Tot înainte pe şinele dialecticii?

O dezbatere pe marginea posibilităţilor şi limitelor ideii comuniste

(foto: Editura Idea)

Boris Groys, Post-scriptumul comunist, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2009

Boris Groys gândeşte dialectic. Un merit important printre teoreticienii stângii contemporane, care se îndepărtează tot mai mult de această metodă filosofică; îi am în vedere aici în special pe unii dintre adepţii decolonialismului. Dincolo de această constatare, nu am reuşit să identific niciun plus suplimentar în cazul prezentului eseu.

„Lui Hegel, care merge pe şinele dialecticii, nu i se poate întâmpla nimic”, îi scrie Martin Heidegger Hannei Arendt în 1972 (Hannah Arendt, Martin Heidegger, Scrisori 1925-1975 şi alte documente, traducere de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 252). Chiar dacă Heidegger exagerează, surprinde totuşi, aşa cum a făcut-o şi Goethe, mult mai devreme, posibilitatea ca dialectica hegeliană să fie deturnată atât epistemologic, cât şi politic. Epistemologic, deoarece pare să explice întreaga dinamică fenomenologică şi să treacă dincolo de ea, anulând prin interiorizare posibilitatea de a fi contrazisă. Politic, deoarece dialectica se poate erija în instrument de coerciţie cu scopul de a legitima un bine prospectiv a cărei întârziere poate fi justificată la nesfârşit, cum altfel decât dialectic.

Groys o deturnează în ambele sensuri, uitând că dialectica nu este echivalentul intelectual al speculaţiei. Utilizez termenul de speculaţie aici în accepţiunea sa curentă, aceea de construcţie teoretică nefundamentată, clădită pe premise vulnerabile şi insuficiente – nu din perspectivă hegeliană, unde înseamnă pereche de contradicţii care se înţeleg şi se exprimă pe sine numai printr-un raport de reciprocitate, alcătuind un fel de verigă în cadrul unui proces dialectic mult mai complex.

Epistemologic, Groys se lansează cu o lejeritate neconvingătoare şi susceptibilă de diletantism pe alocuri în etichetarea capitalismului şi a defunctului comunism ca două ontologii incompatibile, prima având ca piatră unghiulară banii iar a doua limbajul. „Revoluţia comunistă este transcrierea societăţii din mediul banului în mediul limbajului”, scrie sentenţios autorul. Comunismul, şi regimurile est-europene şi cel sovietic au fost comuniste din punct de vedere al importanţei decisive acordate limbajului, este singurul proiect politic care deschide astfel posibilitatea unei critici autentice, structurale: „în condiţiile capitalismului, orice critică şi orice protest sunt absurde din principiu. Căci în capitalism limbajul însuşi funcţionează ca marfă, adică este iniţial mut. De un succes recunoscut se bucură numai acele discursuri critice şi proteste care se vând bine – iar cele care se vând prost sunt sortite eşecului. Aceste discursuri nu se deosebesc, prin urmare, în nicio privinţă de toate celelalte mărfuri, care nu vorbesc nici ele – sau vorbesc numai în măsura în care îşi fac ele însele reclamă” (pp. 5-6). Conform autorului, acest aspect ar explica în mod suficient de ce „deviaţionismul” şi disidenţa au fost taxate atât de dur în societăţile comuniste: deoarece reprezentau abateri de la limbajul oficial, abateri fie de la logica ontologică totală a partidului (deviaţionismul), fie de la dialectica materialist-istorică întrupată în limbajul politic specific, disidenţa nefiind altceva decât o manifestare unilaterală care se ambiţiona să persiste în abstracţiunea ei izolată în raport cu mediul politico-ideologic în care îşi făcuse apariţia. Pe cale de consecinţă, comunismul ar putea fi înţeles pe filiaţia platonismului, a filosofiei cu ambiţii politice integrale şi nedisimulate. Abia în comunism lucrurile pot căpăta un sens emancipator real, dincolo de comodificarea omniprezentă existentă în societăţile capitaliste care neutralizează din start orice iniţiativă în acest sens.

Politic apoi, autorul consideră că regimurile comuniste, în special Uniunea Sovietică, s-au dezintegrat datorită unor factori preponderent interni, elitele locale ajungând la concluzia că este imposibil să construieşti comunismul într-un context capitalist care va acţiona întotdeauna ca o frână şi deopotrivă ca un cal troian. Transformând cu ajutorul dialecticii înfrângerea politică de la sfârşitul Războiului Rece într-o victorie istorică prospectivă, elitele comuniste au început să construiască mai întâi capitalismul pentru a putea construi în viitor comunismul în mod corespunzător. Chiar şi în procesele de privatizare şi dereglementare masivă care au ghidat tranziţiile postcomuniste etatismul a fost omniprezent: nimic nu s-a făcut, ne sugerează Groys, fără aprobarea directă şi aproape conspirativă a statului condus de vechii comunişti ajunşi capitalişti de succes peste noapte.

Argumentaţia lui Groys poate fi oarecum seducătoare, până la un anumit punct, dar este cu siguranţă falacioasă ideologic şi istoric, probând o utilizare cel puţin frivolă a metodei dialectice hegeliano-marxiste.

În primul rând, şi capitalismul şi comunismul sunt ambele proiecte ideologice, nu numai ultimul. Groys nu ia în considerare acest aspect atunci când teoretizează capitalismul ca societate a banului. Moneda nu înseamnă în sine nimic, atâta timp cât nu este semnificată într-un discurs, într-o ideologie, la fel cum un gater, de exemplu, nu este un utilaj capitalist; numai locul pe care i-l atribuie într-un anumit proces de producţie o ideologie specifică îl interiorizează ca instrument în modul de producţie capitalist. Groys ar fi trebuit să discute mai degrabă despre consumerism şi neoliberalism în cazul capitalismului, care este el însuşi o ideologie. Nu au cum să fondezi o ideologie pe un singur principiu izolat, într-un caz – moneda – respectiv pe un mediu cognitiv dinamic în care tot ceea ce există, inclusiv noi, capătă semantici diferite în funcţie de discursuri diferite având mize diferite – limbajul, în al doilea caz. Moneda şi limbajul nu se află într-un raport ontologic de egalitate; moneda capătă sens numai cu ajutorul limbajului, nu neapărat numai în interiorul limbajului, abstractizat în relaţie cu mediul social înconjurător, dar oricum nu există ca monedă în absenţa unei contribuţii lingvistice, discursive şi ideologice particulare care să o articuleze.

În al doilea rând, şi în regimurile comuniste se intersectau discursuri diferite, nu exista doar discursul oficial, dominant. Care discurs dominant la rândul său putea suferi numeroase metamorfoze, devenind uneori de nerecunoscut, aşa cum s-a întâmplat în 1988 în Uniunea Sovietică atunci când ideologul şef Alexandr Iakovlev a condamnat explicit leninismul cu al său principiu al monopartidsmului, printre altele. În plus, piaţa nu a fost desfiinţată niciodată complet în statele comuniste; a fost reprimată, dar continua să funcţioneze din umbră, de multe ori încurajată, nu numai tolerată de autorităţi, deoarece făcea mai suportabilă penuria oficială şi atenua astfel, măcar parţial, posibilitatea unei nemulţumiri politice de proporţii. Discursurile din interiorul discursului oficial al fiecărui stat comunist, internaţionaliste la început, apoi tot mai naţionaliste (Europa de Est) sau cu nuanţe social-democrate (Uniunea Sovietică), după caz, erau adoptate în funcţie de conjuncturi şi mize politice şi geopolitice. Promovate de partid, ele erau aplicate mai apoi de stat, pe măsură ce ultimul devenea tot mai irelevant în raport cu primul. Ceea ce Groys trece cu vederea în mod impardonabil este că şi în democraţiile liberale piaţa este, în ultimă instanţă, circumscrisă politic. Capitalismul a fost construit de către state, nu s-a edificat independent, împotriva lor. Acest lucru a fost deosebit de vizibil în timpul crizei economice din 2008 şi în inerţia globală a acesteia, când capitalismul a fost practic salvat prin consensul politic al celor mai puternice state occidentale.

Aşa că atât în regimurile liberale, cât şi în cele comuniste, regulile de validare ale discursurilor sunt esenţialmente politice, în ciuda diferenţelor notabile care le despart. În plus, deghizată sub forma consumerismului, a spectacolului şi a unei hegemonii culturale cu o eficienţă de invidiat, ideologia capitalistă este mai puţin vizibilă şi în acelaş timp mai lucrativă decât ideologia existentă în cadrul regimurilor real-socialiste.

În al treilea rând, să transformi un eşec (geo)politic de proporţii, având, ce-i drept, numeroase cauze externe, nu numai interne, în posibilitatea conştient orchestrată a unui viitor comunism matur nu probează decât netemeinicia cunoaşterii şi aplicării dialecticii, foarte probabil la pachet cu un anumit tip de frustrare moral-intelectuală. Hegel a avertizat constant împotriva încercărilor de a decripta viitorul ca fiind improprii. Dialectica nu este altceva decât pură posibilitate şi, întocmai ca filosofia care a consacrat-o, are un sens „ştiinţific” retrospectiv, adică ajută la cunoaşterea unei epoci şi la înţelegerea ei în continuitatea altor epoci doar atunci când respectiva epocă s-a încheiat (vezi metafora „bufniţei Minervei” din prefaţa Principiilor de filosofie a dreptului) – respectiv un sens politic anticipativ, progresist, acesta din urmă suplimentându-l pe cel dintâi, fără a urmări să îl înlocuiască.

Deşi urmăreşte să reabiliteze filosofic ideea comunistă – pe care regimurile care s-au autointitulat în acest fel au compromis-o într-o mare măsură, dar nu definitiv – Groys nu reuşeşte decât să o înece într-o zeamă dialectică insipidă, plusând metaforic şi ideologic pentru a compensa absenţa strategică a unor analize sociologice, economice şi istorice aplicate şi indispensabile unui astfel de demers, mai ales că obiectivul volumului este unul atât de ambiţios şi de controversat. Pe scurt, Milan Kundera şi-a intitulat un roman de succes Viaţa e în altă parte; îl voi parafraza adăugând că, în acest caz, dacă nu vrem să rămânem flămânzi (intelectual), masa se serveşte în altă parte.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat