Note despre criza integrării europene şi a memoriei
Acest articol a apărut prima oară în colecția anuală realizată de Transform!Europe. Autorul – Carlo Spagnolo, este profesor de la Universitatea din Bari. El este membru al comitetului ştiinţific al lui Fondazionae Instituto Gramsci din Roma. A cercetat şi a predat în Belgia, Franţa, Germania, Statele Unite. Se ocupă de istoria secolelor XIX-lea şi XX-lea. A scris despre reconstruirea Europei după anul 1945, despre Planul Marshall şi integrarea europeană, despre istoria Partidului Comunist din Italia şi alte subiecte.
Rezoluţia Parlamentului European din 19 septembrie 2019 despre memoria războiului şi totalitarismelor [1] a stârnit o dezbatere fierbine în ziarele naţionale. Dar scopul rezoluţiei a fost ignorat de o mare parte dintre comentatori şi de mulţi eurodeputaţi italieni, inclusiv majoritatea deputaţilor italieni de stânga, care au sprijinit demersul. Desigur, aceşti istorici, care s-au pronunţat împotriva folosirii politice a trecutului şi împotriva lecturii distorsionate ale Pactului Molotov – Ribbentrop din 1939, împotriva lecturii care îl declară motivul principal pentru izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, nu fac nicio greşeală. A pune semnul egal din punct de vedere etic între nazism şi comunism serveşte scopului de a delegitima rolul Uniunii Sovietice printre câştigătorii Celui de-al Doilea Război Mondial şi să șteargă memoria despre bătălia de la Stalingrad şi despre cei 20 milioane de cetăţeni sovietici care au murit în acest război. Însă dacă am fi doar indignaţi nu vom putea înţelege că aici nu este vorba de o revizuire ştiinţifică a istoriei, ci de stabilirea narațiunii oficiale a memoriei instituţionale europene, care favorizează un anumită perspectivă în detrimentul celorlalte. Cei care au propus-o au fost perfect conştienţi că joacă un joc politic şi cultural.
Revizuirea politicilor din timpul Războiului Rece de către o parte a NATO împotriva Rusiei lui Putin pune un accent pronunţat asupra memoriile ţărilor din Grupul de la Vişegrad, în timp ce marginalizează experienţa istorică a Europei Mediterane.
Conesnsul eurodeputaţilor social-democrați provine din retorica libertăţii, desprinsă de conținut social specific, pentru care, conform Celei de-a Treia Căi a lui Blair şi Schröder, neoliberalismul are un aspect progresiv. Asta dezarmează toate criticile la adresa Rezoluţiei. Iată cum Mario de Pero a încercat să ne explice pe site-ul lui Fondazione Feltrinelli că „nu există nimic radical în mod special şi că rezoluţia este similară cu alte documente de acest tip”. El a spus că rezoluţia finală ameliorează o parte din extremismul moţiunii originare [2] şi într-adevăr apelează la condamnarea fascismului şi nazizmului prin combatarea folosirii comerciale al simbolurilor lor.
Voi discuta despre trei semnificaţii ascunse, care au eludat mai mulți oameni.
Prima privește depăşirea conceptului memoriilor naţionale democratice şi antifasciste despre războiul mondial în scopul de a adopta o memorie europeană colectivă. După sfârşitul divizării Europei în anul 1991 a crescut nevoia de a avea o memorie europeană comună cu privire la Cel de-al Doilea Război Mondial. Încercarea să reconcilieze trecutul celor nou-veniţi din Est cu memoriile democraţiilor liberale vest-europene a dus la proliferarea rezoluţiilor despre memoria comună după anul 1991. Conceptul memoriei a fost adaptat flexibil la căutarea bizară a unui trecut comun apolitic şi postnaţional. Fricile de politicile Rusiei la graniţele UE, care la rândul lor ţinteau să răspundă expansiunii NATO, au reîntărit lectura instrumentalizată a trecutului. Comparat cu rezoluţiile predecente ale Parlamentului European din 12 mai 2005 cu ocazia celei de-a 60-a aniversări de la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial în Europa pe 8 mai 1945 şi din aprilie 2009, despre conştiinţa europeană şi totalitarism, ultima Rezoluţie abandonează recomandările referitoare la pluralism şi cercetare istorică profundă. Memoria europeană devine un dispozitiv uniform, o judecată a trecutului, care este obţinută o dată şi pentru totdeauna: comunism, fascism şi naţional-socialism nu doar că sunt echivalate etic, dar sunt și criminale într-un mod egal şi trebuie să fie șterse din memoria colectivă a UE. Acest tip de memorie afirmă că este o barieră efectivă împotriva ameninţării ruse împotriva democraţiilor europene.
Memoriile divizate ale Europei după 1945
A doua semnificaţie este mutarea de la o memorie a grupurilor la o memorie activă a naţiunilor, care este vizibilă clar în titlul în limba engleză „Despre importanţa unei memorii europene pentru viitorul Europei” (”on the importance of European remembrance for the future of Europe”). Începând cu proclamarea de la 2008 a zilei de 23 August ca Ziua Memoriei Europene a Victimelor Stalinismului şi Nazismului, accentul UE s-a schimbat parțial de la Holocaust la experienţa opresiunii ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Drept consecinţă, rolul cheie al alianţei democratice antifasciste în, de exemplu, Italia şi Franţa, care a inclus în memoria partidele lor comuniste, a fost eclipsat. Prin acest drum, după declaraţiile de la Varşovia din 2011, victimele au devenit naţiunile, iar făptuitorii – ideologiile totalitare. Şi cele mai victimizate naţiuni sunt cele din Europa Centrală, care au fost dominate de două totalitarisme. Astfel, memoria europeană nouă este menită să fie construită prin acest dublu sacrificiu. Egalitatea între comunism şi stalinism şi continuitatea între nazism şi stalinism nu este o perspectivă universală, ea este o memorie formulată de naţiunile din Europa Centrală şi de Est – Ungaria, Polonia, dar şi Cehia, Slovacia şi Țările baltice. Acest recurs atinge un aspect primordial în narațiunile antifasciste: antifascismul a fost consumat în Est prin folosirea lui instrumentalizată cu scopul de a legitima ocupaţia sovietică. Rușinea față de memoriile democratice şi de stânga, care după 1989 nu s-au luptat cu moştenirea contradictorie a ocupaţiei Uniunii Sovietice şi au căutat refugiu într-o condamnare abstractă şi vagă a politicilor sovietice, a creat terenul fertil pentru discursurile neo-naţionaliste.
A treia semnificaţie a Rezoluţiei este apărarea discursului despre tranziţia de succes, completată de ţările membre noi ale UE, de la socialism la economie de piaţă, care a oferit o legitimare însemnată pentru Europa Tratatului de la Maastricht, punând accent pe succesul reformelor neoliberale. Această „memorie”, împreună cu axa occidentală a NATO şi anti-comunismul amintit în Rezoluţie, înseamnă o respingere a compromisului Keynesian între piaţă şi stat, între clasă şi naţiune, care a dominat regimul bunăstării din Europa de Vest după război. Nominalizarea lui Valdis Dombrovskis pentru a-l supraveghea pe Paolo Gentilioni în domeniul afacerilor economice şi financiare ne ajută să înțelegem procesul care se realizează prin comisia lui Von der Leyen. În acest sens textul vorbeşte de politicile de dezvoltare, care vor rămâne subordonate reglementărilor neoliberale.
Această reorientare a politicilor memoriei în UE creează o altă zi de comemorare – „a eroilor din lupta împotriva totalitarismului” – 25 mai, şi reprezintă un succes pentru Platforma despre Memoria şi Conştiinţa Europeană – o organizaţie înfiinţată pe 14 octombrie 2011 la Praga de către prim-miniştrii din Grupul de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia). Este singura organizaţie menționată de Rezoluţie, ceea ce înseamnă că e posibil ca ea să primească resurse semnificative. Este o reţea de institute, care s-au mobilizat împotriva unora dintre proiectele memoriale a nou- înfiinţatei Case a Istoriei Europene din Bruxelles, considerată a fi „prea cosmopolită”.
Astfel, Rezoluția reprezintă un nou episod al unei tendințe mai vechi, care demonstrează o reflecţie profundă a felului în care integrarea europeană a influenţat memoriile europene despre război. Ceea ce urmează este o încercare de înţelegere a contextului acesteia.
După criza economică şi financiară din 2007 şi 2008 a avut loc o desolidarizare între ţările europene. Atunci s-a conturat o calitate nouă a „deficitului democratic” al UE – polarizarea unui bloc format din ţările puternice din nordul şi din centrul Europei contra grupului ţărilor mediteraneene, numite PIGS. Ea a avut loc împreună cu ”delegalizarea” politicilor Keynesiane. Originile profunde ale acestei desolidarizări se află în factorii care precedă criza financiară şi sunt atribuibile unor culturi politice separate şi absenţei unei memorii istorice europene pe care să se poată pune o bază pe timp de criză. Care este momentul în care începe să vorbim despre o criză a ideii de integrare politică? Există, oare, legătură între politicile memoriei şi acest tip de criză?
A trata istoric relația între istorie şi memorie în Europa înseamnă să investighezi dacă ideea unui nivel dual al memoriilor publice europene a existat vreodată la un nivel mai profund. Este vorba de un tip de canon dual constituit de ruptura între memoriile naţionale autosuficiente şi adesea incompatibile şi un discurs public abstract cosmopolit despre integrarea experienţelor naţionale diferite într-un design deschis şi liberal al lumii vestice. Dacă acest canon dual într-adevăr ar exista. Memoriile Europei vor fi divizate între cele două niveluri şi atunci noi va trebui să investigăm când a început această divizare şi modul în care criza integrării a fost pregătită de o criză profundă a conștiinței istorice europene, înţeleasă ca lipsa de înţelegere a comunității, bazată pe înfrângerea din Cel de-al Doilea Război Mondial şi sfârşitul centralităţii continentului.
De la 1945 până la 1973: Recuperarea statului-naţiune
Dacă ar fi să luăm anul 1945 şi înfrângerea generală a continentului ca fiind punctul de separare în ceea ce privește reflecţiile despre memoriile divizate ale Europei ar înseamna să recunoaştem lacunele şi inadecvările memoriilor democratice şi antifasciste din perioada postbelică, care au muşamalizat din motive nobile şi inteligibile dimensiunile înfrângerii naţiunilor europene ca puteri mondiale. Începutul Războiului Rece a diminuat rapid scopul reflecţiei asupra ideii de Europa, care a fost lansată în anul 1944 sau anul 1945 de intelectualii de diverse origine şi afilieri.[3]
Dezbaterea despre criza naţiunii nu s-a putut dezvolta din pricina dominației exercitate de modelele culturale şi sociale ale celor celor două superputeri din timpul Războiului Rece şi a fost înlocuită de discuţia despre modelele democraţiei. Tema naţiunii, care a fost mereu prezentă la suprafaţă, a devenit din nou actuală în timpul crizei socialismului şi a colapsului Imperiului Sovietic. Tony Judt a fost primul care a pus accent pe felul în care s-a format o memorie europeană a câștigătorilor după 1945 – prin această axă dublă a luptei democratice pentru eliberare naţională şi memoriile antigermane. Pe cei doi piloni – lupta pentru eliberare, care, de la sine, tindeau spre un nou tip de uniune naţională şi responsabilitatea germană au fost consolidate memoriile democratice despre război. Preţul plătit a fost muşamalizarea aspectelor controversate, precum bombardarea civililor, masacrele şi violențele, înfăptuite de trupele aliate victorioase şi de compatrioţii victimelor.[4] Politica amnistiei, necesară în consolidarea unei democrații recuperate, cu ceea ce erau adesea sentințe sumare, amnistii și grațieri în masă, a fost consolidată de cerințele Războiului Rece. Punerea la o parte a cazurilor din tribunalele italiene împotriva criminalilor de război în anii 1950 în aşa-numitul „sertar al rușinii” a avut paralele administrative în Franţa, în Germania şi în multe ţări „colaboraţioniste”.[5] Perspectiva europeană a reîntărit discursurile democratice, dar a și rămas străină de acestea. Viziunea privind integrarea europeană ca o consecinţă a unui război just şi a păcii a fost construită treptat şi a avut contradicţii în anumită măsură în fiecare ţară. Integrarea europeană a fost văzută ca o formă a internaţionalismului liberal occidental, care depășea conflictele între state, dar discursul acesta şi-a dezvăluit fragilitatea în confruntarea memoriilor naţionale de fiecare dată când problema integrării europene a fost pusă – de exemplu în anii ’50, de Comunitatea Europeană pentru Apărare, în anii ‘60 de Comisia Europeană sub primul preşedinte Walter Hallstein şi în anul 1970, de Planul Werner pentru o uniune monetară. În ciuda acestui fapt, pe când era în vigoare, acest canon dual a făcut posibil să se păstreze măcar amintirile din Războiul Mondial împreună cu angajamentul antifascist democratic.
Politica de a reprima psihologic realităţile brutale din Cel de-al Doilea Război Mondial a continuat să însoțească integrarea europeană. Conform lui Norbert Frei, această strategie a fost indispensabilă în Germania de Vest (şi probabil în toate ţările răspunzătoare pentru conflicte şi crime) în vederea reconstituirii coabitării democratice paşnice până la sfârşitul anilor 60. [6]
Într-un mod accidental nivelul supranaţional al memoriei a fost întărit de medierea exercitată înainte de toate de partidele moderate cu un iz creştin – şi în special de cele catolice, care s-au lăudat cu o distanţă relativă față de naţionalisme şi care dădeau credibilitate procesului de integrare supranaţională, care a început în 1949-1950.
Dacă ar fi existat un consens relativ între cei şase fondatori ai Comunități Europene, el s-a văzut în mai 1950 şi Declaraţia lui Schuman pentru înfiinţarea cooperării franco-germane. Integrarea europeană ţinteşte nu doar în direcția apărării fermierilor, creşterii producţiei industriale şi securității colective, ci şi în direcția rezolvării conflictului de clasă între expansiunea instrumentelor de politică economică şi socială a guvernelor. Găsim în discursul lui Schumann o conştientizare că există o falie între proiectul integrării şi istoria lungă a conflictului interstatal în Europa. Această falie trebuie rezolvată prin soluţii de cooperare, care implică întregul continent: „Europa (unită) nu a putut fi edificată, a cunoscut războaie… Europa (unită) nu va putea fi creată dintr-odată si nici ca o construcţie finită: ea se va realiza prin paşi concreţi, creând mai întâi o solidaritate bazată pe fapte”.
Falia între Vestul anglo-american şi Europa continentală a fost o problemă pentru construcţia politicilor de memorie ulterioare, iar întrebarea aceasta a animat imediat discuţiile de la Consiliul Europei, care au început în 1948-1949. Dificultatea depăşirii memoriilor divizate ale celor înfrânți şi ale câştigătorilor a fost vizibilă la Consiliul Europei de la 1949, când abordarea federală a fost reprezentată de francezul Denis de Rougemont şi s-a opus poziției naţionale a britanicului conservator Max Beloff.[7]
Trebuie notată preluarea noţiunii de „Europa” din partea celor şase fondatori, adică alunecarea semantică în care teritoriul comunitar a inclus întregul continent, care n-a fost parte din Declaraţia lui Schuman, dar a fost un rezultat cumulat dintre coexistenţa a celor două niveluri de memorie. Această preluare a fost făcută în primul rând pentru a recupera statele-naţiune în timpul Războiului Rece, dar nu coincidea nici cu Europa istorică, nici cu cea geografică. [8]
Ceea ce Europa şi canonul dual ofereau naţiunii germane după catastrofa ei, a fost o legitimitate nouă ca pilon al proiectului european.[9] După ce Planul Marshall şi politica americană s-au epuizat, integrarea a permis să fie consolidat blocul vestic şi țările europene să fie compensate pentru reducerea influenţei lor internaţionale. Înainte de toate, Europa Celor Şase a devenit un spaţiu în care să fie depăşite diviziunile dure ale Celui de-al Doilea Război Mondial pentru Franţa după Criza Suezului din 1956, dar această „Europa” i-a permis Franţei şi să rezolva efectele decolonizării. Tratatele de la Roma au dat Comunităţilor Europene sarcina să administreze şi să substituie independența coloniilor. Nu a fost întâmplător că trecutul colonialist lung a fost șters din memorie. Salvarea relaţiei speciale a avut loc prin tratate comerciale, de exemplu prin scutiri vamale pentru fostele colonii franceze şi tipuri diferite de acorduri, acordate „ţărilor terţe”.
Salvarea statului-naţiune a Europei, despre care a scris Alan Milward, găseşte împlinirea sa adevărată în relegitimizarea naţiunilor înfrânte[10] pe baza creşterii comerciale şi sprijinul pentru politici neomercantiliste ale intervenţiei publice, în ciuda principiului pieţei libere.
1973-1991: Criza de la Bretton Woods. O scurtă deschidere, urmată de Acordul de la Washington
Începând din anii 70, când capitalismul occidental a început să se destrame şi când a fost suspendată convertibilitatea dolarului în aur şi a avut loc criza petrolului, ideea unui proiect unificator şi expansiv al Vestului a început să fie discutată. În acelaşi timp în alte feluri au început să dispară încrederea în progres, care a dominat filosofiile seculare de-a lungul istoriei.
În anii ’60, primele semne de inadecvare a memoriei reprimate a Germaniei au apărut în mişcarea tineretului din 1968 şi încă mai devreme în mișcarea politică a lui lui Willy Brandt, când conştientizarea duplicităţilor inerente în strategia anterioară uitării au ajuns la suprafaţă şi faza discuţiei pulblice despre isotria europeană s-a deschis în jurul încercării lui Fritz Fischer de responsabilizare germană pentru Primul Război Mondial. [11] Atunci discursurile dominante naţionale despre fascism, ca episod accidental sau ca nebunie, limitată la unele grupuri specifice, au fost puse sub semnul de întrebării. Subiectivităţi noi au apărut în anii ‘60: succesele democraţiei şi statul bunăstării au deschis orizonturi şi stiluri de viață care au contestat identităţile de clasă, au fost discutate complicități cu fascismul, a început o discuţie complexă despre trecut şi investigarea istoriei sociale şi politice a Europei a fost redeschisă.[12] Această conştiinţă istorică diferită, care a fost lansată de faimosul gest al lui Brandt la ghetto-ul din Varşovia pe 7 decembrie 1970 a fost urmată de o asumare radicală a responsabilităţii de către Republica Federală Germană pentru istoria germană. Prin Declaraţia de la Copenhaga din 1973 cele nouă ţări membre ale comunităţii europene au definit o identitate europeană, plasând în centrul ei moştenirea culturală, civilizaţia şi drepturile sociale: „[Grupul celor nouă] au decis că această uniune este o nevoie europeană de bază ca să fie asigurată supravieţuirea civilizaţiei comune lor. Grupul celor nouă dorea să se asigure că valorile asumate de ordinea legală, politică şi etică vor fi respectate şi să păstreze varietatea bogată a culturilor naţionale. Aceste ţări împărtăşesc aceleaşi atitudini de viaţă, bazându-se pe determinarea de a construi o societate care răspunde nevoilor individuale, şi mai sunt decise să apere principiile democraţiei reprezentative, a statului de drept, a justiţiei sociale – care este scopul final al progresului economic – şi să respecte drepturile omului. Toate acestea reprezintă elemente fundamentale ale identităţii europene”. [13]
Încercările de consolidare a unui proiect democrat pentru drepturi politice şi sociale au adus o contribuţie inovativă şi specifică europeană la relaxarea tensiunilor pe continent între cele două blocuri prin înfiinţarea OSCE şi a Conferinţei de la Helsinki. La sfârşitul anilor ‘70 o nouă atenţie față de Holocaust s-a conturat, ceea ce a însemnat producţii de televiziune, de film, de literatură cu ambiţii şi dimensiuni crescânde. O fază a renaşterii istorico-geografice a început şi pe la sfârşitul anilor ’80; iar efectele sale pe termen lung au afectat istoriografia integrării europene, care şi-a extins orizonturile de la evoluțiile diplomatice la cele economice şi politice până la cultura americanizării.[14]
De ce asta nu a dus la asumarea responsabilităţii colective în numele instituţiilor comunităţii europene pentru toate tragediile europene din sec. XX? Cel puţin două fenomene au contribuit la acest rezultat şi ele diferenţiază Europa de Vest de Europa de Est: spectacularizarea Holocaust-ului şi generalizarea totalitarismului. Adoptarea canonului totalitarismului a fost îndelung pregătită în Europa de Vest prin cultura politică în cadrul blocului anticomunist, care a făcut „atlantismul” şi modernizarea baza istoriei. Anticomunismul şi antisovietismul au blocat construirea unei memorii europene plurale. Proiectul integrării a însoţit tăcerea în cadrul memoriilor naţionale cu privire la momentele problematice lăsate deschise de memoria despre Război: anume, disocierea insuficientă de fascişti, reprimarea psihologică a regimului de la Vichy şi colaboraţionismul, precum şi persistenţa colonialismului. Soluţia crizei de la Bretton Woods a avut loc de fapt prin repornirea relaţiei între Statele Unite, victoria patriotismului conservator al doamnei Thatcher, stabilizarea monetară a Sistemului Monetar European şi lăsarea la o parte a proiectului federal. Fereastra oportunităţii s-a deschis şi închis brusc. Reformularea amintirilor tinde să fie canalizată prin depăşirea modelului fordist de economie şi societate şi prin marginalizarea partidelor social-democrate în „Acordul de la Washington” emergent. Această fază a incertitudinii în relaţiile între Statele Unite şi Europa de Vest a fost deschisă de criza de la Bretton Woods, care s-a încheiat la mijlocul anilor 80 prin Actul unic european, care a adoptat neoliberalismul şi a închis posibilitatea de a prezenta Europa ca o a treia entitate între cele două blocuri deja existente. A fost necesar să treacă o decadă ca să dea roade noile deschideri din ani ‘60 şi ‘70 la nivelul istoriografiei. Rezultatele lor sunt diverse şi încă deschise. În timp ce globalizarea și-a început procesul, memoriile au rămas îngust-naţionale şi chiar au fost consolidate de studiile metodologice inovative ale lui Pierre Nora despre lieux de mémoire–locurile memoriei, primul volum apărând în 1984. Studiile fundamentale au deschis un nou domeniu de investigare despre relaţia între istorie şi memorie şi a dezvăluit caracterul problematic şi uneori manipulativ al politicilor memoriei. Nora a definit locul memoriei ca „un element simbolic al moştenirii unei comunităţi (nu obligatoriu al unei comunităţii naţionale)”. În acest sens, el indică legături sociale şi culturale care nu au loc obligatoriu la nivel de stat. În timp ce cercetarea lui demonstrează destrămarea identităţii naţionale în grupuri care poartă amintiri diferite, interesul lui de cercetător se opreşte la limitele naţiunii şi decăderii ei şi astfel neglijează identităţile supranaţionale noi şi legătura între amintirile naţionale şi chestiunea europeană.[15] Există însă un mare potenţial eurisitic în legătura între discuţia care a fost iniţiată în Franţa despre locurile memoriei şi cea din Germania despre „trecutul care nu trece” şi încercarea pe termen lung de a depăşi istoriile naţionale, iniţiate de instituţiile europene şi de comisiile bilaterale şi multilaterale.[16]
Acest potenţial a fost aplicat pe terenul noului drept internaţional şi al noilor drepturi. Între anii ‘70 şi ‘80 recuperarea culturii drepturilor ca o formă paşnică de rezolvare a conflictelor a revendicat studii ad hoc, examinări ale efectului ei intelectual şi politic, însoţite de creşterea dreptului comunitar ca o formă de reglare extra-cosntituţională politică. În anii ‘80 a avut loc o redefinire a memoriilor naţionale, care nu a pus integrarea europeană sub semnul întrebării. Direcţia a fost spre piaţa unică, dorită de Acordul unic european prin majoritatea voturilor fără o dimensiune politică corespunzătoare.
În orice caz, în termeni de memorie, o adevărată cenzură a avut loc în perioada 1989-1991 când sfârşitul celor două blocuri şi lărgirea UE au fost însoţite de definirea unui canon de memorii noi, bazat pe Holocaust şi pe victimele totalitarismului, care marginalizează subiectul Celui de-al Doilea Război Mondial şi elimină conflictul politic între ţările şi ideologiile care au traversat Războiul Rece.
De la Maastricht până în prezent: o monedă fără stat – evoluția ţărilor est-europene – Holocaustul dezistorizat şi totalitarismul
Odată cu sfârşitul divizării continentului, atenţia către drepturile omului şi marea răsturnare a monedei de stat, unificarea Germanie şi intrarea ţărilor est-europene n-au putut pune capăt canonului dual al memoriei. Europa de Vest a continuat să se considere o parte integrantă a sferei de influenţă a Statelor Unite. În acelaşi timp a existat speranţa că sfârşitul Războiului Rece va deschide o nouă eră a păcii şi a cooperării internaţionale. Asta a fost viziunea naivă a globalizării. În acelaşi timp, noile contradicţii economice şi politice au afectat consistenţa internă a UE, făcând-o mai precară. Este, poate, explicaţia pentru care politicile memoriei au devenit tot mai „iacobine”, impuse de sus. În momentul actual am văzut intervenţii sporite în politicile memoriei – înainte prerogativa aproape exclusivă a Consiliului Europei – de către o parte din instituţiile UE nou înfiinţate, Parlamentul şi Consiliului Europen al şefilor de stat. A avut loc o extindere în toate ţările europene a Zilei de Comemorare a Holocaust-ului, stabilită în Germania în anul 1995 şi ataşată datei eliberării Auschwitzului. În anul 2003 Consiliul European a adoptat o rezoluţie, care a aprobat sărbătorirea sa: din 27 ianuarie 2005 Parlamentul European a recomandat respectarea acestei date în întreaga UE. [17] Această primă încercare de a construi o memorie europeană a demonstrat câteva contradicţii. Ea a uitat, de exemplu, că Auschwitz-ul a fost eliberat de trupele sovietice, care au început în schimb să fie „comemorate” pentru masacre şi violenţă. [18]
Mai important, împreună cu noua paradigma a totalitarianismelor, o lectură central-europeană a istoriei a fost afirmată, care nu coincide cu experienţe restului continentului. Trebuie să amintim că conceptul de totalitarism nu aparţine numai categoriei interpretative a lui Hannah Arendt şi că doctrina americană despre „cele două totalitarianisme” a dominat începerea Războiului Rece. Deplinul acord între Clinton, Kohl şi Mitterand, care a însoţit faza expansivă a globalizării, a fost legat de repornirea politicilor drepturilor omului. Memoria nazismului a fost mobilizată în Germania şi în Europa de Vest pentru a motiva intervenţia militară în Balcani, încredințată Statelor Unite şi NATO, brațele armate ale ambiţiei europene de afirmare a primatulului dreptului penal internaţional. Odată cu războaiele din Iugoslavia a avut loc „o inversare a interpretării care a definit relaţia între crime de război şi crime împotriva umanității, de la Nuremberg până în anii 1990, o relaţie în care a doua crimă este o emanaţie a primei”. Începând cu aceste războaie din Iugoslavia, crimele împotriva umanității au prevalat şi au devenit „o acuzaţie recurentă în tribunalele unde comportamentul criminal de război este judecat”.[19] Toate conflictele concrete şi determinate dispar în faţa genocidului. Ura şi totalitarismul sunt menite să acopere toate motivele de război. S-a făcut apel la drepturile omului pentru a explica legitimitatea istorică mai mare a „intervenţiei poliţiei internaţionale în Kosovo şi în teatrele de dincolo de Europa. A fost urmărit un nou Hitler în Belgrad, în Rwanda şi puțin mai târziu în Baghdad.
Clar, o chestiune majoră în procesul adaptării memoriilor naţionale din Europa de Vest este să vedem cum ele au fost afectate de memoriile publice ale celor nou-intraţi în UE. Europa la care fostele ţări comuniste a aspirat este diferită de Europa de Vest. Pentru ţările estice represiunea totalitară este percepută ca fiind exercitată împotriva naţiunii în sine – prin ocupația imperială de către URSS după 1945, nu atât împotriva indivizilor.
În centrul discuţiei publice din Polonia, Ungaria şi Ucraina şi alte ţări care au fost încorporate treptat în blocul sovietic după 1945, s-a pus întrebarea dacă 1945 a însemnat eliberare de nazism sau ocupare de sovietici. „Noii europeni” au contestat statutul memorial al experienţelor lor din Cel de-al Doilea Război în comemorarea susţinută de UE a acestui război ca „un război bun”, în care aliaţii au acţionat în baza comună a anti-nazismului.[20] Abstracţia Holocaustului de la această specificitate socio-istorică şi conceperea lui ca un comportament criminal fără context politic şi militar, treptat a dezlănțuit un număr de pretenţii de victimizare îndreptate împotriva crimelor înfăptuite de partizani comunişti şi de soldaţi sovietici, care luptau cu trupele naziste. Căutarea unei recunoaşteri a victimizării este un produs rezidual al Holocaustului şi paradigma victimei sprijinită de politicile oficiale de memorie ale UE.
Rezultatul a fost un fel de distincție între memoriile vestice şi cele estice: noii europeni au acceptat inocenţa vestică, contestând numai un aspect – că Cel de-al Doilea Război a fost de asemenea „un război just” şi bun pentru URSS. Iată cum după anul 1991 ţările vestice niciodată nu au avut în vedere regândirea responsabilităţilor în Cel de-al Doilea Război și în Războiul Rece. Mai mult, insistența pentru o lichidare completă şi rapidă a socialismului est-european a redus odată în plus presiunea de a avea nevoie de o revizuire critică a trecutului vestic.
Paradigma „victimă/făptuitor” (Opfer/Täter”) însă n-a avut o instanţă supranaţională corespunzătoare la care să fie prezentate cerinţele. În absenţa unui acord european, statul german unit, care prin acorduri selective îşi asumă responsabilitatea pentru a compensa categorii de victime ale ocupaţie, a deschis posibilitate de urmărire după recunoaşterea statutului de victimă a nazismului. Firul cu care ar putea fi țesută o memorie europeană după extinderea spre est s-a rupt în încercarea de a atribui o valoare egală victimelor din toate culorile politice şi naţionale prin alocarea vinei metafizice pentru subiectul totalitarismului care echivalează moral experienţele sovietice şi cele naţional-socaliste şi în sfârşit marginalizeaza Cel de-al Doilea Război Mondial, care este văzut mereu ca un conflict în care două „totalitarisme”. Izolat de război, statutul de stat victimă îi poate elibera pe toţi aliaţii Germaniei Naziste de responsabilitate şi să diminueze şovinismul agresiv al fascismului european.
De fapt, o dezbatere confuză a început în jurul stabilirii Zilei de Comemorare în ţările europene pentru recuperarea memoriei multelor victime ale violenţei şi războiului în care mulţi militanţi şi simpatizanţi ai fascismelor naţionale au fost clasificați între victime, în timp ce cei care s-au luptat de partea acestor fascisme sunt exonerați dacă nu au participat la Holocaust. Deci, apar fascisme bune şi rele.[21] De exemplu, odată cu înfiinţarea legalizată în 2004 a unei alte zile de comemorare a victimelor din Istria ale partizanilor iugoslavi – discursul victimelor a legitimat discursul naţionalist al partidului postfascist.
La un nivel social mai profund, „o centralitate tot mai mare asumată de noţiunea de victimă are de-a face cu profundele răsturnări ale cetăţeniei şi ale democraţiei liberale şi traduce formele difuze ale alienării indivizilor şi ale grupurilor, care nu-şi văd istoriile luate în seamă” [22] Paradigma victimelor canalizează dorinţa lor de recunoaştere de către Germania şi îi forţează pe ei spre o retorică americano-germană a totalitarismului, chiar dacă ultimul nu explică multele crime precum purificarea etnică, uciderea civililor sau cele în care au fost implicați colaboraţioniştii. Aceste „excese ale memoriei” se explică prin fragilitatea identității culturale a UE, care îşi doreşte să-şi exorcizeze propriile divergenţe interne printr-o condamnare morală a trecutului.[23]
După ce Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au pus statele în competiție unul cu altul, chiar s-a apelat la memoriile naţionale pentru a intra în această competiţie simbolică. Fiecărei ţări i s-a cerut să elibereze memoriile naţionale de umbrele violenţei şi să condamne totalitarismele. Nu a mai fost vorba de politici, ci de „moralitate”, care a presupus direcţionarea atenţiei media spre trecut. Munca istoriografică a fost influențată de fondurile de cercetare disponibile, orientate puternic în acest sens. Istoria a devenit un roman al crimei. Romanul particular al crimelor civile a devenit cea mai populară narațiune a literaturii contemporane. În această schimbare de epoci, implicaţiile politice şi culturale complexe ale procesului de integrare au fost reduse la cuvintele lui Milward – „o capcană managerială şi de deducţii autoritare înguste de principii economice abstracte, care au dominat discuţiile politice din anii 80”.[24]
Când blocul ţărilor nordice şi central- europene s-a conturat ca purtător al propriei sale viziuni privind trecutul din secolul XX al istoriei continentale, care este incompatibil cu experienţele celorlalte ţări europene, problema a fost să ţinem arena deschisă şi să nu o închidem prin impunerea unei legislaţii. A existat riscul de a abandona memoriile democratice, centrate pe bunăstare şi drepturile sociale în beneficiul dorinţelor mişcărilor naţionaliste şi populiste. Declinul memoriilor istorice antifascise nu este suficient pentru a distruge democraţia, dar o poate epuiza de unele resurse ale ei şi nu doar în zonele „periferice”.
Din 2008 până în prezent: criza economică şi legiferarea memoriei
Menţinerea celor două niveluri ale memoriilor europene care a fost însoţită deocamdată de un proces de integrare pare că şi-a epuizat capacitatea de gestionare a contradicţiilor UE. În condiţiile extinderii UE şi a crizei financiare ceea ce este accentuat este legiferarea memoriilor publice. Pe 21 aprilie 2007 acordul-cadru, care stabileşte ca nouă crimă negarea şi trivializarea genocidului, a crimelor împotriva umanității a crimelor de război a provocat disensiune între istorici. La fel a făcut distribuirea drafturilor legilor despre memoria şi „judecarea” trecutului. Pierre Nora este liderul criticilor la adresa abuzurilor politicilor memoriei care impun revizuiri legiferate ale istoriei. Henry Rousso de asemenea a reflectat asupra contradicţiilor care ies tot mai mult din recursul frecvent la sărbătorii oficiale: „Societăţi, ale căror elite politice sunt mai puţin ezitante în viziunea lor privind prezentul şi trecutul, nu au nevoie în principiu de memorie în semnificaţia contemporană a termenului”. [25] Este dificil să nu vezi nimic altceva decât creșterea opoziţiei naţionale împotriva integrării în spatele acestui accent pe legiferare. 26 Este dificil să vezi altceva decât pierderea viziunii despre viitor între narativele de stânga şi creşterea opoziţiei naţionale „populiste” la integrare în spatele acestor accente puse pe legiferare.
Fragilitatea memoriei publice construită pe drepturile omului explodează în faţa problemelor structurale ale expansiunii inegalităţilor şi fluxurilor migrantorii. Politica germană de „bun venit” (pentru migranţi) este bazată pe o economie naţională solidă, dar multe state membre ale UE nu au asemenea avantaj şi această politică nu se poate reconcilia cu trecutul lor şovin. Poate fi oare Germania singurul punct de referinţă pentru memoria europeană? Întrebarea aceasta care circulă de ceva timp a provocat răspunsuri precaute şi propuneri pentru „politici ale comemorării” mai vaste. [27]
Provocările de astăzi privind Pactul pentru Stabilitate, împreună cu ameninţarea majoră de restricţiilor de reglementare, polarizări şi crize, prezintă oportunităţi pentru revizuirea memoriilor divizate ale Europei. Posibilitatea Brexitului face clară imposibilitatea ca membrii UE să continue să adere la discursurile câştigătorilor Celui de-al Doilea Război Mondial şi arată nevoia unui punct de vedere continental, de regândirea a moştenirilor Războiului Rece. În timp ce cosmopolitismul drepturilor omului, centrat în jurul Holocaustului presupune un proiect politic global, în care UE va fi plasată ca „putere civilizaţională” contradicţiile provocate de criza economică ameninţă uniunea Vestului. Statele Unite s-au declarat mai puţin încrezătoare în politicile universaliste ale drepturilor omului şi de la Bush Jr. până la Trump au făcut clar că intenţionează să aibă politici de putere imperială naţională – de la Guantanamo până la teatrele de război din Orientul Mijlociu.
În această tranziţie de la bipolarizare la multipolarizare contestată, Statele Unite şi UE s-au dus în direcţii opuse în 2001-2002 în jurul invaziei în Irakului, pe subiectul gestionării crizei financiare, şi cel mai recent, pe subiectul limitelor pentru poluarea mediului la summit-ul G7 de la Taormina din iunie 2017 – zi după care cancelarul Merkel a declarat: „Vremea când ne puteam baza complet pe ceilalţi tocmai a trecut. Am înţeles asta în aceste zile… Noi, europenii, trebuie să ne luăm destinul în propriile mâini”. 29
A apărut o nevoie urgentă pentru a relua discuţia despre construirea memoriei publice europene, care abandonează retorica învingătorilor şi preia limbajul bine gândit despre tragedia Celui de-al Doilea Război Mondial şi originile lui cele mai profunde. O construcţie democratică, bazată pe civilizaţia europeană, înţeleasă ca o civilizaţie pluralistă istoric, cere o politică a memoriei corespunzătoare, care se desprinde de circul autoreferenţial al memoriilor divizate din Europa.
Note:
[1] Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019 referitoare la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei (2019/2819(RSP)) <http://www.europarl.europa.eu/doceo/ document/TA-9-2019-0021_EN.html>.
[2] Moţiune pentru o Rezoluţie comună https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/RC-9-2019-0097_EN.html
[3] Tony Judt, Reappraisals: Reflections on a Forgotten Century, Harmondsworth: Penguin, 2008.
Marc Bloch, L’étrange défaite : témoignage écrit en 1940, Paris: Société des Éditions ‘Franc-Tireur’, 1946 <http://classiques.uqac.ca/classiques/bloch_marc/etrange_ defaite/etrange_defaite.html>;
Benedetto Croce, Taccuini di guerra, 1943-1945, ed. C. Cassani, Milano, Adelphi, 2004;
Croce, Scritti e discorsi politici, ed. A. Carella, Naples: Bibliopolis, 1994;
Friedrich Meinecke, Die deutsche Katastrophe: Betrachtungen und Erinnerungen, Wiesbaden: Brockhaus, 1946;
Karl Jaspers, Die Schuldfrage, Heidelberg: Schneider, 1946;
Federico Chabod, L’idea di nazione, ed. Armando Saitta and Ernesto Sestan, Bari: Laterza, 1961,
Chabod, Storia dell’idea di Europa, Bari: Laterza, 1961;
Thomas Mann, Germany and the Germans, Washington, DC: Library of Congress, 1945;
mai puţin relevant este Georg Lukács, Die Zerstörung der Vernunft, Berlin 1954 (scris predominant în 1933-1942), care a acuzat filosofia germană în sine
[4] Mark Mazower, Dark Continent. Europe’s Twentieth Century, London, Penguin, 1998; S. Salvatici, Senza casa e senza paese. Profughi europei nel secondo dopoguerra, Bologna, il Mulino, 2009; K. Löwe, Il continente selvaggio. L’Europa alla fine della seconda guerra mondiale, Roma-Bari, Laterza, 2013. It was only in 1999 that a literary work was first published on the allied bombings in Germany: W. G. Sebald, On the Natural History of Destruction, London: Hamish Hamilton, 2003
[5] Mimmo Franzinelli, Le stragi nascoste. L’armadio della vergogna: impunità e rimozione dei crimini di guerra nazifascisti 1943-2001, Milan: Mondadori, 2002; Marco De Paolis, Paolo Pezzino, La difficile giustizia – I processi per crimini di guerra tedeschi in Italia 1943- 2013 Roma: Viella, 2018; Clemens Vollnhals, Evangelische Kirche und Entnazifizierung 1945-1949. Die Last der nationalsozialistischen Vergangenheit, Munich: Oldenbourg, 1989; Henry Rousso, Le syndrome de Vichy, Paris: Seuil, 1987.
[6] Norbert Frei, Vergangenheitspolitik. Die Anfänge der Bundesrepublik und die NS- Vergangenheit, Munich: Deutscher Taschenbuch Verlag, 1999; Gustavo Corni, Raccontare la guerra. La memoria organizzata, Milan: Mondadori, 2012
[7] Marcello Verga, Storie d’Europa XVIII-XXI secolo, Rome: Carocci, 2004.
[8] Prima utilizare a conceptului de Europa în acest sens după anul 1945 poate fi acordată Adunării Consiliul Europei de la Haga în 1948, când o dezbatere despre semnificaţia „Europei” s-a conturat. A existat o interpretare franceză împotriva unei interpretări britanice despre Europa. A urmărit o dezbatere între isotricii din ambele ţări, care în parte, a fost comentată de Marcello Verga în capitolul 3 din volumul lui Storie d’Europa, Rome: Carocci, 2007.
[9] Într-un mod paradoxal, supranaţionalitatea gândită ca depăşirea naţiunii i-a permis, de fapt, Germaniei să-şi recupereze legitimitatea naţională în cursul timpului. Germanii şi italienii sunt mândri că sunt ceva diferit de italienii şi germanii fascişti şi că sunt ceva radical mai bun decât părinţii lor, pentru că sunt capabili să coopereze cu foştii adversari şi chiar să-şi împărtăşească suverenitatea cu ei. Astfel, ei nu mai sunt o naţiune închisă, ci una deschisă, care poate accepta diversitatea şi poate să recunoască pluralismul. Până în anul 1950, germanii nu se duceau în străinătate în vacanţe decât în Elveţia şi Austria; primii paşi Europei au facilitat întoarcerea lor în Italia ca turişti, iar italienii şi-au deschis brațele cu căldură pentru germani, şamd.
[10] Alan S. Milward, The European Rescue of the Nation-State, London: Routledge, 1992. 11 Fritz Fischer, Germany’s Aims in the First World War, New York: W. W. Norton, 1967
[11] Fritz Fischer, Germany’s Aims in the First World War, New York: W. W. Norton, 1967 (original 1961)
[12] Anselm Döring-Manteuffel şi Lutz Raphael, Nach dem Boom. Perspektiven auf die Zeitgeschichte seit 1970, Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 2008; Thomas Großbölting, Massimiliano Livi, and Carlo Spagnolo (eds), L’avvio della società liquida? Il passaggio degli anni Settanta come tema per la storiografia tedesca e italiana, Bologna: il Mulino, 2013.
[13] ‘Declaraţie despre identitatea Europeană’, Copenhagen, 14 December 1973, în Bulletin of the European Communities, December 1973, no. 12. Luxembourg: Officiul pentru publicaţii oficiale ale Comunităţilor Europene, pp. 118-122.
[14] Penru o sinteză recentă priveşte Daniel W. Ellwood, Una sfida per la modernità. Europa e America nel lungo Novecento, Rome: Carocci, 2012; and Victoria De Grazia, Irresistible Empire: America’s Advance Through Twentieth-Century Europe, Cambridge MA: Harvard Belknap, 2005.
[15] Pierre Nora, Présent, Nation, Mémoire, Paris: Gallimard, 2011, p. 20; citeşte şi cartea sa recentă Come si manipola la memoria. Lo storico, il potere, il passato, Milan: Editrice La scuola, 2016 (2013).
[16] See Patrick Garcia, Une politique mémorielle européenne? L’évolution du statut de l’histoire dans le discours des institutions européennes, in Robert Frank, Hartmut Kaelble, Marie- Françoise Lévy, and Luisa Passerini (eds), Building a European Public Sphere / Un espace public européen en construction, Brussels: Peter Lang, 2011, pp. 179-201.
[17] Punctul B de la Rezoluţia Parlamentului European despre memoria Holocaust-ului, antisemitismului şi rasismului P6_ TA(2005)0018 de la 27 January 2005 ًspune: ”[…] crimele desfăşurate la Auschwitz trebuie să fie vii în memoria generaţiilor viitoare ca un semn de avertizare împotriva genocidului de acest tip, înrădăcinat în dispreţul față de celelalte fiinţe umane, în ură, în antisemitism, rasism şi totalitarism”
[18] Un exemplu reprezentativ de autonomie în memoriile istorice este inversarea narativului în filmul lui Roberto Benigni La vita è bella (1997), care a câştigat Oscarul şi în care lagărul de concentrare – menit să fie Auschwitz – este eliberat de tancuri cu insignia americană. Un alt exemplu, tot premiat cu Oscar. este filmul Schindler’s List (1993), în care contribuţia umanistă a protagonistului îl eliberează de complicitatea cu nazismul. Acestea sunt filmele importante care sunt proiectate în şcoli de Ziua Internaţională pentru Comemorarea Holocaustului, şi care promovează o aprorpiere a istoriei Celui de-al Doilea Război şi ameniță să depolitizeze felul în care el este văzut
[19] Luca Baldissara, Dal punto di vista del diritto. Violenza bellica e punzione dei crimini di guerra, in Rolf Petri (ed.), Balcani, Europa. Violenza, politica, memoria, Turin. Giappichelli, 2017, pp. 113-130, quotation on p. 128.
[20] Maria Mälksoo, ‘The Memory Politics of Becoming European: The East European Subalterns and the Collective Memory of Europe’, European Journal of International Relations 14,4 (2009), 653-680.
[21] Accentul pe victimele italiene şi pe atenuarea responsabilităţii italiene pentru război este evident în cuvintele legii No. 211 din 20 iulie 2000 -”Înfiinţarea unei Zile a Memoriei care să comemoreze exterminarea şi persecuţia poporului evreiesc şi deportarea soldaţilor italieni şi a politicienilor către lagărele naziste”, Gazzetta Ufficiale 177 (31 July 2000): ‘Art. 1. Republica Italiană recunoaşte ziua de 17 ianuarie – ziua în care uşile de la Auschwitza au fost demolate de „Ziua Memoriei” cu scopul de a aminti de Shoah (exterminarea poporului evreiesc), legile rasiste, persecutarea italiană a cetăţenilor evrei, italienii care au suferit deportarea, încarcerarea, moartea şi cei s-au opus proiectului de exterminare şi cei care, riscându-și vieţile, au salvat vieţi şi i-au apărat pe cei persecutaţi. Art. 2. Cu ocazia „Zilei Memoriei” din art. 1 se pot organiza ceremonii, iniţiative, adunări, evenimente comune de povestire şi reflecţie, în particular la şcoli de orice tip şi grad, legate de ce s-a înâmplat cu poporul evreiesc şi cu deportaţii militari şi cu politicienii în lagărele naziste pentru a apăra memoria de acest perioadă tragică şi întunecată din Italia, în istoria ţării noastre şi a Europei, aşa că să nu mai pot fi posibile asemenea evenimente din nou”
[22] Rosanvallon, Democratic Legitimacy, p. 250 of the published Italian translation (La legittimità democratica, Turin:, Rosenberg & Sellier, 2015).
[23] Charles S. Maier, ‘A Surfeit of Memory? Reflections on History, Melancholy and Denial’, History and Memory, 5,2 (Fall-Winter 1993), pp. 136-152, referinţă la traducerea italiană publicată: Charles S. Maier, ‘Un eccesso di memoria? Riflessioni sulla storia, la malinconia e la negazione’, Parolechiave 1995/3, pp. 35 ff.
[24] Milward, p. xi.
[25] Sonya Faure, Dessin Sylvie Serprix, Catherine Calvet, ‘Henry Rousso, ‘“Le surinvestissement dans la mémoire est une forme d’impuissance”’, Libération, 8 April 2016, <http://www. liberation.fr/debats/2016/04/08/henry-roussole- surinvestissement-dans-la-memoire- est-une-forme-d-impuissance_1444888>.
[26] Nora, Présent, Nation, Mémoire, chapter 2.
[27] Markus J. Prutsch, European Historical Memory: Policies, Challenges and Perspectives, European Parliament, Directorate-General for Internal Policies, Policy Department B: Structural and Cohesion Policies, Culture and Education, IP/B/CULT/NT/2013- 002, September 2013.
[28] Charles S. Maier, Among Empires. American Ascendancy and its Predecessors, Cambridge
MA: Harvard University Press, 2006.
[29] See Michael Bauchmüller, ‘Merkel hält USA für nicht mehr verlässlich’, Süddeutsche Zeitung, 28 May 2017, <http://www.sueddeutsche.de/politik/g-gipfel-merkel-haelt- usa-fuer-nicht-mehr-verlaesslich-1.3524283>.
traducere: Vladimir Mitev, editare: Carmen Dărăbuş, Maria Cernat
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
