Deconstruirea istoriei liberalismului și mizele acestui proiect

Recenzia cărţii ”Contraistoria liberalismului” lui Domenico Losurdo

(foto: Editura Tact)

Domenico Losurdo, Contraistoria liberalismului, traducere de Alex Cistelecan, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016

Discursul liberal este în prezent unul de factură hegemonică. Dar, ca orice tip de discurs, are limitele, particularitățile și neajunsurile sale, pe care majoritatea lucrărilor având ca temă liberalismul au tendința să le eludeze. Domenico Losurdo nu se ferește însă de un astfel de demers incomod. Dimpotrivă, îl transformă în piatra unghiulară a analizei sale istorico-intelectuale.

Autorul evidențiază de-a lungul întregii lucrări legătura indisolubilă dintre liberalism și sclavie, care s-a perpetuat până la sfârșitul secolului XIX, dacă nu și mai mult. E vorba desigur de sclavia africanilor, dar aceasta este corelată cu diferite alte tipuri de servitute, majoritatea foarte dure, pe care orientalii sau mulți dintre europeni erau nevoiți să o îndure. Aflată la apogeul puterii sale imperiale, Marea Britanie nu ezita să se considere singura națiune cu adevărat „albă” și să se raporteze la europenii continentali ca fiind mai puțin „albi”, mai puțin capabili de a înțelege misiunea civilizatoare globală a Londrei. Asta nu înseamnă că sclavia nu mai există astăzi, în era capitalismului globalizării: a devenit doar mai periferică. Cătușele geoeconomice rămân la fel de puternice ca în urmă cu două, trei secole, chiar dacă juridic și politic fenomenul a fost eliminat.

Citând copios din scrierile liberalilor clasici, în special din John Locke și mai ales din Alexis de Tocqueville, Losurdo pune în problemă sistematic contradicțiile și inconsitențele pozițiilor acestora, adepți ai liberalismului doar pentru „stăpâni”, pentru proprietarii capabili de a lucra pământul (cu ajutorul sclavilor) și de a extrage un profit de pe urma acestuia. Definind umanitatea în funcție de proprietatea privată, populațiile non-europene, în special africanii și amerindienii, au putut fi foarte ușor încadrați în categoria faunei. Numai sălbăticie și deșert putea exista acolo unde organizarea socială și politică a Europei nu fusese încă implementată. Dintre filosofii iluminiști, doar Montesquieu și Montaigne sesizaseră imoralitatea și cruzimea inerente colonialismului european, deseori (auto)justificat teologic prin exemplele din Vechiul Testament în care evreii primesc mână liberă de la Dumnezeu pentru a extermina triburile native palestiniene.

Reversul medaliei a constat în faptul că anumite revolte ale sclavilor de culoare au fost inspirate de figura lui Moise și luptei evreilor captivi în Egipt împotriva opresorilor lor. Tocmai din acest motiv educația sclavilor era strict interzisă și chiar creștinarea lor era privită cu reticență de americanii proprietari de sclavi, printre alții, asta ca să nu mai amintim de amestecul raselor, aspru pedepsit și având consecințe deosebit de dure și pentru albii care se făceau vinovați de așa ceva, nu numai pentru sclavii africani.

Un aspect efectiv tragi-comic este surprins de Losurdo în cadrul disputei dintre americani și englezi, care se va solda ulterior cu războiul pentru afirmarea independenței Statelor Unite. Astfel, în timp ce englezii îi numeau pe americani ipocriți deoarece solicitau drepturi civile care nu se extindeau și asupra africanilor sau a indienilor înrobiți, afirmând tranșant că „nu vrem să fim tratați ca niște negri”, americanii îi criticau pe englezi pentru că își construiseră întreg imperiul pe comerțul cu sclavi, pe care încă îl practicau la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Aproape un secol mai târziu, în timpul războiului de secesiune, unioniștii au intrat în conflict din rațiuni politice și economice, nu umanitare. După câțiva ani, sesizând oportunitatea cooptării unui număr cât mai mare de africani sub steagul Nordului, a fost inclusă pe agendă și abolirea sclaviei. „De altfel, Lincoln însuși conduce inițial Războiul de Secesiune ca pe o cruciadă împotriva rebeliunii și a separatismului, iar nu în vederea abolirii sclaviei, care poate continua să existe în statele loiale guvernului central. Abia mai târziu, odată cu recrutarea de negri în armata Uniunii și deci odată cu intervenția directă în conflict a sclavilor și a foștilor sclavi, se transformă războiul civil dintre albi într-o revoluție, în parte condusă de sus, în parte de jos, ce face inevitabilă abolirea sclaviei” (p. 217).

Săracii englezi, alcătuind marea majoritate a populației, aveau deseori o soartă foarte asemănătoare cu cea a sclavilor. Pe lângă faptul că vagabondajul echivalent de cele mai multe ori cu supraviețuirea îi condamna la diferite forme de servitute copiii acestora, în cazul în care aveau datorii sau când aceștia erau pur și simplu abandonați, putea fi vânduți la un preț chiar mai mic decât prețul unui sclav. Copii erau integrați apoi într-un program guvernamental de ucenicie care dura câțiva ani. Mulți încercau să scape fugind, în ciuda pedepselor foarte mari pe care le riscau. Pedepsele nu erau totuși la fel de cumplite ca în cazul sclavilor fugari, care erau de cele mai multe ori executați în cazul unui ceremonial grandios, în care autoritățile puneau la dispoziția cetățenilor mijloace de transport gratuite pentru câteva zeci de kilometri, cărți poștale ilustrate, iar copiii primeau o zi liberă de la școală pentru a asista la repararea actului de agresiune comis de sclav la adresa proprietarului său prin sustrategerea propriei persoane de sub incidența acestuia și de la sarcinile care îi fuseseră trasate. Deoarece proprietatea, ca și profitul încasat de pe urma ei, erau sfinte, reparația morală și juridică adusă proprietarului era deci perfect îndreptățită.

Mizele demersului intelectual operat de Losurdo sunt foarte importante. În primul rând, acesta deconstruiește pe filieră istorică discursul dominant al modernității și expune ostilitatea față de democrație a principalilor protagoniști ai acestuia, în ciuda retoricii oficiale care simula tocmai contrariul: „La începuturile sale, liberalismul exprimă conștiința de sine a unei clase de proprietari de sclavi și de servi, care începe să se formeze pe măsură ce sistemul capitalist începe să apară și să se afirme mulțumită inclusiv acelor practici nemiloase de expropriere și de oprimare aplicate în metropolă și mai ales în colonii (…)” (p. 398). În al doilea rând, acesta analizează procesul de formare al unui „spațiu sacru”, redus la limitele teritoriale ale „democrației stăpînilor”, respectiv al unui „spațiu profan”, care poate include, la nevoie, totalitatea lumii exterioare, spațiu în care „distincția dintre om și natură nu pare să se manifeste sau să joace vreun rol însemnat” (p. 400). Sacralizarea spațiului profan reprezintă astfel un obiectiv de durată, al cărui sfârșit nu se întrevede încă. În al treilea rând, erodând pe cât posibil hegemonia discursivă a liberalismului, Losurdo deschide posibilitatea unui contradiscurs antihegemonic amintind de mitul platonician al peșterii.

Liberalismul, pe lângă minusurile sale constitutive, rămâne valoros în ceea ce privește necesitatea limitării puterii politice și a abuzurilor de tot felul care tind să o însoțească, alături de demnitatea inviolabilă a persoanei umane. Însă aceste atuuri nu pot fi valorificate în mod autentic decât în cadrul unui sistem politic democratic, unul care să nu restrângă termenul doar la dimensiunea sa politică, așa cum procedează liberalismul.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat