Denigrarea: Partea întunecată a sororității

Un articol al unei feministe din cel de al doilea val al feminismului

Am decis să traducem acest articol scris de feminista Jo Freeman în 1976. Jo Freeman cunoscută sub pseudonimul Joreen a avut o susținută activitate publicistică și angajată în Mișcarea de Eliberare a Femeilor, organizație feministă asociată cu ceea ce în genere numim valul al doilea al feminismului, cel legat de dreptul la autonomie corporală, dreptul la plată egală pentru muncă egală, la siguranță la muncă și în spațiile publice. Jo Freeman a fost militantă activă pentru exercitarea dreptului la vot și participând la proteste unde a fost chiar arestată. A desfășurat o laborioasă activitate de cercetare ca profesoară universitară la Universitatea de Stat din New York și este cea care a fondat „Voice of the Women’s Liberation Movement”, „Vocea Mișcării de Eliberare a Femeilor”, prima publicației a acestei mișcări feministe, în anul 1968.

Jo Freedman a scris unsprezece cărți și sute de articole dintre care „The Bitch Manifesto„ și „The Tyranny of Structureless” alături de articolul de față sunt lucrări clasice ale domeniului. 

Mișcarea feministă este adesea privată de lecțiile vitale pe care surorile mai în vârstă le pot transmite generațiilor mai tinere. Suntem mereu și mereu în situația de a călca pe aceleași greble și a primi aceleași lovituri ca urmare a traseelor (auto)distructive pe care le urmăm adeseori. 

Este absolut excepțional spiritul critic și profunzimea de care autoarea dă dovadă în analiza dinamicilor de putere care aveau loc în cadrul Mișcării de Eliberare a Femeilor. Ea numește în articol această organizație cu termenul de „Mișcarea” întrucât pentru publicul căruia articolul i se adresa era mai mult decât limpede la ce anume se referă. 

Articolul de față este așadar un document care ar trebui citit, discutat și rediscutat în cadrul mișcărilor feministe de pretutindeni. Lupta cu structurile patriarhale de putere este una de durată. Este grea și sinuoasă și uneori victoriile sunt doar de etapă. Canalizarea frustrării către cele din preajma noastră poate fi un simptom al acestei practici a denigrării care odată cu rețelele sociale a atins o culme a rafinamentului veninos greu de egalat. Tocmai de aceea acest articol trebuie să fie periodic revizitat pentru a reuși să oprim și să combatem alunecarea în această zonă extrem de întunecată a atacurilor la persoană și asasinat caracterial. O zonă în care, cum atât de bine subliniază autoarea, nu ne impunem prin ceea ce facem, ci prin zelul cu care ne demolăm surorile. Căci, „suroritatea e puternică. Ea ucide… surori”.

 Am tradus „trashing” cu „denigrare”, deși termenul românesc nu reușește să redea întru totul nuanțele termenului din limba engleză care înseamnă „mânjire cu noroi în public”, „distrugerea reputației”, „asasinatul caracterial”. 

Firește, articolul este tradus și publicat cu acordul autoarei.

Acest articol a fost scris pentru revista Ms. și publicat în numărul din aprilie 1976, pp. 49-51, 92-98. El a adus mai multe scrisori de la cititoare decât orice alt articol publicat anterior în Ms., toate, cu excepția câtorva, relatând propriile experiențe de a fi denigrată . Destul de multe dintre acestea au fost publicate într-un număr ulterior al revistei Ms.

A trecut mult timp de când nu am mai fost denigrată. Am fost una dintre primele din țară, poate chiar prima din Chicago, care a trăit situația în care caracterul meu, angajamentul meu și însuși sinele meu au fost atacate în așa fel de femeile din Mișcare [este vorba despre mișcarea de eliberare a femeilor, n.trad.] încât am rămas, în urma experienței, sfâșiată în bucățele și incapabilă să funcționez. Mi-a luat ani de zile să îmi revin și nici până astăzi rănile nu s-au vindecat în totalitate. Astfel, stau la marginea Mișcării [de eliberare a femeilor], hrănindu-mă din ea, pentru că am nevoie de ea, dar prea temătoare pentru a mă arunca din nou în mijlocul ei. Nici măcar nu știu de ce mi-e teamă. Îmi tot spun că nu există niciun motiv pentru care să se întâmple din nou – dacă sunt precaută -, dar undeva în capul meu există o certitudine omniprezentă și irațională care spune că, dacă mă bag în față, voi fi din nou un paratrăsnet pentru ostilitate. Ani de zile am scris acest discurs în capul meu, de obicei sub forma unui discurs pentru o varietate de audiențe imaginare ale Mișcării [de eliberare a femeilor]. Dar nu m-am gândit niciodată să mă exprim în public, deoarece am fost o credincioasă convinsă că nu trebuie să spălăm rufele murdare ale Mișcării în public.

Încep să-mi schimb părerea.

În primul rând, atât de multă lenjerie murdară este expusă public, încât mă îndoiesc că ceea ce am de dezvăluit va adăuga prea multe la grămada deja existentă. Pentru acele femei care au fost active în Mișcare, nici măcar nu este o revelație. În al doilea rând, de ani de zile urmăresc cu tot mai multă consternare cum Mișcarea distruge în mod conștient pe oricine din interiorul ei care iese în evidență în vreun fel. Am sperat mult timp că această tendință autodistructivă va dispărea cu timpul și cu experiența. Astfel, am empatizat, am sprijinit, dar nu am vorbit despre numeroasele femei ale căror talente au fost pierdute pentru Mișcare, deoarece încercările lor de a le folosi au fost întâmpinate cu ostilitate. Conversațiile cu prietene din Boston, Los Angeles și Berkeley, care au fost denigrate încă din 1975, m-au convins că Mișcarea nu a învățat din experiența sa insuficient  examinată. În schimb, practica denigrării a atins proporții epidemice. Poate că scoaterea ei din dulap va limpezi apele.

Ce este „trashing„, („denigrarea”) , acest termen colocvial care exprimă atât de multe, dar explică atât de puțin? Nu este un dezacord, nu este un conflict, nu este opoziție. Acestea sunt fenomene perfect obișnuite care, atunci când sunt angajate reciproc, în mod onest și nu în mod excesiv, sunt necesare pentru a menține un organism sau o organizație sănătoasă și activă. Distrugerea prin denigrare este o formă deosebit de vicioasă de asasinat caracterial, care echivalează cu un viol psihologic. Este manipulatoare, necinstită și excesivă. Este ocazional mascată de retorica unui conflict onest sau acoperită prin negarea existenței oricărui dezacord. Dar nu se face pentru a expune dezacordurile sau pentru a rezolva diferențele. Se face pentru a denigra și a distruge.

Mijloacele variază. Denigrarea poate fi făcută în privat sau într-o situație de grup; în față sau pe la spate; prin ostracizare sau denunțare deschisă. Denigratorul îți poate da rapoarte false despre ce (lucruri oribile) cred alții despre tine; le poate spune prietenilor tăi povești false despre ce crezi despre ei; poate interpreta orice spui sau faci în cea mai negativă lumină; poate proiecta asupra ta așteptări nerealiste, astfel încât, atunci când nu le îndeplinești, să devii o țintă „legitimă” pentru furie; poate nega percepțiile tale despre realitate; sau poate pretinde că nu exiști deloc.

Denigrarea poate fi chiar subtil voalat de cele mai noi tehnici de grup de critică/autocritică, mediere și terapie. Oricare ar fi metodele folosite, denigrarea implică o încălcare a integrității cuiva, o declarație a lipsei de valoare a cuiva și o punere sub semnul întrebării a motivelor cuiva

De fapt, ceea ce este atacat nu sunt acțiunile sau ideile cuiva, ci propria persoană. Acest atac este realizat prin faptul că te face să simți că însăși existența ta este potrivnică Mișcării [de eliberare a femeilor]  și că nimic nu poate schimba acest lucru decât să încetezi să mai exiști. Aceste sentimente sunt întărite atunci când ești izolată de prietenii tăi, deoarece aceștia devin convinși că asocierea lor cu tine este la fel de potrivnică Mișcării și lor înșiși. Orice susținere a ta îi va păta. În cele din urmă, toți colegele tale se alătură într-un cor de condamnare care nu poate fi redus la tăcere, iar tu ești redusă la o simplă parodie a eului tău anterior.

A fost nevoie de trei denigrări pentru a mă convinge să renunț. În cele din urmă, la sfârșitul anului 1969, mă simțeam atât de chinuită psihologic că ajunsesem până la punctul în care știam că nu mai pot continua. Până atunci îmi interpretasem experiențele ca fiind datorate unor conflicte de personalitate sau dezacorduri politice pe care le puteam rectifica cu timp și efort. Dar cu cât mă străduiam mai mult, cu atât lucrurile se înrăutățeau, până când, în cele din urmă, am fost forțată să mă confrunt cu realitatea de neînțeles că problema nu era ceea ce făceam, ci ceea ce eram.

Acest lucru a fost comunicat atât de subtil, încât nu am reușit niciodată să conving pe nimeni să vorbească despre asta. Nu au existat mari confruntări, ci doar multe mici jigniri. Fiecare în sine era nesemnificativă; dar adăugate una la alta erau ca o mie de tăieturi cu biciul. Pas cu pas am fost ostracizată: dacă se scria un articol colectiv, încercările mele de a contribui erau ignorate; dacă scriam un articol, nimeni nu-l citea; când vorbeam în ședințe, toată lumea asculta politicos, apoi relua discuția ca și cum nu aș fi spus nimic; datele ședințelor erau schimbate fără ca eu să fiu anunțată; când îmi venea rândul să coordonez un proiect de lucru, nimeni nu mă ajuta; când nu primeam corespondența și descopeream că numele meu nu se afla pe lista de corespondență, mi se spunea că pur și simplu mă uitasem în locul greșit.

Odată, grupul meu a hotărât să facă eforturi comune de strângere de fonduri pentru a trimite oameni la o conferință, până când am spus că vreau să merg, iar apoi s-a decis că fiecare era pe cont propriu (ca să fim corecți, un membru m-a sunat după aceea pentru a contribui cu 5 dolari pentru biletul meu, cu condiția să nu spun nimănui. A fost denigrată câțiva ani mai târziu).

Răspunsul meu la acest lucru a fost nedumerirea. Mă simțeam ca și cum mă plimbam legat la ochi pe un câmp I plin de obiecte ascuțite și găuri adânci, în timp ce eram asigurat că văd perfect și că mă aflu pe o pășune netedă și plină de iarbă.

Era ca și cum intrasem fără să vreau într-o nouă societate, una care funcționa după reguli de care nu eram conștientă și pe care nu aveam cum să le cunosc. Când am încercat să aduc grupul (sau grupurile) meu(e) să discute despre ceea ce credeam că mi se întâmplă, fie mi-au negat percepția mea asupra realității, spunând că nimic nu era ieșit din comun, fie au respins incidentele ca fiind banale (ceea ce, dacă le luai separat, chiar erau). Una dintre femei, în conversații telefonice private, a recunoscut că am fost tratată prost. Dar nu m-a susținut niciodată în mod public și a recunoscut cu toată sinceritatea că a făcut-o pentru că se temea să nu piardă aprobarea grupului. Și ea a fost făcută praf în alt grup.

Lună după lună, mesajul era bătut în cuie: ieși afară, spunea Mișcarea: Ieșiți, ieșiți! Într-o zi m-am trezit mărturisindu-i colegei mele de cameră că nu credeam că exist; că eram o născocire a propriei mele imaginații. Atunci am știut că era timpul să plec. Plecarea mea a fost foarte liniștită. Am transmis informația către două persoane și am încetat să mai merg la Centrul pentru femei. Răspunsul m-a convins că citisem corect mesajul. Nimeni nu m-a sunat, nimeni nu mi-a trimis niciun mail, nicio reacție nu a venit prin viu grai. Jumătate din viața mea fusese anulată și nimeni nu era conștient de asta în afară de mine. Trei luni mai târziu, a sosit vestea că fusesem denunțată de către Uniunea pentru Eliberarea Femeilor din Chicago, fondată după ce am abandonat Mișcarea, pentru că mi-am permis să fiu citată într-un articol de presă recent, fără permisiunea lor. Asta a fost tot.

Cel mai rău era că nu știam cu adevărat de ce eram atât de profund afectată. Supraviețuisem crescând într-o suburbie foarte conservatoare, conformistă și sexistă, unde dreptul meu la propria identitate era în mod constant atacat. Nevoia de a-mi apăra dreptul de a fi eu însămi m-a făcut mai dură, nu mai vulnerabilă. Pielea mea tot mai groasă a fost în continuare călită de experiențele mele în alte organizații și mișcări politice, unde am învățat cum să folosesc retorica și argumentele ca arme în lupta politică și cum să detectez conflictele de personalitate mascate în conflicte politice. Astfel de conflicte erau de obicei articulate impersonal, ca atacuri la adresa ideilor cuiva și, deși poate că nu erau productive, nu erau la fel de distructive ca cele pe care le-am văzut mai târziu în mișcarea feministă. Cineva își poate regândi ideile ca urmare a faptului că acestea sunt atacate. Este mult mai greu să îți regândești personalitatea. Asasinatul caracterial a fost folosit ocazional, dar nu a fost considerat legitim și, prin urmare, a fost limitată atât ca amploare, cât și ca eficacitate. Întrucât acțiunile oamenilor contau mai mult decât personalitatea lor, astfel de atacuri nu ar fi dus atât de ușor la izolare. Atunci când erau folosite, nu ajungeau decât rareori sub pielea cuiva.

Dar mișcarea feministă mi-a intrat pe sub piele. Pentru prima dată în viața mea, m-am trezit crezând toate lucrurile oribile pe care oamenii le spuneau despre mine. Când eram tratată ca un rahat, am interpretat asta ca însemnând că eram un rahat. Reacția mea m-a neliniștit la fel de mult ca experiența mea. După ce am supraviețuit atât de mult nevătămată, de ce ar trebui acum să cedez? Mi-a luat ani de zile să ajung la un răspuns. Este unul dureros din punct de vedere personal, pentru că recunoaște o vulnerabilitate de care credeam că am scăpat. Supraviețuisem tinereții mele pentru că nu dădusem niciodată nimănui sau vreunui grup dreptul de a mă judeca. Acest drept mi-l rezervasem mie însămi. Dar Mișcarea  m-a sedus prin dulcea ei promisiune de sororitate. Pretindea că oferă un refugiu împotriva ravagiilor unei societăți sexiste; un loc în care să fii înțeleasă. Însă tocmai nevoia mea de feminism și de feministe mă făcea vulnerabilă. I-am dat mișcării dreptul de a mă judeca pentru că aveam încredere în ea. Iar când m-a judecat fără valoare, am acceptat această judecată.

Timp de cel puțin șase luni am trăit într-un fel de disperare amorțită, internalizându-mi complet eșecul ca fiind unul personal. În iunie 1970, m-am trezit la New York, din întâmplare, cu mai multe feministe din patru orașe diferite. Ne-am adunat într-o seară pentru o discuție generală despre starea Mișcării și, în schimb, ne-am trezit discutând despre ceea ce ni se întâmplase. Aveam două lucruri în comun: toate aveam reputații solide la nivelul întregii Mișcări și toate fuseseră distruse. Anselma Dell’Olio ne-a citit un discurs despre „Fragmentarea și autodistrugerea în Mișcarea Femeilor” pe care îl ținuse recent la Congresul pentru Unirea Femeilor (sic!), ca urmare a propriei sale distrugeri.

„Am învățat… cu ani în urmă că femeile au fost întotdeauna dezbinate, autodistructive și pline de furie neputincioasă. Am crezut că Mișcarea va schimba toate acestea. Nu am visat niciodată că voi vedea ziua în care această furie, mascată sub forma unui radicalism pseudo-egalitarist [va fi folosită în cadrul Mișcării pentru a lovi în surorile noastre]

„Mă refer … la atacurile personale, atât deschise, cât și insidioase, la care au fost supuse femeile din cadrul Mișcării care au reușit cu greu să obțină un anumit grad de realizare. Aceste atacuri iau diferite forme. Cea mai comună și mai răspândită este asasinatul caracterial: încercarea de a submina și distruge încrederea în integritatea individului atacat. O altă formă este „epurarea”. Tactica supremă este izolarea ei …(…)

Și pe cine atacă ei? În general, două categorii. . . Realizările sau succesele de orice fel par a fi cea mai gravă crimă: … fă ceva … pe care orice altă femeie simte în secret sau în alt mod că ar putea face la fel de bine – și … ești în pericol. Dacă apoi … ești asertivă, ai ceea ce este descris în general ca fiind o „personalitate energică/ dacă … nu te încadrezi în stereotipul convențional al unei femei „feministe”, … s-a terminat.(…)

Dacă faci parte din prima categorie (o realizatoare), Ești imediat etichetată ca fiind o oportunistă în căutare de senzații tari, o mercenară nemiloasă, care vrea să-și construiască faima și averea peste cadavrele surorilor altruiste care și-au îngropat abilitățile și și-au sacrificat ambițiile pentru gloria eternă a feminismului. Productivitatea pare a fi principala crimă – dar dacă ai ghinionul de a fi deschis și articulat, ești acuzată și ești considerată avidă de putere, elitistă, fascistă și, în cele din urmă, cel mai rău epitet dintre toate: un mascul macho. Aaaarrrrggg!”

În timp ce o ascultam, un mare sentiment de ușurare m-a cuprins. Era chiar experiența mea cea pe care o descria. Dacă eram nebună, nu eram singura. Discuția noastră a continuat până târziu în noapte. Când am plecat, ne-am supranumit sardonic „refugiatele feminismului” și am convenit să ne întâlnim din nou cândva. Nu am mai făcut-o niciodată. În schimb, fiecare dintre noi a alunecat înapoi în propria izolare și a abordat problema doar la nivel personal. Rezultatul a fost că majoritatea femeilor de la acea întâlnire au renunțat, așa cum am făcut și eu. Două dintre ele au ajuns în spital cu suferințe mentale. Deși toate au rămas feministe devotate, niciuna nu a contribuit cu adevărat cu talentele lor la Mișcare așa cum ar fi putut. Deși nu ne-am mai întâlnit niciodată, numărul nostru a crescut pe măsură ce boala autodistrugerii a cuprins încet Mișcarea.

De-a lungul anilor, am vorbit cu multe femei care au fost distruse prin denigrare. Ca un cancer, atacurile s-au răspândit de la cele care aveau reputație la cele care erau pur și simplu puternice; de la cele care erau active la cele care aveau doar idei; de la cele care se remarcau ca indivizi la cele care nu reușeau să se conformeze suficient de repede la întorsăturile și schimbările liniei de schimbare. Cu fiecare nouă poveste, convingerea mea creștea că distrugerea nu era o problemă individuală, cauzată de acțiuni individuale, și nici nu era rezultatul unor conflicte politice între cei cu idei diferite, ci o boală socială.

Boala a fost ignorată atât de mult timp pentru că este frecvent mascată sub retorica surorității. În cazul meu, etica sororității a împiedicat o recunoaștere a ostracizării mele. Noile valori ale Mișcării spuneau că fiecare femeie era o soră, fiecare femeie era acceptabilă. În mod clar, eu nu eram așa. Cu toate acestea, nimeni nu putea să recunoască faptul că nu eram acceptabilă fără să recunoască faptul că nu erau surori. Era mai ușor să negăm realitatea inacceptabilității mele. În cazul altor situații de denigrare, suroritatea a fost folosită ca un cuțit mai degrabă decât ca o acoperire. Un standard vag al comportamentului de sororitate este stabilit de judecători anonimi care apoi le condamnă pe cele care nu le îndeplinesc standardele. Atâta timp cât standardul este vag și utopic, nu poate fi niciodată îndeplinit. Dar poate fi schimbat în funcție de circumstanțe pentru a le exclude pe cele care nu sunt dorite ca surori. Astfel, adagiul memorabil al lui Ti-Grace Atkinson, potrivit căruia „sororitatea este puternică: ea ucide surorile”, este reafirmat din nou și din nou.

Denigrarea nu este doar distructivă pentru indivizii implicați, ci servește ca un instrument foarte puternic de control social. Calitățile și stilurile care sunt atacate devin exemple pe care alte femei învață să nu le urmeze – pentru a nu avea aceeași soartă. Aceasta nu este o caracteristică specifică Mișcării Femeilor, sau chiar femeilor. Folosirea presiunilor sociale pentru a induce conformismul și intoleranța față de individualitate este endemică în societatea americană. Întrebarea relevantă nu este de ce exercită Mișcarea presiuni atât de puternice pentru a se conforma unui standard îngust, ci la ce standard presează femeile să se conformeze.

Acest standard este îmbrăcat în retorica revoluției și a feminismului. Dar, dedesubt, se află unele idei foarte tradiționale despre rolurile adecvate ale femeilor. Am observat că două tipuri diferite de femei sunt denigrate. Primul este cel descris de Anselma Dell’Olio – femeia realizatoare și/sau femeia asertivă, cea căreia i se aplică în mod obișnuit epitetul „identificată cu bărbatul”. Acest tip de femeie a fost întotdeauna denigrată de societatea noastră cu epitete care variază de la „neadecvată” la „cățea castratoare”. Motivul principal pentru care au existat atât de puține „femei mari” nu este doar faptul că măreția nu a fost dezvoltată sau recunoscută, ci și faptul că femeile care prezintă potențial de realizare sunt pedepsite atât de femei, cât și de bărbați. „Teama de succes” este destul de rațională atunci când se știe că consecința realizării este ostilitatea și nu lauda.

Nu numai că Mișcarea nu a reușit să depășească această socializare tradițională, dar unele femei au dus-o la noi extreme. A face ceva semnificativ, a fi recunoscută, a reuși, înseamnă să implici că „te descurci pe seama opresiunii altor femei” sau că te crezi mai bună decât alte femei. Deși puține femei pot gândi așa, prea multe rămân tăcute în timp ce celelalte își arată ghearele. Căutarea „lipsei de lider”, pe care Mișcarea o prețuiește atât de mult, a devenit mai frecvent o încercare de a le dărâma pe acele femei care dau dovadă de calități de lider, decât de a dezvolta astfel de calități la cele care nu le au. Multe femei care au încercat să își împărtășească abilitățile au fost denigrate pentru că au afirmat că știu ceva ce alții nu știu.

Cultul Mișcării pentru egalitarism este atât de puternic încât a ajuns să fie confundat cu uniformitatea. Femeile care ne reamintesc că nu suntem toate la fel sunt denigrate pentru că diferența lor este interpretată ca însemnând că nu suntem toți egali.

În consecință, Mișcarea are pretenții greșite de la membrele ei. Ea cere vinovăție și ispășire, mai degrabă decât recunoaștere și responsabilitate. Femeile care au beneficiat personal de existența Mișcării îi datorează mai mult decât recunoștință. Dar această datorie nu trebuie plătită prin denigrare. Denigrarea nu face decât să descurajeze alte femei să încerce să se elibereze de cătușele lor tradiționale.

Celălalt tip de femeie care este de regulă denigrat este unul pe care nu l-aș fi bănuit niciodată. Valorile Mișcării favorizează femeile care sunt foarte solidare și pline de abnegație; cele care se ocupă în mod constant de problemele personale ale altora; femeile care joacă foarte bine rolul de mamă. Și totuși, un număr surprinzător de astfel de femei au fost denigrate. În mod ironic, însăși capacitatea lor de a juca acest rol este resimțită și creează o imagine de putere pe care asociatele lor o considerau amenințătoare. Unele femei mai în vârstă care resping în mod conștient rolul de mamă sunt puse automat să îl joace pentru că „arată ca atare” – și sunt denigrate atunci când refuză. Alte femei care îl joacă de bunăvoie constată că generează așteptări pe care, în cele din urmă, nu le pot satisface, Nimeni nu poate fi „totul pentru toată lumea”, așa că, atunci când aceste femei se văd nevoite să spună „nu” pentru a-și păstra puțin timp și energie pentru ele însele sau pentru a se ocupa de treburile politice ale unui grup, sunt percepute ca respingătoare și tratate cu mânie. Desigur, mamele adevărate își pot permite o oarecare furie din partea copiilor lor, deoarece mențin un grad ridicat de control fizic și financiar asupra lor. Chiar și femeile din profesiile de „ajutorare” care ocupă roluri de mamă surogat au resurse cu care pot controla furia clienților lor. Dar atunci când cineva este „mama” pentru semenii săi, acest lucru nu mai e posibil. Dacă cerințele devin nerealiste, fie te retragi, fie ești denigrată.

Denigrarea acestor două grupuri are rădăcini comune în rolurile tradiționale. În rândul femeilor există două roluri percepute ca fiind permise: cel de „ajutătoare” și cel de „ajutată”. Cele mai multe femei sunt antrenate să joace unul sau altul în diferite momente. În ciuda conștientizării și a unei examinări intense a propriei noastre socializări, multe dintre noi nu ne-am eliberat de aceste roluri și nici de așteptările noastre ca altele să facă acest lucru. Cele care se abat de la aceste roluri – cele care reușesc – sunt pedepsite pentru că fac acest lucru, la fel ca și cele care nu reușesc să îndeplinească așteptările grupului.

Deși doar câteva femei se implică efectiv în denigrare, vina pentru că permitem ca acesta să continue ne aparține tuturor. Odată atacată, o femeie nu prea poate face mare lucru pentru a se apăra, deoarece, prin definiție, ea greșește întotdeauna. Dar există multe lucruri pe care cei care o privesc pot face pentru a o împiedica să fie izolată și, în cele din urmă, distrusă. Denigrarea funcționează bine doar atunci când victimele sale sunt singure, deoarece esența denigrarea este de a izola o persoană și de a-i atribui problemele unui grup. Sprijinul din partea altora sparge această fațadă și îi privează pe cei care fac denigrarea de audiența lor. Aceasta transformă o răfuială într-o luptă. Multe atacuri au fost prevenite prin refuzul feministelor de a se lăsa intimidate și de a tăcea, de teamă că ele vor fi următoarele. Alte atacatoare au fost forțate să își clarifice plângerile până la punctul în care pot fi tratate rațional.

Există, desigur, o linie subțire între distrugere și luptă politică, între asasinarea caracterului și obiecțiile legitime la un comportament nedorit. Discernerea diferenței necesită efort. Iată câteva indicații de urmat. Denigrarea implică o utilizare intensă a verbului „a fi” și doar o utilizare ușoară a verbului „a face”. Ceea ce se critică este ceea ce cineva este și nu ceea ce face, iar aceste obiecții nu pot fi formulate cu ușurință în termeni de comportamente nedorite specifice. De asemenea, denigratorii au tendința de a folosi substantive și adjective de tip vag și general pentru a-și exprima obiecțiile față de o anumită persoană. Acești termeni poartă o conotație negativă, dar nu spun cu adevărat ce este în neregulă. Acest lucru este lăsat în seama imaginației dumneavoastră. Cei care sunt denigrați nu pot face nimic bun. Pentru că sunt răi, motivele lor sunt rele și, prin urmare, acțiunile lor sunt întotdeauna rele. Nu se pot repara greșelile din trecut, pentru că acestea sunt percepute ca simptome și nu ca greșeli.

Totuși, testul decisiv vine atunci când cineva încearcă să apere o persoană atacată, mai ales atunci când ea nu este acolo, Dacă o astfel de apărare este luată în serios și se exprimă o anumită preocupare pentru a asculta toate părțile și a aduna toate dovezile, probabil că nu se mai produce denigrarea. Dar dacă apărarea ta este respinsă cu un „Cum poți să o aperi?”; dacă devii pătat de suspiciune încercând o astfel de apărare; dacă ea este de fapt de neapărat, ar trebui să te uiți mai atent la cei care fac acuzațiile. Acolo e mai mult decât un simplu dezacord.

Pe măsură ce denigrarea a devenit mai frecventă, am devenit mai nedumerită cu privire la motive. Ce este în Mișcarea Femeilor care susține și chiar încurajează autodistrugerea? Cum putem, pe de o parte, să vorbim despre încurajarea femeilor să își dezvolte propriul potențial individual și, pe de altă parte, să le distrugem pe cele care fac exact acest lucru printre noi? De ce condamnăm societatea noastră sexistă pentru daunele pe care le provoacă femeilor, iar apoi le condamnăm pe cele care nu par la fel de grav afectate de ea? De ce conștientizarea nu ne-a sensibilizat cu privire la denigrare?

Răspunsul evident este să acest comportament își are rădăcinile în opresiunea noastră ca femei și în ura de sine în grup care rezultă din faptul că am fost educate să credem că femeile nu valorează prea mult. Cu toate acestea, un astfel de răspuns este mult prea simplu; el ascunde faptul că denigrarea nu se produce la întâmplare. Nu toate femeile sau organizațiile de femei folosesc această practică, cel puțin nu în aceeași măsură. Este mult mai răspândit în rândul celor care se numesc radicale decât în rândul celor care nu o fac; în rândul celor care pun accent pe schimbările personale decât în rândul celor care pun accent pe cele instituționale; în rândul celor care nu văd nicio victorie în afara revoluției, decât în rândul celor care se pot mulțumi cu succese mai mici; și în rândul celor din grupurile cu obiective vagi decât în rândul celor din grupurile cu obiective concrete.

Mă îndoiesc că există o singură explicație pentru denigrare; mai degrabă se datorează unor combinații variate de circumstanțe care nu sunt întotdeauna evidente nici măcar pentru cei care le experimentează. Dar, din poveștile pe care le-am auzit și din grupurile pe care le-am urmărit, ceea ce m-a impresionat cel mai mult este cât de răspândită este practica. Nu este nimic nou în a descuraja femeile să iasă din rolul lor prin utilizarea manipulării psihologice. Acesta este unul dintre lucrurile care au țintuit femeile la pământ ani de zile; este unul dintre lucrurile de care feminismul ar fi trebuit să ne elibereze. Cu toate acestea, în loc de o cultură alternativă cu valori alternative, am creat mijloace alternative pentru a impune cultura și valorile tradiționale. Doar numele s-a schimbat; rezultatele sunt aceleași.

În timp ce tacticile sunt tradiționale, virulența nu este. Nu am văzut niciodată femei atât de furioase pe alte femei cum o fac în cadrul Mișcării. În parte, acest lucru se datorează faptului că așteptările noastre față de alte feministe și față de Mișcare, în general, sunt foarte mari și, prin urmare, greu de îndeplinit. Nu am învățat încă să fim realiste în ceea ce privește cerințele noastre față de surorile noastre sau față de noi înșine. De asemenea, se datorează și faptului că alte feministe sunt disponibile să devină ținte pentru furie.

Furia este un rezultat logic al opresiunii. Ea cere o ieșire. Deoarece majoritatea femeilor sunt înconjurate de bărbați pe care au învățat că nu este înțelept să îi atace, furia lor este adesea îndreptată spre interior. Mișcarea le învață pe femei să oprească acest proces, dar în multe cazuri nu a oferit ținte alternative. În timp ce bărbații sunt îndepărtați, iar „sistemul” este prea mare și vag, „surorile” cuiva sunt la îndemână. Este mai ușor să ataci alte feministe și rezultatele pot fi văzute mai repede decât dacă ataci instituții sociale amorfe. Oamenii sunt răniți; ei pleacă. Se poate simți sentimentul de putere care vine din faptul că „ai făcut ceva”.

Încercarea de a schimba o întreagă societate este un proces foarte lent și frustrant, în care câștigurile sunt incrementale, recompensele difuze, iar eșecurile frecvente. Nu este o coincidență faptul că denigrarea are loc cel mai des și cel mai violent de către acele feministe care văd cea mai mică valoare în schimbările mici, impersonale și, astfel, se află adesea în imposibilitatea de a acționa împotriva unor instituții specifice.

Accentul pus de Mișcare pe ideea că „ce e personal este politică” a facilitat răspândirea practicii denigrării. Am început prin a deriva unele dintre ideile noastre politice din analiza vieților noastre personale. Acest lucru a legitimat pentru mulți ideea că Mișcarea ar putea să ne spună ce fel de oameni ar trebui să fim și, prin extensie, ce fel de personalități ar trebui să avem. Întrucât nu au fost trasate granițe pentru a defini limitele unor astfel de cerințe, a fost dificil să se excludă abuzurile. Multe grupuri au încercat să remodeleze viețile și mințile membrilor lor, iar unele i-au făcut praf pe cei care au opus rezistență.

Denigrarea este, de asemenea, o modalitate de a acționa competitivitatea care domină societatea noastră, dar într-o manieră care reflectă sentimentele de neputință pe care le manifestă denigratoarele. În loc să încerce să dovedească faptul sunt mai bune decât oricine altcineva, ceea ce se dovedește e că altcineva este mai rău. Acest lucru poate oferi același sentiment de superioritate pe care îl oferă competiția tradițională, dar fără riscurile implicate. În cel mai bun caz, obiectul furiei cuiva este făcut de rușine în public, în cel mai rău caz, propria poziție este în siguranță în cadrul unei indignări justificate, Sincer, dacă vom avea competiție în cadrul Mișcării, o prefer pe cea de modă veche. O astfel de competitivitate are costurile sale, dar există și unele beneficii colective din realizările pe care concurenții le fac în timp ce încearcă să se întreacă unii pe alții. Cu denigrarea nu există beneficiari. În cele din urmă, toată lumea pierde.

Pentru a susține femeile acuzate de subminarea Mișcării sau de subminarea grupului lor este nevoie de curaj, deoarece ne cere să ne punem pielea la bătaie. Dar costul colectiv al faptului că am permis ca denigrarea („aruncarea la gunoi”)  să continue atât de mult timp, așa cum am făcut-o noi, este enorm. Am pierdut deja unele dintre cele mai creative minți și activiste dedicate din cadrul Mișcării. Mai important, am descurajat multe feministe să iasă în față, de teamă că și ele vor fi aruncate la gunoi. Nu am oferit un mediu de susținere pentru ca fiecare să își dezvolte potențialul individual sau în care să își adune forțele pentru bătăliile cu instituțiile sexiste pe care trebuie să le întâlnim în fiecare zi. O Mișcare care odinioară exploda de energie, entuziasm și creativitate s-a împotmolit în supraviețuirea de bază – supraviețuirea una față de cealaltă. Nu este timpul să încetăm să mai căutăm dușmani în interior și să începem să atacăm adevăratul dușman din exterior?

Autoarea dorește să le mulțumească Lindei, lui Maxine și lui Beverly pentru sugestiile lor utile în revizuirea acestui articol.

traducere: Vladimir Mitev, editare: Maria Cernat