state şi clase va persista, dacă nu se face o reducere radicală a datoriei europene şi nu se schimbă distribuţia reurselor şi veniturilor. În plus, restructurarea economică după sfârşitul fazei acute de pandemie, care a fost legată de transformarea ecologiă a bazei industriale şi energetice a economiilor, va cere investiţii fără precedent. Finanţarea datoriei private şi publice, care tot creşte exorbitant în timpul crizei, va deveni o problemă-cheie a perioadei post-corona. Găsirea unui răspuns la această problemă va fi cea mai importantă sarcină pe care stânga trebuie să şi-o asume.

Finanţarea datoriei de stat prin inflaţie se va confrunta cu o opoziţie dură politică în unele ţări din UE. Alternativele sunt fie să descarci poverile asupra populaţiilor prin austeritate şi privatizare – cum s-a întâmplat după ultima criză, fie să-i facă pe proprietarii marilor averi, care deţin partea leului, să suporte poverile dobânzilor bugetelor publice prin scutirea de datorii, taxe de capital confiscatorii și impozitul pe câştigurile de capital.

Pentru a realiza o astfel de politică, ea trebuie să fie însoţită de introducerea controalelor de capital şi de garantarea creanţelor asupra fondurilor de pensii și de asigurări sociale de sănătate finanţate de capital, care să fie realizate prin preluarea acestor fonduri de către sectorul public, care trebuie să fie adoptată de către de ţările membre, dar sprijinită şi coordonată la nivel supranaţional. În lunile care vin, nici economiştii mainstream nu se vor obosi să ne asigureze că ei niciodată n-au fost neoliberali. Stânga poate construi pe fisurile deschise de criza discursului public. Însă am învaţat din ultima criză financiară că această fereastră de oportunitate va rămâne deschisă numai până la formarea unui consens între clasele conducătoare, în special între marile ţări europene, cu privire la modul de abordare a crizei. Deci trebuie să nu ne limităm la a deveni aripa stângă a mainstream-ului liberal.

Nu este vorba de o competiţie doctrinară. Criza pune problema hegemoniei, care se referă la interesele sociale, care vor fi vitale în rezolvarea ei.

Chiar dacă criza ecologică a fost temporar dusă afară discursului public, provocarea ei epocală rămâne. O alternativă la interesele majorităţii populaţiei trebuie să facă legătura între această criză acută şi transformarea socio-ecologică. Criteriul decisiv nu este de a face un acord între cercurile largi referitor la scopurile generale – care deja există, ci să fie un acord referitor la mijloacele de implementare a lor. Miza o constituie instituţiile și echilibrul puterii între clase. Trebuie să avem curajul să vorbim ofensiv şi convingător despre rolul nou al statelor, despre proprietate, despre socializarea sectorului financiar, despre controalele de capital, despre democraţia economică şi despre consolidarea persoanelor dependente de salarii la nivelul întreprinderilor, municipalităţilor, ţărilor şi UE. Este singurul mod în care putem beneficia de oportunităţile de extindere a spaţiului social pentru o nouă hegemonie.

 

3

Importanţa ieşirii din UE a Mării Britanii nu poate fi subapreciată. Ea nu va dispărea din agenda europeană. Brexit-ul nu doar va schimba viaţa pentru 3,5 milioane de cetăţeni europeni în Regatul Unit şi pentru 1,2 milioane de cetăţeni britanici în ţările membre ale UE, dar va schimba UE în întregime.

Pierderea obligaţiilor financiare ale Regatului Unit ca membru a făcut ca diferența dintre cererile la bugetul UE și nivelul său deja scăzut să devină mai evidentă ca niciodată și a împiedicat consiliul UE să ajungă la un acord privind finanțarea la termen (2021-2027).

Regatul Unit a fost a treia economie UE ca mărime şi una dintre cele cinci puteri nucleare „oficiale”, care deţine un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Faptul că negociază în paraleul un acord vast de liber schimb comercial cu Statele Unite dezvăluie dimensiune geopolitică a Brexitului. Accentul pe comerţ şi competiţie, pe care UE îl pune în negocieri, pare a arăta că această dimensiune geopolitică nu este luată în seamă.

Comisia Europeană se bazează într-un mod arogant pe înţelegerea faptului că dependenţa economică a Regatului Unit de UE depăşeşte enorm dependenţa UE de Regatul Unit. Dar acest lucru considerat individual nu ne spune nimic despre puterea actuală a Comisiei Europene pentru negociere.

În spatele mandatului, pe care Consiliul UE l-a dat Comisiei Europene, există interese ale ţărilor membre care se află în conflict.

Partea britanică are, de asemenea, o mare problemă: se interesează de accesul nerestricţionat în continuare al companiilor financiare britanice pe piaţa UE. Asta va însemna concesiuni în dezavantajul altor sectoare britanice, precum pescăriile, care nu vor fi uşor de realizat. În plus, ieşirea din UE agravează tendinţele de dezintegrare din Regatul Unit. Scoţia se gândește serios să organizeze un referendum referitor la independenţă şi apoi să readere la UE,fapt care va încuraja tendinţele separatiste în alte părţi din Europa. În acelaşi timp pericolul revitalizării ostilităţilor în Irlanda de Nord nu poate fi subestimat pentru că nu este imposibil ca Brexitul să pună în pericol Acordul din Vinerea Mare.

Urmărind o logică neoliberală, guvernul britanic preferă un acord cu UE similar celui de liber schimb şi scheme de protecţie a investițiilor CETA (UE şi Canada) şi JEFTA (UE şi Japonia).

În schimb, din motive de proximitate geografică şi legături economice intense, CE doreşte garanţii privind condiții de concurență echitabilă și promovează un tratat care să depășească un acord convențional de liber schimb și de protecție a investițiilor. Ca obiective ale unui parteneriat viitor, aceasta spune că dorește să stabilească o dezvoltare durabilă și o protecție împotriva climei, să stabilească legislația muncii conform unor standarde sociale înalte. Deși protecția mediului și a drepturilor muncii în unele state membre ale UE este departe de a fi satisfăcătoare, sindicatele de stânga nu pot susține în mod satisfăcător această intenție.

Confederaţia Sindicatelor Europene încearcă să interpreteze acest „câmp de joc echilibrat” ca un angajament că drepturile lucrătorilor „trebuie să aibă o clauză de neregresiune” [2] În Manifestul său din noiembrie 2019 pentru alegerile parlamentare, Partidul Laburist a evitat acest exercițiu şi a insistat pentru „o aliniere dinamică a drepturilor lucrătorilor, drepturilor consumatorului şi protecţia mediului, aşa încât standardele Regatului Unit să ţină pasul cu cele din Europa, cel puțin”. [3]

Cu argumentul unui regim de egalitate, UE dorește să țină Marea Britanie nu numai la standardele sociale și ecologice, ci și să respecte în permanență deciziile legale ale UE privind ajutorul de stat și politica fiscală. Acest lucru are sens din punctul de vedere al politicii de concurență.

Însă noi ca internaţionalişti nu putem sprijini forţarea Regatului Unit să se conformeze la o politică la care noi înșine ne opunem în cadrul UE.

Acest lucru e legat de mecanismele de soluționare a litigiilor care trebuie create. Comisia Europeană doreşte să limiteze rezolvarea disputelor la subiectele de concurență. Acest lucru nu este în concordanță cu afirmația potrivit căreia standardele de legislație ecologică, socială și de muncă sunt în centrul strategiei sale de negociere. Mai mult, Comisia îşi doreşte să stabilească faptul că arbitrul final pentru disputele referitoare la aceste subiecte, care sunt subordonate legislaţiei europene, este Curtea Europeană de la Luxemburg. Sună rezonabil dintr-un punct de vedere abstract al statului de drept. Dar acelaşi lucru este valabil pentru poziţia Regatului Unit, care poate să respingă extinderea jurisdicţiei UE pe propriul său teritoriu.

Statul de drept vs. statul de drept? Se poate ca stânga de pe ambele maluri ale Canalului englez să fie separată de o respectare necondiţionată a statului de drept – cel naţional şi cel al UE?

Însă Curtea Europeană din Luxemburg nu este o instituţie sacrosancată. În unele dintre deciziile sale importante ea și-a însușit o interpretare radicală pro-piaţă a celor patru libertăţi din piaţa internă, tratându-le în sensul că dreptul european trebuie aplicat direct și prevalent asupra legislaţiei naţionale sociale şi a muncii (vezi deciziile Curţii Europene din Luxemburg pe cauzl Viking Laval, Ruffert şi Comisia împotriva lui Luxemburg din 2007 şi 2008).

Să acorzi Curţii Europene din Luxemburg un rol decisiv în relaţiile dintre UE şi Regatul Unit riscă să combine cele mai rele lucruri din ambele lumi, pavând drumul pentru radicalizarea esenţei neoliberale a integrării europene prin jurisprudență.

Stânga trebuie să urmărească o abordare diferită. Pe de o parte, ea trebuie să avanseze revendicări pentru încorporarea în mecanismele de rezolvare a disputelor privind apărarea consumatorilor, standardele ecologice, legislaţia muncii şi cea socială. Pe de altă parte, trebuie creat un mecanism care de rezolvare a disputelor între reprezentanţi din „parteneriatul social”, de exemplu conform modelului instanțelor de muncă şi sociale din Austria.

Stânga desigur preferă un acord egal şi just între Regatul Unit şi UE. Nu este sigur că negocierile se vor finaliza cu succes. Dacă se prăbuşesc în acuzaţii mutuale, asta desigur îi va încuraja pe naţionaliştii din ambele părţi. Stânga ar trebui să propună o extindere a acordului interimar, dacă e necesar şi dacă stânga britanică şi cea irlandeză cad de-acord.

Tratatul de parteneriat între Regatul Unit şi UE – indiferent când ar fi semnat – trebuie ratificat de Consiliul European, de Parlamentul European şi de Parlamentul Britanic. Este posibil ca această ratificare de către parlamentele naţionale ale ţărilor membre să fie necesară. Procesul s-ar putea exinde mult în 2021 şi dincolo de acest an. El va demara simultan cu discuţia despre viitorul UE, care a fost anunţată de Comisia Europeană.

 

4

La sfârşitul anului 2019 Comisia Europeană şi Parlamentul European au semnalat că va fi făcută o Conferinţă despre Viitorul Europei.

Tema crizei de integrare a preocupat politica europeană după criza financiară. În anul 2017 Comisia Europeană a publicat Cartea Albă despre Viitorul Europei. Își amintește cineva de cele cinci scenarii, care în esenţa reprezintă conturul noii Europe fără a o schimba pe cea veche ?

În luna septembrie a aceluiaşi an, la Sorbona, preşedintele francez Emmanuel Macron a anunţat într-un discurs Iniţiativa pentru Europa, care a solicitat abolirea şomajului, transformarea ecologică, o taxă pe tranzacţiile financiare, o taxă digitală, instituirea unei rate minime de impozitare a averii, convergenţa standardelor sociale, o creştere clară a bugetului UE și democratizarea instituţiilor UE. Macron n-a omis niciunul dintre deficitele UE, apelând la o „refondare a Europei”.[4] Dar puţin mai târziu, când şefii de stat ai guvernelor Germaniei şi Franţiei s-au adunat în Paris pentru cea de-a 55-a aniversare a Tratatului de la Elysée, mesajul lor de închidere nu a conţinut nimic din propunerile lui Macron.

Astfel, dezbaterea a ajuns la sfârşit înainte de alegerile Parlamentului European.

„Proiectele-pilot”, la care ţările membre au putut să ajungă la un acord, au fost programele de înarmare şi extinderea programului Frontex – Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă. Cheltuielile militare şi de apărare împotriva refugiaţilor aparent au fost fezabile, în timp ce realizarea uniunii bancare, care înseamnă şi o obligaţie financiară din partea marilor bănci de a finanţa o asigurare de depozit europeană este în așteptare, deocamdată. De asemenea acest an a dezamăgit Acordul Verde European prin dimensiunile şi felul său de finanţare, acord care intenţionează să se opună crizei climatice.

Eşecul UE în politica socială şi climatică nu trebuie să surprindă pentru că integrarea statelor capitaliste într-o uniune nu poate avea loc decât în primul rând la nivel de pieţe, care nu sunt sensibile la nevoile sociale.

Etapele integrării europene – Tratatul de la Roma, Acordul European Unic, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Lisabona – au aprofundat în continuare caracterul UE de economie de piaţă. Chiar Emmanuel Macron, spre deosebire de gestul său inovativ de mai sus, în acelaşi discurs de la Sorbona a numit piaţa internă „sufletul real al Europei”.

Însă integrarea prin intermediul pieţelor a fost contracarată de o tendinţă socială bazată pe proprietatea acordată deciziilor politice planificate la nivel central de către instituţiile europene. Ele au fost de asemenea susţinute de acea parte a stângii care a ales strategia drumului democratic către socialism, cu schimbări şi rupturi structurale la nivel naţional şi european – pentru a integra economia în obiectivele politicii prin intermediul statului şi instituţiilor supranaţionale. Într-adevăr istoria integrării europene este constituită prin ciocnirea între aceste două tendinţe.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost înfiinţată în anul 1951, înlocuind Autoritatea Internaţională pentru Ruhr, care după Război a pus industria grea a Germaniei de Vest sub controlul Aliaţilor. Pe lânga comerţul de produse din industria grea fără bariere vamale, a fost creată o Înaltă Autoritate cu puteri de îndrumare, de anvergură.

Conflictul „piaţă-politică” a ajuns într-un punct culminant în anul 1984, când primul Parlament European direct ales a adoptat „Proiectul de Tratat de instituire a Uniunii Europene”, scris sub îndrumarea lui Altiero Spinelli. Acesta prevedea subordonarea economiei de piață europeană în funcție de obiectivele sociale – numite explicit ca drept de angajare pe piața muncii (deci lipsa şomajului), depăşirea inegalităţii, apărarea mediului, progresul cultural. Mai mult, iniţiativa în formarea şi dezvoltarea ulterioară a Uniunii aparţinea Parlamentului European – fără a restricționa drepturile parlamentelor naţionale.

Ceea ce a urmat a fost complet diferit față de aspiraţiile lui Spinelli. În anul 1985 şefii de stat şi guvernele au adoptat Actul Unic European, care și-a propus să realizeze rapid o piață internă europeană. Asta a însemnat victoria tendinţei de economie de piaţă. În anul 1992, când şefii de stat şi guvernele s-au întrunit pentru summit-ul de la Maastricht după ce situaţia din economia mondială şi cea geopolitică s-a schimbat fundamental prin introducerea neoliberalismului şi prin evenimentele istorice din 1989, ei s-au simţit încrezători să completeze această victorie prin înfiinţarea unei uniuni economice şi monetare conform criteriului recunoscut de „convergenţă”.

Conflicutul a repornit în anul 2005, când şefii de stat au prezentat construcţia nouă – schița Tratatului pentru Înființarea unei Constituții a Europei, propusă spre ratificare de către populaţiile din ţările membre. Propunerea a fost respinsă în trei ţări. Constituţia eşuată a fost adoptată ca Tratatul de la Lisabon printr-o conferinţă interguvernamentală, la doi ani după ce a ocolit ratificarea populară. Şi asta n-a ajutat imaginii europene.

Cel mai dramatic eșec recent în bătălia dintre piaţă şi democraţie a fost în anul 2015, când Syriza, care a venit la putere în Grecia, a încercat să iasă din limitele politicii neoliberale a austerităţii.

Duritatea cu care s-a încercat găsirea unui drum alternativ pentru ieşire din criză a fost suprimată de creditori şi de brutalitatea programelor de austeritate impuse Greciei. Ele au fost mult mai severe decât cele impuse Irlandei sau Portugaliei şi au oripilat pe mulţi din Europa. Dar a fost reamintit faptul că diferenţele de atitudine față de UE mereu au existat în stânga radicală.

Stânga Europei, împreună cu stânga fiecărei ţări, trebuie să pună problema dimensiunilor şi a formei unei anumite cooperări sau integrări europene, diferite față de UE actuală, şi pe care ea o vede acceptabilă în cofruntarea cu capitalismul contemporan. Răspunsurile vor varia în funcţie de faptul că accentul este pe Europa în ansamblu sau pe statele individuale, în funcție de situaţia fiecărei ţări.

În plus, ieşirea Regatului Unit din UE reaminteşte că paneuropenismul nu poate fi definit de graniţele UE actuale. Dreptul ţărilor să plece din UE şi din eurozonă este incontestabil. În ciuda creşterii tendinţelor dezintegrative, o descompunere dezordonată a UE pe 27 sau mai multe componente, cel puţin în condiţiile unei păci, este un scenariu improbabil. Este mai plauzibil dacă ne reîntoarcem la liniile vechi de conflict în Europa, între blocul central-european sub conducerea Germaniei şi blocul sudic şi vestic, condus de Franţa. Este îndoilenic dacă acest nou tip de ordine poate duce la relaţii sociale şi politice mai stabile

Este un fapt că multe ţări și-au pierdut speranța privind reformarea UE. Nu putem ignora această schimbare a atitudinilor. Nici nu putem ascunde prin compromis diferenţele în felul în care UE este percepută, pentru că asta reprezintă un punct de plecare pentru dezbaterea strategică care acum trebuie să aibă loc.

Sarcina strategică este să recuperăm suverenitatea popoarelor nu prin situarea unuia împotriva celuilalt, ci împreună împotriva pieţelor financiare. Apoi trebuie apărate auto-determinarea democratică a popoarelor şi controlul asupra ţărilor lor. Asta înseamnă dreptul fiecărui guvern progresist de a nu asculta de regulile care lovesc bunăstarea popoarelor şi societăţilor lor. Trebuie să cerem ca Pactul pentru Creştere şi Stabilitate să fie inactivat în timpul crizei cauzate de coronavirus și nu trebuie să se întoarcă la sfârşitul ei. Trebuie abrogat. În locul lui, instrumentele financiare ale UE – ECB, Banca Europeană de Investiţii şi Mecanismul European de Stabilitate – trebuie să fie dispuse să finanţeze programele naționale de reconstruire a sistemelor de sănătate şi cele sociale, şi dincolo de asta – ale transformării ecologice ale economiilor.

Întărirea infrastructurilor sociale, reconstrucţia şi transformarea ecologică a industriilor europene, eliminarea clivajelor regionale, construirea unor reţele de transport şi energie efective, mobilizarea capacităţii financiare necesare pentru a se ajunge dincolo de dimensiunile bugetului actual al UE – toate acestea necesită cooperare supranaţională pe termen lung. Dacă asta nu se va întâmpla, va fi nevoie de o cooperare poltică supranaţională foarte strânsă.

Stânga trebuie să construiască proiectul strategic de cooperare. Astăzi în UE există un hibrid ciudat: pe de o parte există o zonă de comerţ liber cu aparat birocratic, care s-a dovedit incapabil de acţiune în vreme de criză, iar pe de altă parte este un parlament care nu are puterea să gestioneze pieţele şi birocraţia.

Asta duce la întrebarea despre leadership-ul politic. Stânga are nevoie să fie activă pe scena politică europeană ca o putere care îşi doreşte să ajungă la conducere. O ambiţie în acest sens necesită o luptă pentru extinderea democrației. Argumentele liberalilor – că deficitul democraţiei europene constă în lipsa opiniei publice europene – este unul slab. Este mai corect să spunem că societatea civilă europeană, sindicatele şi mişcările sociale au capacităţi limitate de a influenţa politica europeană, pentru care faptul decisiv este că în afară de caracteristicile neoliberale şi nedemocrate ale UE, ea este dependentă de ierarhia ţărilor membre, determinată de importanța lor economică şi politică.

Într-un fel este trivial să spunem că puterea esenţială a stângii se află în naţiunile statele-națiuni. Apărarea lor de tendinţa destructivă a economiei de piață este necesară strategic, în orice caz.

Prin urmare, este crucial să subliniem faptul că, în toate sistemele de cooperare/integrare europene imaginabile, statele continuă să fie puteri economice şi politice şi vor deţine puterea în viitorul previzibil. Asta trebuie exprimat în sistemul transparent şi eficient al jurisdicțiilor definite şi în controlul asupra lor şi asupra Uniunii.

Însă dezvoltările politice din statele individuale avansează în ritmuri diferite şi influenţează dezvoltările europene în dimensiuni diferite. Greutatea excesivă a guvernelor naţionale în politica europeană acţionează ca un filtru care obstrucţionează schimbările sociale. Asta duce la impasul în care ne aflăm.

Singurul fel de a depăşi impasul este prin difuzarea democraţiei la toate nivelurile de luare a deciziilor, care înseamnă şi la nivel european, unde diferite părţi antagonice intră în competiție pentru influenţă, cooperează una cu alta sau se confruntă.

Ca un pas în procesul lung de refondare a Europei, bazată pe viziunea postcapitalistă, e necesar un parlament suveran, ales liber, care interacţionează cu sindicatele, cu mişcările sociale, ecologice şi civice. În locul Consiliului European compus din şefii de stat şi guverne, Parlamentul European trebuie să devină centrul unei luări de decizii în aceste probleme pentru care UE are autoritate. Factorul-cheie va fi intervenţia partidelor politice la nivel instituţional european. Partidul Stângii Europene ar trebui să examineze serios pentru a susține modernizarea acestora, cerându-i să candideze la alegerile pentru Parlamentul European cu liste europene.

 

5

Pandemia a evidențiat că cele mai serioase ameninţări la adresa societăţilor nu sunt cele militare, ci cele sociale şi ecologice. Asta se înţelege treptat de către oamenii din lume. Stânga nu trebuie să rateze această provocare istorică de a-și propune planul strategic pentru o transformare socială radicală. În acest cadru, dacă recesiunea așteptată ia în fapt dimensiunile pe care mulţi experţi le prevăd, ea ar trebui să propună ca fondurile alocate pentru creştere bugetelor militare să fie redirecţionate în mod necesar către o extindere a serviciilor publice.

Apărarea de agresiunea militară este înainte de toate o sarcină politică constând în consolidarea dreptului internaţional şi structurilor de cooperare. Crearea de noi arme nucleare de distrugere în masă după abrogarea tratatului INF de către SUA şi Rusia şi expirarea iminentă a tratatului START reprezintă o ameninţare continuă pentru Europa.

Efectul dezastruos al pandemiei asupra câtorva ţări africane nu prea a fost luat în considerare în Europa, dar demonstrează că problema socială operează la nivel global. Mişcările de migrație din ultimii ani i-au făcut pe europeni conştienţi că UE nu se mai poate eschiva de responsabilitatea sa globală decât cu preţul dezumanizării relaţiilor sale interne.

În timpurile crizei actuale acute de sănătate, destinul zecilor de mii de refugiaţi, care au fost ţinuţi la graniţele UE în condiţii mizerabile, nu trebuie să fie ignorat, pentru că ei sunt una dintre cele mai vulnerabile grupuri de oameni. Declaraţia despre migraţia UE-Turcia din 2016 trebuie respinsă şi înlocuită de o politică care implementează dreptul la azil, garantat de Convenţia ONU pentru Drepturile Omului.

Pandemia şi criza ecologică globală ne amintesc că proiectul de piaţă globală al neoliberalismului a eşuat ca model civilizaţional şi că a costat vieţi umane nu doar în Sudul global, ci şi în lumea dezvoltată, cea a Europei. A venit timpul să ne oprim şi să inversăm acordurile de comerţ și investiții neoliberale pe care UE le-a semnat cu multe ţări din Africa, Asia, America Latină şi să examinăm critic pagubele sociale şi ecologice cauzate de ele.

Trebuie să ne gândim la o UE care există real într-un mod nou.

UE nu este o entitate europeană universală şi nu va fi aşa ceva în viitorul previzibil. Prin urmare, și nu numai datorită deficitelor sale, nu poate pretinde un monopol asupra problemei cooperării/integrării europene. Este înșelător să ne gândim că ea este în permanentă expansiune după modelul Statelor Unite. Acest lucru se întâmplă nu în ultimul rând pentru că datorită importanței crescânde a Chinei ca putere mondială au fost create noi forme de cooperare internațională, de exemplu summit-urile China-Orientul Mijlociu-Europe (16+1) care au loc din 2012 încoace şi implică membri şi non-membri ai UE în dialog cu şefii de stat din China.

Sfârşitul cursei înarmării şi gestionarea crizei ecologice cer cooperare internaţională la nivel global, în care Europa trebuie să-şi definească rolul. De asemenea, asta cere reanimarea acelor forumuri europene care au dispărut din percepţia publică în umbra UE: Comisia Economică pentru Europa a ONU, Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de care toate ţările continentului aparţin. Ele trebuie văzute ca forme de cooperare/integrare, care nu au importanţă mai mică pentru securitatea continentului european, pe termen lung, decât cooperarea economică şi socială în cadrul UE.

 


Note

[1] Luxemburg, Rosa: Fragment über Krieg, nationale Frage und Revolution, p. 367 f

[2] <https://www.etuc.org/en/document/etuc-position-european-directive-mandatory-human-rights-due-diligence-and-responsible>

[3] It’s Time for Real Change: The Labour Party Manifesto 2019, p. 90

[4] <http://international.blogs.ouest-france.fr/archive/2017/09/29/macron-sorbonne-verbatim-europe-18583.html>

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *