Nici Washington, nici Beijing?

Cum stânga trebuie să se raporteze la China?

(sursă: Baricada)

Un nou venit în politică ar presupune probabil că membrii stângii globale susțin Republica Populară Chineză. La urma urmelor, este o țară condusă de un partid comunist ce are marxismul ca ideologie călăuzitoare. În perioada de la venirea la putere a Partidului Comunist Chinez (PCC) în 1949, poporul chinez a cunoscut o îmbunătățire fără precedent a nivelului său de viață și a dezvoltării umane. Speranța de viață a crescut de la 36,1 la 77,2 de ani. Alfabetizarea a crescut de la aproximativ 20%3 la 97%4. Poziția socială și economică a femeilor la un nivel de neimaginat în trecut (un exemplu fiind faptul că, înainte de revoluție, marea majoritate a femeilor nu primeau niciun fel de educație formală, în timp ce femeile sunt majoritatea celor care studiază în instituțiile de învățământ superior).5 Sărăcia extremă a fost eliminată.6 China devine liderul mondial preeminent în combaterea schimbărilor climatice.7

Un astfel de progres concordă în mod evident cu valorile tradiționale de stânga; ceea ce atrage de obicei oamenii spre marxism este tocmai faptul că încearcă să ofere un cadru pentru rezolvarea acelor probleme care privesc dezvoltarea umană, în privința căreia capitalismul s-a arătat incapabil să le abordeze în mod satisfăcător. Capitalismul a impulsionat inovații istorice în știință și tehnologie, pregătind astfel terenul pentru un viitor al prosperității comune; totuși, contradicțiile sale sunt de așa natură încât generează inevitabil sărăcie alături de bogăție; nu se poate impune decât prin diviziune, înșelăciune și constrângere; peste tot se impune prin marginalizare, înstrăinare, dominare și exploatare. Între timp, cei șaptezeci de ani de socialism chinezesc au rupt corelația inversă dintre bogăție și sărăcie. Chiar dacă China încă mai suferă de niveluri ridicate de inegalitate; chiar dacă China are un oarecare număr de oameni extrem de bogați; viața lucrătorilor obișnuiți și a țăranulor s-a îmbunătățit continuu, într-un ritm remarcabil și pe o perioadă extinsă.

Cu toate acestea, sprijinul oferit Chinei de stânga din țări precum Marea Britanie și SUA reprezintă, de fapt, o poziție destul de marginală. Cea mai mare parte a grupurilor marxiste din aceste țări consideră că China nu este o țară socialistă; într-adevăr, mulți cred că este o ,,putere imperialistă în ascensiune în cadrul sistemului mondial care supraveghează exploatarea propriei populații…și exploatează din ce în ce mai mult țările din Lumea a Treia în căutarea de materii prime și puncte de desfacere pentru exporturile sale.’’8 Unii consideră că Belt and Road Initiative, proiectul condus de China, este un exemplu de ,,expansionism global intens’’9 The Alliance for Worker’s Liberty (Alianța pentru libertatea muncitorilor), cu o grosolănie caracteristică, descrie China ca fiind ,,din punct de vedere functional, puțin diferită de și, în orice caz, nu mai bună decât un regim fascist’’10 la fel de imperialistă precum SUA și, din punct de vedere politic, mult mai rău.

Confruntarea crescândă dintre SUA și China nu este, în acești termeni, un atac al unei puteri imperialiste asupra unei țări socialiste sau independente și în curs de dezvoltare, ci mai degrabă ,,o confruntare clasică pe linii imperialiste.’’11 ,,Dinamica rivalității SUA-China este o rivalitate inter-imperială condusă de concurența inter-capitalistă.’’12 Presupunerea este că China reprezintă ,,o putere imperialistă emergentă care încearcă să se afirme într-o lume dominate de puterea consacrată a Statelor Unite.’’13 Dacă așa stau lucrurile, cei a căror politică este întemeiată pe anti-imperialism nu ar trebui să sprijine nici SUA, nici China; mai degrabă ar trebui ,,să contruiască o <<a treia tabără>> care să construiască legături și solidaritate de-a lungul granițelor’’14 și să adopte sloganul Nici Washington, nici Beijing, ci socialismul internațional.’’

Este o idee atractivă. Nu ne aliem cu opresorii de nicăieri; singura noastră aliniere este cu clasa muncitoare globală. Eli Friedman prezintă în mod elocvent această viziune măreață în cunoscutul jurnal de stânga Jacobin: ,,Sarcina noastră este să reafirmăm mereu și cu convingere valorile internaționaliste: suntem de partea oamenilor săraci, a muncitorilor și a celor oprimați din fiecare țară, ceea ce înseamnă că nu avem nimic comun cu statele și corporațiile din SUA, nici cu cele din China.’’15

Am mai fost aici: nici Washington, nici Moscova

Această noțiune a unei opoziții față de ambele tabere dintr-un război rece – refuzul unei alinieri la oricare dintre cele două mari puteri concurente și, în schimb, formarea unei ,,a treia tabere’’ – are rădăcini adânci. Influentul troțkist american Max Schachtman descria, în anul 1940, cea de-a treia tabără drept ,,tabăra internaționalismului proletar, a revoluției socialiste, a luptei pentru emanciparea tuturor oprimaților.’’16 În vremea Războiului Rece inițial, în special în Marea Britanie, o parte însemnată a mișcării socialiste a strâns rândurile în spatele sloganului Nici Washington, nici Moscova, refuzând să acorde susținere Uniunii Sovietice pe care o consderau un stat cu un regim de tip capitalism de stat și/sau imperialist.

Atunci ca și acum, a treia poziție își extrăgea justificarea teoretică din strategia promovată de Lenin și de bolșevici în legătură cu Primul Război Mondial. Mișcarea comuniste de la începutul anilor 1910 a observat că un război între cele două mari blocuri imperialiste concurente (Germania pe de-o parte, iar de cealaltă parte Marea Britanie și Franța) era aproape inevitabil. La conferința celei de-a Doua Internaționale ținute în Basel în 1912, organizațiile adunate au promis să se opună războiului, să refuze alinierea cu orice parte componentă a clasei capitaliste internaționale și să ,,folosească economică și politică creată de război pentru a incita poporul și astfel să grăbească prăbușirea clasei capitaliste stăpânitoare.’’17 În loc să strângă rândurile în spatele claselor dominante germane, britanice, franceze sau ruse, muncitorii erau chemați să ,,opună puterii solidarității internaționale a proletariatului la imperialismul capitalist.’’

Când războiul a izbucnit în cele din urmă în iulie 1914, bolșevicii au rămas pe această poziție internaționalistă. Lenin a scris despre blocurile imperialiste aflate în război: ,,Un grup de națiuni beligerante este condus de burghezia germană. Acest grup păcălește clasa muncitoare și masele truditoare afirmând că acesta este un război în apărarea patriei, libertății și civilizației, pentru eliberarea popoarelor oprimate de țarism…Celălalt grup de națiuni beligerante este condus de burghezia britanică și franceză, care înșeală clasa muncitoare și masele truditoare afirmând că duc un război pentru apărarea țărilor lor, pentru libertate și civilizație și împotriva militarismului și despotismului german.’’18

Mai departe: ,,Niciun grup de beligeranți nu este inferior celuilalt în spoliere, atrocități și brutalitate nemărginită a războiului; totuși, pentru a înșela proletariatul…burghezia fiecărei țări încearcă, cu ajutorul unor fraze mincinoase despre patriotism, să proslăvească semnificația ,,propriului’’ ei război național, afirmând că trebuie să învingă dușmanul, nu pentru jefuire și confiscare de teritorii, ci pentru <<eliberarea tuturor celorlalte popoare, cu excepția propriului ei popor.>>’’

Cu toate acestea, majoritatea organizațiilor care au subscris Manifestului de la Basel în urmă cu doar doi ani mai devreme acum se prăbușeau în fața presiunilor, optând să susțină eforturile de război ale ,,propriei’’ clase dominante. Lenin i-a condamnat pe proeminenții lideri marxiști din Germania, Austria și Franța pentru că susțineau opinii ,,șovine, burgheze și liberale, dar în niciun caz socialiste.’’19 Această amară dispută strategică a fost un catalizator al scindării mișcării globale a clasei muncitoare. Cea de-a Doua Internațională a fost desființată în 1916, iar a Treia Internațională (cunoscută pe scară largă sub numele de Comintern) a fost înființată în 1919, cu sediul la Moscova. Un secol mai târziu, această ruptură – descrisă de Lenin în celebrul său articol Imperialismul și ruptura socialismului20rămâne o linie de separare fundamentală în stânga internațională. În linii mari, o parte constă dintr-o stângă reformistă înclinată spre parlamentarism și colaborare cu clasa capitalistă; cealaltă parte constă dintr-o stânga revoluționară înclinată spre o linie independentă, internaționalistă a clasei muncitoare.

Teoreticienii liniei Nici Washington, nici Moscova din anii 1940 au insistat asupra faptului că Războiul Rece era analog conflictului interimperialist european din anii 1910; că blocul condus de SUA și blocul condus de sovietici erau puteri imperialiste concurente și că era nepermis ca socialiștii să se alieze cu oricare dintre ele. Caracterizarea Uniunii Sovietice ca imperialistă a fost extrem de controversată în cadrul stângii globale de la acea vreme, dar proeminenți gânditori socialiști conduși de Tony Cliff din cadrul Socialist Review Group (precursorul Socialist Workers Party) au susținut cu tărie că ,,logica acumulării și extinderii’’ a determinat conducerea sovietică să ia parte la ,,competiția militară mondială externă.’’21 Având în vedere imperialismul sovietic și capitalismul de stat, ,,doar o revoluție socialistă, condusă de clasa muncitoare, ar putea să schimbe această situație.’’22

A treia tabără se pare că a reușit să supraviețuiască furtunii generate de prăbușirea Uniunii Sovietice și pur și simplu și-a ridicat cortul la câteva mii de kilometri spre sud-est; Nici Washington, nici Moscova a reapărut în forma Nici Washington, nici Beijing. Invocând încă o dată spiritul bolșevicilor, mai multe organizații proeminente de stânga fac apel la clasa muncitoare din Occident să se opună atât SUA, cât și Chinei; să lupte împotriva imperialismului în toate formele sale; să susțină lupta muncitorilor de peste tot pentru a doborî capitalismul. Dacă presupunerile lor sunt corecte – dacă Noul Război Rece (orig. New Cold War) este într-adevăr analog cu situația care prevala în Europa înainte de Primul Război Mondial, dacă China este o țară imperialistă, dacă clasa muncitoare din China este gata să fie mobilizată alianță socialistă revoluționară internațională – atunci poate concluzia lor este, de asemenea corectă. În acest articol susțin că aceste ipoteze nu sunt corecte, că China nu este o țară imperialistă, că China este de fapt o amenințare la adresa sistemului mondial imperialist și că poziția corectă pe care trebuie să o ia stânga în ceea ce privește Noul Război Rece este să se opună cu hotărâre Statelor Unite și să sprijine China.

Este China imperialistă?

Poziția de opoziție atât față de SUA, cât și față de China se bazează în principal pe premiza că China este imperialistă și că Noul Război Rece este un război inter-imperialist – un război în care ,,ambele tabere beligerante se luptă pentru a oprima țările sau popoarele străine.’’23 Dacă se poate demonstra că China nu este o putere imperialistă și dacă poate fi demonstrat că Noul Război Rece nu este o confruntare inter-imperialistă, atunci sloganul Nici Washington, nici Beijing ar trebui respins.

Ce este imperialismul? Una din definiții se referă la ,,politica de extindere a stăpânirii sau autorității a unui imperiu sau a unei națiuni asupra țărilor străine, sau de dobândire și deținere a coloniilor și dependențelor.’’24 Deși definiția este vagă, aici este încorporat și conceptul de bază al imperiului, sugerat de etimologia cuvântului.

În opera sa clasică Imperialism: The Highest Stage of Capitalism (Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului) – primul studiu serios al fenomenului dintr-o perspectivă marxistă –, Lenin afirmă că, redus la ,,cea mai scurtă definiție posibilă’’, imperialismul poate fi considerat pur și simplu ca ,,etapa de monopol a capitalismului.’’25 Lenin observa că o astfel de definiție concisă este în mod necesar neadecvată și este utilă doar în măsura în care implică prezența a ,,cinci caracteristici de bază’’:

  1. Capitalismul s-a dezvoltat până la un nivel în care, în principalele ramuri ale producției, singurele afaceri viabile sunt cele care au reușit să concentreze o cantitate imensă de capital, formând astfel monopoluri.
  2. Apariția unei ,,oligarhii financiare’’ – în esență, bănci – ca forță motrice a economiei.
  3. Exportul de capital (investiții străine) este un important motor de creștere.
  4. Formarea ,,asociațiilor capitaliste monopoliste internaționale care își împart lumea între ele’’, ceea ce este echivalentul companiei multinaționale moderne.
  5. Teritoriul lumii a fost împărțit complet între puterile capitaliste; piețele și resursele din întreaga lume au fost integrate în sistemul mondial capitalist.

Un secol mai târziu, definiția lui Lenin rămâne o descriere utilă și relevantă a lumii capitaliste. Într-adevăr, în unele moduri importante, este o descriere mai potrivită ca niciodată, având în vedere concentrarea continua a capitalului și dominația ,,monopolurilor generalizate…care își exercită controlul asupra sistemelor productive de la periferia capitalismului global.’’26

Cu toate acestea, la câteva luni după publicarea textului Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, o nouă variabilă a apărut în politica globală, sub forma unei ,,tabere socialiste.’’ Grupul de țări socialiste (care în perioada sa de apogeu cuprindea cea mai mare parte a masei terestre eurasiatice) a perturbat sistemul imperialist în mai multe moduri: cel mai evident, a retras țările socialiste direct din acel sistem; a oferit sprijin mișcărilor de eliberare anti-coloniale și anti-imperialiste, accelerând, astfel, victoria acestora; și a oferit ajutor și relații comerciale favorabile statelor foste colonii, care altfel nu ar fi avut alte opțiuni decât să se supună opresiunii neocoloniale. Apariția puterii de stat socialiste în Europa și Asia a fost, așadar, un avantaj fără precedent pentru cauza suveranității naționale din întreaga lume. În același timp și în egală măsură, a reprezentat un obstacol pentru sistemul imperialist mondial.

Lumea nu mai este atât de clar împărțită în, pe de-o parte, națiuni imperialiste, și, de cealaltă parte, națiuni oprimate – așa cum era înainte de 1917. Ca atare, cele cinci caracteristici date de Lenin imperialismului nu mai pot fi pur și simplu folosite ca o listă de verificat punct cu punct atunci când se dorește să se răspundă la întrebarea dacă o anumită țară este imperialistă. Analistul politic canadian Stephen Gowans a propus următoarea definiție amplă: ,,imperialismul este un proces de dominație ghidat de interese economice.’’27 Această dominație ,,poate fi declarată și formală, sau nedeclarată și informală, ori ambele.’’ Această mențiune oferă un cadru util pentru a ne gândi dacă China este imperialistă: oare se află angajată într-un proces de dominație ghidat de interese economice? Utilizează, în cuvintele lui Samir Amin, ,,dezvoltarea tehnologică, accesul la resursele naturale, sistemul financiar global, diseminarea informațiilor și producerea armelor de distrugere în masă’’ pentru a domina planeta și a preveni apariția oricărui stat sau mișcare ce ar putea împiedica această dominare?28

Dacă se poate dovedi că China încearcă să domine piețele și resursele externe; că își folosește puterea economică în creștere pentru a influența deciziile din țările mai sărace; că se angajează în războaie (vizibile sau ascunse) pentru a-și asigura propriile interese; atunci ar fi rezonabil să concluzionăm că China este într-adevăr o țară imperialistă.

Trecerea liniei: în ce moment ar fi putut să devină China imperialistă?

Dacă China este o putere imperialist, când a devenit o asemenea putere? Pe vremea când scria Lenin, China se afla fără îndoială în grupul țărilor oprimate, după ce puterile coloniale i-au luat o mare parte din suveranitate pe parcursul ultimilor optzeci de ani precedenți. Una dintre victoriile istorice din lume ale Revoluției chineze a fost să pună capăt acelei dominații și să stabilească independența națională a poporului chinez.

Republica Populară Chineză a respins modelul capitalist și a pornit pe drumul către comunism – un sistem economic imaginat de Marx ca ,,o asociație de oameni liberi care lucrează cu mijloacele de producție deținute în comun și își folosesc numeroasele forme diferite de forță de muncă într-o deplină conștientizare de sine ca o singură forță de muncă socială.’’29 Saltul direct de la condiții semi-feudale, așa cum au existat în China pre-revoluționară, la un sistem comunist de relații de producție nu este fezabil, iar ceea ce a fost înființat în China în anii ’50 a fost o economie mixtă, cu o industrie deținută public și o reformă agrară masivă drept trăsături cheie. Feudalismul a fost demontat complet – un alt pas istoric înainte și unul care rămâne incomplet în majoritatea celorlalte zone ale Sudului Global. Această economie mixtă – care oscila între ,,stânga’’(cu o colectivizare accelerată și un accent puternic pe stimulente morale) și ,,dreapta’’(cu utilizarea limitată a mecanismelor pieței) – era orice, dar nu imperialistă. Conform niciunei metrici rezonabile nu era un exemplu de capitalism monopolist; ,,exportul de capital’’ al Chinei s-a limitat în mare parte la proiecte de ajutor extern din Africa, cel mai cunoscut fiind căile ferate Tazara care leagă Tanzania și Zambia și care, în afară de a face posibilă dezvoltarea regională, a rupt dependența Zambiei de teritoriile supuse regimului apartheid (Rhodesia, Africa de Sud, Mozambic).30

După moartea lui Mao Zedong din 1976, reformatorii economici din conducerea revoluționară au câștigat dezbaterea cu privire la modul de avansare a revoluției, iar China a pornit pe un drum drum de ,,socialism cu caracteristici chinezești’’ – valorificând mecanismele pieței, a profitului și a investițiilor străine (într-un context de planificare centrală și reglementare intensă) pentru a dezvolta rapid forțele productive și a deschide calea către o mai bună calitate a vieții pentru sute de milioane de chinezi. Afacerile private au devenit din ce în ce mai importante și părți ale economieu au căpătat un caracter în esență capitalist. Dar, din nou, nici măcar cel mai dur adept al celei de-a treia tabere nu ar putea considera China anilor ’80 și ’90 drept o țară imperialistă. A exportat cantități mici de capital prețios; mai degrabă; China a fost beneficiara unor volume enorme de capital străin din Japonia, Taiwan, Hong Kong, SUA și Europa. Într-un mod controlat, limitat și strategic, China s-a deschis spre exploatarea de către puterile imperialiste, astfel încât să își dezvolte capacitatea tehnologică și să se insereze în lanțurile valorice globale.

Deci, în măsura în care China este imperialistă, acesta trebuie să fie un fenomen din ultimii 20 de ani, perioadă în care creșterea susținută a PIB-ului Chinei a transformat-o în cea mai mare economie din lume (în termeni PPP), dar și o putere tehnologică. Cu siguranță, China are partea sa de monopoluri care desfășoară cantități extraordinare de capital. Alibaba și Tencent, de exemplu, se află printre primele 10 companii din lume prin capitalizarea de piață.31 Exportul de capital a crescut ca însemnătate, chiar dacă a pornit de la o bază foarte mică. Numărul firmelor chinezești care operează la nivel global a crescut cu aproximativ 16% pe an din 2010.32 Debiturile de investiții străine directe ale Chinei se ridică la aproximativ 117 miliarde dolari americani, puțin mai mult decât Germania, ceva mai puțin decât Olanda. În ceea ce privește raportul ieșirilor FDI (foreign direct investments, investiții directe străine) în raport cu PIB (adică importanța exportului de capital către economia națională în ansamblu), valoarea pentru China este de 0,8 la sută – un nivel similar cu Brazilia și mult mai mic decât Irlanda, Japonia, Suedia, Olanda și Emiratele Arabe Unite. Ar fi dificil să se susțină etichetarea Chinei ca stat imperialist doar pe baza investițiilor sale străine.

Într-un articol lung pentru Counterfire, Dragan Plavšić pune întrebarea dacă China este o forță socialist aflată în slujba binelui sau o superputere imperial în devenire. Concluzionând pentru cel din urmă punct, acest susține că expansiunea globală a Chinei este ,,doar cel mai recent exemplu de drum bine bătătorit de alte economii majore precum Marea Britanie, Germania și SUA, întrucât și ele s-au extins dincolo de limitele lor naționale pentru a profita într-un mod competitiv de oportunități comerciale și de investiții globale.’’ Mai mult, ,,logica competitivă care i-a motivat nu este diferită din punct de vedere calitativ de cea care motivează China de astăzi.’’33

Concurența necesită o inovație neîncetată, care în mod inevitabil reduce rolul muncii umane în procesul de producție și, prin definiție, reduce componenta ,,capitalului variabil’’ cu proprietatea magică de a putea transforma o anumită sumă de bani (costul muncii) într-o sumă mai mare de bani (valoarea adăugată de muncă). Proporția mereu în scădere a capitalului variabil înseamnă o rată a profitului în continuă scădere, pe care capitaliștii nu o pot compensa decât cu o expansiune feroce, captând noi piețe și scăzând costurile de producție. Acesta este motorul economic din inima imperialismului.

Problema cu analiza lui Plavšić este că ,,drumul bine bătătorit’’ urmat de Marea Britanie, Germania și SUA nu mai este posibil. În momentul în care Lenin scria – în urmă cu un secol – lumea era deja ,,complet împărțită, astfel încât în viitor doar redivizarea mai este posibilă.’’ Asta înseamnă că țara A poate domina țara B doar prin dislocarea țării C; mijloacele pentru acest proces sunt războiul și cucerirea militară. Întrucât istoricul Chinei rămâne remarcabil de pașnic, este evident că, în măsura în care China are o posibilitate de a deveni o putere imperialistă, această posibilitate nu este în nicin caz un drum ,,bine bătătorit.’’ Noam Chomsky, în niciun caz un susținător ideologic al PCC, ironizează ideea că China ar putea deveni o putere militară agresivă la nivelul SUA, care deține ,,800 de baze militare de peste ocean, care invadează și răstoarnă de la putere alte guverne sau săvârșește acte teroriste…Cred că acest lucru nu se va întâmpla și nu se poate întâmpla în China…China nu își asumă rolul unui agresor cu un buget militar mare, etc.’’34

Mai mult, structura economiei chinezești este de așa natură încât nu forțează dominarea piețelor externe, a teritoriilor, a resurselor și a forței de muncă în același mod precum capitalismul de piață liberă. Marile bănci – care, în mod evident, exercită o influență decisivă asupra modului de desfășurare a capitalului – sunt deținute majoritar de stat, răspuzând în primul rând nu față de acționari, ci față de poporul chinez. Industriile-cheie sunt dominate de companii de stat și sunt supuse unei reglementări puternice, și nu au ca obiectiv principal maximizarea profitului privat. Arthur Kroeber, un expert în sistemul economic al Chinei, descrie ,,o economie în care statul rămâne ferm la comandă, nu în ultimul rând prin controlul asupra întreprinderilor de stat <înalte>, dar în care instrumentele pieței sunt utilizate pentru a îmbunătăți eficiența.’’35 În rezumat, economia chineză îndeplinește aproape aceeași funcție acum ca și în 1953, când Mao a descris-o ca existând ,,nu în principal pentru a obține profituri pentru capitaliști, ci pentru a satisfice nevoile oamenilor și ale statului..’’36

Li Zhongjin și David Kotz afirmă că, deși ,,capitaliștii Chinei au același impuls către imperialism precum capitaliștii de pretutindeni,’’însă mai menționează că orice astfel de impuls este restricționat de un guvern al PCC care ,,nu are nevoie să vizeze dominarea imperială pentru a-și atinge obiectivele economice.’’ Deși capitaliștii sunt reprezentați în cadrul PCC, nu există ,,nicio dovadă că acum capitaliștii controlează PCC sau pot dicta politica de stat’’; prin urmare, ,,clasa capitalistă chineză nu are puterea de a obliga PCC să se îndrepte spre dominația imperială.’’37

Ca atare, perspectiva dominației străine nu are aceeași atracție gravitațonală asupra economiei chinezești așa cum a avut/are asupra economiilor din Marea Britanie, SUA, Japonia și altele. Nu există nici condițiile obiective pentru ca China să pună bazele chiar și unui imperiu informal, fără confruntare militară directă cu puterile imperialiste existente. PCC a vorbit serios când a declarat la cel de-al 17-lea congres al partidului din 2007 că China ,,ni va căuta niciodată să se angajeze pe drumul hegemoniei sau expansiune imperialistă.’’38 Guvernul chinez se poziționează activ în Sudul Global, ca o țară socialistă solidară cu lumea în curs de dezvoltare, iar această perspectivă îi structurează politica externă.

Cu toate acestea, China este acuzată de comportament imperialist pe mai multe fronturi, în special în ceea ce privește relața sa economică cu Africa, relația sa economică cu America Latină, vastul său program de infrastructură Belt and Road și comportamentul său în Marea Chinei de Sud. Voi aborda fiecare dintre aceste puncte.

China și Africa

În ultimii ani a existat un flux aparent nesfârșit de articole despre imperialismul chinez în Africa. Jurnaliștii și politicienii occidentali ne spun că China a devenit o nouă putere colonială; că China încearcă să domine resursele funciare din Africa; că Africa se încâlcește într-o capcană a datoriilor concepută de Beijing; că investițiile chinezești din Africa sunt doar în avantajul Chinei. Am scris în detaliu despre această chestiune39 și, prin urmare, voi include aici doar o schiță scurtă.

Deborah Bräutigam, professor de economie politică și director la China Africa Research Initiative din cadrul School of Advanced International Studies a Johns Hopkins University, a făcut cercetări ample cu privire la implicarea Chinei în Africa. Pe baza acestei cercetări, ea este capabilă să infirme în mod competent unele dintre cele mai populare mituri. De exemplu, ca răspuns la mitul conform căruia companiile chineze angajează doar muncitori chinezi, Bräutigam afirmă: ,,Sondajele privind ocuparea forței de muncă în cadrul proiectelor chineze din Africa constată în mod repetat că trei sferturi sau mai mult dintre lucrători sunt, de fapt, localnici.’’ Între timp, ,,africanii sunt invitați la universitățile chineze. China oferă burse. Când locuitorii din Africa se gândesc la tehnologie și abilități, se gândesc la China ca la o opțiune validă.’’40

În ceea ce privește așa-numita capcană a datoriilor, echipa de cercetare a lui Bräutigam a constatat că ,,China a împrumutat cel puțin 95,5 miliarde de dolari între 2000 și 2015. Asta înseamnă o cantitate mare de datorii. Sunt o mulțime de datorii. Cu toate acestea, în general vorbind, împrumuturile chineze din baza noastră de date îndeplineau un serviciu util: finanțarea recuperării decalajului sever de infrastructură din Africa. Pe un continent în care peste 600 de milioane de africani nu au acces la electricitate, 40% din împrumuturile chinezești au achitat pentru producerea și transportul de energie electrică. Alte 30% din aceste împrumuturi au fost destinate modernizării infrastructurii șubrede de transport a Africii…În ansamblu, energia și transporturile sunt investiții care stimulează creșterea economică. Și am constatat că împrumuturile chinezești au, în general, rate de dobândă relativ scăzute și perioade lungi de rambursare.’’ Într-adevăr, reticența băncilor de dezvoltare occidentale de a lua împrumuturi riscante înseamnă că există o cerere majoră de împrumuturi chinezești. Și China tinde să fie mai flexibilă cu reducerea datoriilor, restructurarea și anularea plăților nesustenabile.41

Și despre chestiunea privind ,,acapararea pământului’’, diferitele povești despre chinezii bogați care cumpărau suprafețe mari de pământ african pentru a cultiva alimente doar pentru China ,,s-au dovedit a fi în mare parte mituri…China nu este un investitor dominant în agricultura plantației din Africa, așa cum este adesea descrisă.’’42

Figurile din establishment-ul occidental îmbrățișează cu entuziasm ideea că China este o putere imperialistă, din motivele evidente deoarece, în acest fel este îndepărtată atenția de la propriul lor imperialism și se contribuie la promovarea lipsei de unitate și a neîncrederii în interiorul Sudului Global. Hillary Clinton spune că China este angajată într-un ,,nou colonialism’’ în Africa.43 John Bolton consideră că China folosește ,,practici rapace’’ pentru a frâna creșterea economică a Africii.44 Cu toate acestea, aceste idei nu aparțin exclusiv apărătorilor profesioniști ai imperialismului. Adrian Budd, care scrie în Socialist Review (furnizori ai celei mai bune ideologii din tabăra a treia încă din 1950), afirmă fără echivoc că China este imperialistă și se plânge că ,,investițiile chinezești în Africa, dominată mult timp de imperialismul occidental, au fost de 36 de miliarde de dolari în 2016 față de 3,6 miliarde dolari din partea SUA, Marea Britanie cu 2,4 miliarde de dolari și Franța cu 2,1 miliarde de dolari.’’45

Dar nu se poate pune niciun semn egal între investiții și imperialism – Angola nu este o putere imperialistă în Portugalia, în ciuda investițiilor sale extinse de acolo.46 Investițiile Chinei în Africa sunt binevenite în țările beneficiare, deoarece ajută la remedierea lipsurilor importante în infrastructură și finanțe. Tranzacțiile se desfășoară pe bază de suveranitate și egalitate, fără constrângere. Economistul grec progresist și fost ministru de guvern, Yanis Varoufakis, notează că ,,Chinezii sunt non-intervenționiști într-un mod pe care occidentalii nu au reușit niciodată să-l înțeleagă…Nu par să aibă vreo ambiție militară…În loc să vină în Africa și să aducă trupe, șă omoare oameni precum a făcut Occidentul…au mers la Addis Abeba și au spus guvernului: <<putem vedea că aveți unele probleme cu infrastructura d-voastră; am dori să contruim câteva aeroporturi noi, să vă modernizăm sistemul feroviar, să creăm un sistem telefonic și să vă reconstruim drumurile.>>’’47 Varoufakis – care își prefațează observațiile afirmând că nu este în niciun caz un fan al Partidului Comunist Chinez – susține că motivul acestei oferte nu a fost simpla caritate, ci mai degrabă era legat de construirea încrederii cu guvernul etiopian, astfel încât PCC să bine poziționat pentru a primi contracte petroliere. Cu toate acestea, este vorba de o abordare fundamental diferită de a face afaceri decât cea adoptată de europeni și de nord-americani de-a lungul secolelor.

Împrumuturile chineze nu sunt condiționate de țările care impun austeritate sau privatizare. Într-adevăr, disponibilitatea unor surse alternative de finanțare înseamnă că țările debitoare nu sunt obligate să accepte condițiile neloiale care au fost impuse de instituțiile financiare occidentale atât de mult timp. După cum a spus fostul ministru sud-african al comerțului și industriei, Rob Davies, prezența în creștere a Chinei în Africa ,,nu poate fi decât un lucru bun…deoarece asta înseamnă că nu mai trebuie să semnăm și să facem tot ceea ce ne este pus sub nas. Acum avem alternative și asta este în beneficiul nostru.’’48

Martin Jacques abordează această problem în cartea sa When China Rules the World: ,,Ajutorul chinez vine cu mai puține obligații decât cel al statelor și instituțiilor occidentale. În timp ce FMI și Banca Mondială au insistat, în conformitate cu agenda lor ideologică de inspirație occidental, asupra liberalizării comerțului exterior, a privatizării și a unui rol redus petnru stat, poziția chineză este mult mai puțin restrictive și doctrinară.’’ Jacques atrage atenția asupra faptului că accentul pus de China pe respectarea suveranității este un ,,principiu pe care chinezii îl consideră inviolabil și care este direct legat de propria experiență istorică a Chinei din vremea <<secolului umilinței>>.’’49

Investiția în infrastructură în creștere permite dezvoltarea țărilor subdezvoltate cu forța de către puterile imperialiste (studiile lui Walter Rodney despre acest subiect sunt o lectură obligatorie).50 De exemplu, Chiponda Chimbelu remarcă faptul că ,,în ultimul deceniu, țările africane s-au îndreptat în mare măsură către China pentru a le ajuta să își contruiască și să își extindă infrastructura digitală’’, având în vedere că ,,au parte de un sprijin redus din partea guvernelor occidentale în cee ace privește infrastructura tehnologică.’’51 China încurajează activ revoluția ICT din Africa.

Între timp, companiile chinezești investesc în proiecte de dezvoltare ecologică pe tot continentul – și într-adevăr peste tot în lume. China a fost cel mai mare investitor în energie curată timp de nouă din ultimii zece ani, potrivit Frankfurt School of Finance and Management.52 Academia Chineză de Științe este puternic implicată în sprijinirea proiectelor de cercetare din Africa, inclusiv a cercetărilor agronomice care vizează stoparea penuriei de alimente.53 Zeci de mii de studenți africani frecventează universități din China, care acum oferă ,,mai multe burse universitare studenților africani decât guvernele occidentale de frunte combinate.’’54 Mohamed Hassan, președintele World Academy of Sciences (Academia Mondială de Științe), spune că China ,,face mai multe lucruri pentru Africa decât orice altă țară’’ atunci când vine vorba de pregătirea cercetătorilor.55

În general, investițiile și comerțul chinez în creștere au fost binevenite de țările africane și joacă un rol important în dezvoltarea continentului. China a urmat ferm abordarea sa de ,, cei cinci nu’’, după cum a subliniat președintele Xi la Summitul de la Beijing din 2018 al Forumului de Cooperare China-Africa: ,,fără intervenţie în afacerile interne ale ţărilor africane; nicio ataşare a unor obligaţii politice de asistenţă pentru Africa; şi nici o căutare a unor câştiguri politice egoiste în investiţii şi finanţarea cooperării cu Africa.’’56 Africa a cunoscut imperialismul şi acesta nu arată aşa.

Prin urmare, angajarea Chinei în Africa seamănă foarte puţin cu ,,drumul bătătorit’’ parcurs de ţări ca Marea Britanie, Franţa, Portugalia, Belgia, Germania şi SUA. Sub colonialismul şi neocolonismul european, Africa a rămas la aproape acelaşi nivel precum cel descris de Marx în 1867: ,,Apare o nouă şi internaţională diviziune a muncii, una potrivită cerinţelor principalelor ţări industriale şi care transformă o parte a globului într-un domeniu de producţie agricol destinat, în principal, pentru aprovizionarea celeilalte părţi, care rămâne un domeniu preeminent industrial.’’57 Aşa cum scrie fostul ministru al lucrărilor publice din Liberia, W. Gyude Moore, sub colonialismul european ,,nu a existat niciodată un program de ridicare a infrastructurii la scară continental, pentru căile ferate, drumurile, porturile, centralele de filtrare a apei şi centralele electrice din Africa’’; între timp, ,,China a construit mai mai multă infrastructură în Africa în două decenii decât a făcut Occidentul vreme de secole.’’58

Samora Machel, liderul care a condus Mozambicul către independenţă şi preşedinte din 1975 până la moartea sa din 1986, a susţinut un punct de vedere similar despre subdezvoltarea neocolonială: ,,Ei au nevoie ca Africa să nu aibă nicio industrie, astfel încât acest continent să furnizeze în continuare materii prime. Să nu aibă o industrie a oţelului. Întrucât acest lucru ar fi un lux pentru africani. Au nevoie ca Africa să nu aibă baraje, poduri, fabrici de textile pentru îmbrăcăminte. O fabrică de încălţăminte? Nu, africanul nu merită asta. Nu, asta nu este pentru africani.’’59

Cu privire la această chestiune, muzicianul american cu origini senegaleze Akon demonstrează o perspectivă mult mai largă în comparaţie cu adepţii celei de-a treia tabere atunci când afirmă că ,,nimeni nu a făcut mai mult în favoarea Africii decât chinezii.’’60

China şi America Latină

Firmele chineze au investit de asemenea în proiecte de infastructură din America Latină, devenind cel mai mare creditor şi partener comercial principal al continentului. Max Nathanson observă că ,,guvernele din America Latină s-au plâns multă vreme de infrastructura neuniformă, peticită din ţările lor’’ şi că China a ,,intervenit cu o soluţie: aproximativ 150 de miliarde de dolari împrumutaţi ţărilor din America Latină începând cu anul 2005.’’61 Ascensiunea implicării economice chineze în America Latină l-a îndemnat pe secretarul de stat american, pe atunci Rex Tillerson – care nu este de obicei cunoscut pentru nemărginita sa gândire anti-imperialistă – să acuze China că este o ,,nouă putere imperialistă…care se foloseşte de mecanismele diplomaţiei pentru a trage regiunea pe orbita sa.’’62

Cu toate acestea, rolul Chinei în America Latină nu este considerat ,,imperialist’’ de către reprezentanţii clasei muncitoare şi ale maselor oprimate de pe acel continent. De exemplu, regretatul preşedinte venezuelean Hugo Chávez a vizitat China de şase ori pe parcursul celor 13 ani de preşedinte al statului Venezuela şi a fost un puternic susţinător al relaţiilor China-Venezuela. El a considerat China un partener cheie pentru o lume nouă, făcând memorabila afirmaţia: ,,Am fost manipulaţi să credem că primul om ajuns pe lună a fost cel mai important eveniment al secolului al XX-lea. Dar nu, s-au întâmplat lucruri mult mai importante, şi unul dintre cele mai mari evenimente ale secolului al XX-lea a fost Revoluţia Chineză.’’63

Guvernul Chávez şi succesorul său au încurajat întotdeauna angajamentul economic chinez cu Venezuela şi nu l-au considerat niciodată a fi imperialist. Dimpotrivă, Chávez a considerat că o alianţă cu China constituia un bastion împotriva imperialismului – un ,,Mare Zid împotriva hegemonismului American.’’64 Finanţarea chineză a fost crucială pentru proiectele de dezvoltare în domeniul energiei, mineritului, industriei, tehnologiei, comunicaţiilor, transporturilor, locuinţelor şi culturii65 şi a jucat astfel un rol cheie în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale venezuelenilor săraci din ultimele două decenii. Kevin Gallagher scrie în The China Triangle că programele anti-sărăcie fără precedent ale Venezuelei au fost posibile printr-o combinaţie între ,,preţul ridicat al petrolului din anii 2000 şi…fondul comun cu China.’’66 Pe întregul continent, ,,China Boom’’ din 2003-2013 ,,a ajutat la ştergerea creşterii inegalităţilor din America Latină care s-au acumulat în perioada Washington Consensus.’’67

O diferenţă crucială între investiţiile chinezeşti şi cele occidentale – între ,,China Boom’’ din America Latină şi Washington Consensus – este că ,,atunci când vin băncile chineze, ele nu impun condiţionalităţi politice de niciun fel, în concordanţă cu politica lor externă generală de neintervenţie.’’68 Mai degrabă, investitorii chinezi tratează ţările împrumutate ca de la egal la egal şi lucrează la conceperea unor tranzacţii reciproc avantajoase. Întrucât împrumuturile chinezeşti nu vin cu condiţii dure de austeritate şi privatizare, guvernele din America Latină au reuşit să valorifice investiţiile Chinei şi să achiziţioneze mărfurile primare pentru a fi cheltuite la o rată fără precedent, cu scopul reducerii sărăciei şi a inegalităţii.

Chávez a vorbit deschis despre diferenţa dintre China şi puterile imperialiste: ,,China este mare, dar nu este un imperiu. China nu calcă pe nimeni în picioare, nu a invadat pe nimeni, nu se porneşte pe aruncat bombe asupra nimănui.’’69 Această dinamică şi-acum continuă. Comparând atitudinea adoptată faţă de Venezuela atât de SUA, cât şi de China, ministrul de externe Jorge Arreaza a declarat că ,,ţara noastră este în permanenţă atacată şi agresată de către Statele Unite ale Americii…Slavă Domnului că omenirea poate conta pe Republica Populară Chineză pentru a garanta pacea sau măcar mai puţine conflicte.’’ Arreaza a descris tranzacţiile comerciale şi acordurile de investiţii dintre China şi Venezuela ca fiind stabilite într-un ,,mod corect, echitabil şi egal.’’70

Fidel Castro – deloc inactiv în departamentul anti-imperialist – a respins pe deplin noţiunea că China ar fi o putere imperialistă. ,,China a devenit în mod obiectiv cea mai promiţătoare speranţă şi cel mai bun exemplu pentru toate ţările din Lumea a Treia…un element important de echilibru, progres şi protejare a păcii şi stabilităţii mondiale.’’71 Asistenţa şi prietenia Chinei s-au dovedit de nepreţuit pentru Cuba socialistă; China este acum al doilea mare partener comercial al insulei şi principala sa sursă de asistenţă tehnică.72

De asemenea, China a stabilit relaţii puternice cu Bolivia sub guvernul progresist al lui Evo Morales. Vorbind la un eveniment recent al campanie No Cold War (fără război rece), jurnalistul bolivian Ollie Vargas a vorbit despre rolul Chinei în lansarea primului satelit de telecomunicaţii din Bolivia: ,,Bolivia este o ţară mica, nu are expertiza necesară lansării unei rachete în spaţiu, aşa că a lucrat cu China pentru a lansa satelitul care oferă semnal de internet şi telefon către toate colţurile ţării, de la Amazon până la Anzi, şi chiar şi aici în zonele clasei muncitoare din marile oraşe.’’73 Vargas a spus că proiectul a fost un model pozitiv de cooperare reciproc avantajoasă, întrucât China a adus expertize şi investiţii, dar nu a încercat să preia proprietatea aszpra produsului final; satelitul aparţine poporului bolivian.

La fel ca în cazul Africii, acuzaţiile de imperialism chinez în America Latină nu rezistă unei cercetări amănunţite. China face comerţ cu America Latină; China investeşte în America Latină; dar China nu încearcă să domine America Latină sau să-i compromită suveranitatea.

Belt and Road

Belt and Road Initiative (BRI) este o strategie globală pentru dezvoltarea infrastructurii propusă de China în 2013. De o anvergură fără precedent, BRI urmărește să actualizeze originalul Drum al Mătăsii – o vastă rețea comercială care a apărut în timp dinastiei Han (206 î.e.n – 220 e.n.) și care a conectat China cu India, Asia Centrală și mai departe. BRI urmărește integrarea și cooperarea economică globală prin construirea unui număr mare de drumuri, căi ferate, poduri, fabrici, porturi, aeroporturi, infrastructură energetică și sisteme de telecomunicații, toate acestea permițând o integrare mai profundă a piețelor și o alocare mai eficientă a resurselor.

La începutul anului 2021, 140 de țări din Asia, Europa, Africa, America Latină și Caraibe s-au alăturat BRI semnând un Memorandum of Understanding with China (memorandumul acordului cu China).74 Proiectele de investiții BRI ,,sunt estimate că vor adăuga peste un trilion de dolari finanțare externă pentru infastructura străină’’ în următorii zece ani începând cu 2017.75

Motivația economică de bază a BRI este de a stimula creșterea prin extinderea cooperării și coordonării transfontaliere. După cum se exprimă economistul chinez Justin Yifu Lin, ,,cu cât este mai mare diviziunea muncii, cu atât este mai mare productivitatea economiei. Dar diviziunea muncii este limitată de mărimea pieței. Deci, cu cât piața este mai mare, cu atât forța de muncă este mai specializată.’’76

Din punct de vedere politic, proiectul se încadrează în abordarea de lungă durată a Chinei de a utiliza integrarea economică pentru a crește costul (și, prin urmare, a reduce probabilitatea) confruntării. Peter Nolan scrie că ,,China este în măsură să profite de experiența sa bogată în construcția infrastructurii interne pentru a aduce o contribuție majoră la dezvoltarea Drumului Mătăsii în Asia Centrală și de Sud-Est.’’ Un produs secundar politic cheie al acestui proiect este ,,stimularea relațiilor armonioase între țări.’’77

China se află într-o poziție unică pentru a fi forța motrice a unui astfel de proiect, având în vedere dimensiunea, locația sa și natura economiei sale. Politicianul și cadrul universitar portughez Bruno Maçães observă că natura esențial planificată a economiei chineze, cu statul ,,controlând cu fermitate sistemul financiar’’ a permis Chinei să acționeze rapid și decisiv, direcționând resurse financiare imense către proiectele BRI.78 Expertiza chineză în inginerie deja deschide unele dintre cele mai dificile forme geografice din lume pentru drumuri și căi ferate, de exemplu.

Ashley Smith și Kevin Lin, scriind pentru Forumul Socialist al DSA, consideră că BRI este ,,inconfundabil imperialist’’, selectând părți din Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, pentru a-și argumenta cazul. China încearcă să ,,exporte vasta sa capacitate excedentară, să-și asigure materii prime pentru economia sa în plină expansiune și să găsească noi piețe pentru produsele sale.’’79 Ei susțin că BRI zăvorăște țări întregi în ,,dezvoltare dependentă’’, chiar și ,,dezindustrializând unele țări precum Brazilia și reducând totul la satisfacerea nevoilor capitalismului chinez.’’

Această ultimă critică sună mai mult a Mike Pompeo decât a Vladimir Lenin și este legată de o politică emergentă din cadrului Noului Război Rece, aceea de-a blama China pentru toate problemele economice. Cu siguranță, piețele mai deschise fac unele afaceri neviabile, dar, în general, apariția Chinei drept cel mai mare partener comercial al Braziliei a fost benefică pentru oamenii din cele două țări. Într-adevăr, ministrul de externe brazilian din guvernul Lula, Celso Amorim, a considerat relația înfloritoare China-Brazilia ca fiind centrul ,,reconfigurării geografiei comerciale și diplomatice a lumii.’’80

Dacă BRI chiar încearcă să impună ,,dezvoltare dependentă’’, este probabil surprinzător cum fiecare țară din Sudul Global s-a înscris la acest proiect – inclusiv 42 din cele 56 de țări din Africa. Cu siguranță, nu toți își cunosc interesele atunci când votează? În realitate, majoritatea țărilor sunt extrem de favorabile față de BRI, deoarece proiectul le oferă exact ceea ce au nevoie și exact ceea ce imperialismul global a împiedicat vreme de secole: dezvoltarea. În prezent, de exemplu, doar 43% dintre oamenii care locuiesc în Africa au acces la electricitate.81 Rețelele rutiere și feroviare sunt grav subdezvoltate. Sute de ani de ,,misiune civilizatoare’’ europeană în Africa au adus toată mizeria capitalismului modern și cu foarte puțin din progres.

Proiectele Belt and Road stabilesc un cadru esențial pentru dezvoltarea economică și creează, astfel, condițiile pentru ca țările fost colonizate să iasă din dependență, să se sustragă constrângerilor economice impuse de SUA și aliații săi. Partea majoră a motivului pentru care Washington Consensus – impunerea ideologiilor economice de tipul ,,doctrina de șoc’’ – a fost întrerupt este reprezentată de disponibilitatea de finanțare alternativă, în special de la băncile de dezvoltare din China sau gestionate de un management chinezesc; chiar și FMI și Banca Mondială au fost nevoiți să-și reducă din condițiile de împrumut, deoarece țările debitoare au acum opțiuni mai bune. Kevin Gallagher remarcă faptul că, de exemplu, liderii din America Latină ,,au fost reticenți în a-și lega în continuare economiile de politicile Washington Consensus – în mare parte, deoarece ei consideră că au o alternativă în China.’’82 În plus, traiectoria investițiilor BRI este orientată spre proiecte ecologice – de exemplu, energia eoliană, solară și hidroenergia au reprezentat 57% din investițiile în energie BRI în 2020, în creștere de la 38% în 2019.83

În timp ce în Occident s-a făcut mult zgomot în legătură cu ,,diplomația datoriilor-capcană’’ de-a lungul zonelor Belt and Road, situația reală este că ,,aproape fiecare studiu care analizează condițiile datoriilor țărilor în curs de dezvoltare consideră că împrumuturile din țările dezvoltate sunt mai oneroase decât oferite de China.’’84 Răspunzând acuzațiilor potrivit cărora China a creat în Pakistan ,,o capcană a datoriilor’’ Belt and Road, ambasadorul chinez a menționat că 42% din datoria Pakistanului este față de instituțiile multilaterale și că împrumuturile preferențiale chineze constituie doar 10%.85 Scriind în publicația The Atlantic, Deborah Bräutigam și Meg Rithmire demontează narațiunea datoriilor-capcană, examinând cu atenție un exemplu cunoscut: cel al portului Hambantota din Sri Lanka.86 Bräutigam și Rithmire afirmă că imaginea unei Chine cinice care să înșele guvernele naive din Sudul Global ,,descrie în mod greșit atât Beijingul, cât și țările în curs de dezvoltare cu care se află în relații ecomomice’’; într-adevăr, această imagine conține un element de rasism, ideea că majoritatea țărilor din Africa, Asia și America Latină se aliniază pentru a fi distruse de un colonialism atât de viclean încât să nu necesite nici măcar nave de luptă.

BRI promovează fără îndoială globalizarea, dar globalizarea și imperialismul nu înseamnă același lucru. Drumul Mătăsii original a fost ,,epicentrul unuia dintre primele valuri ale globalizării, conectând piețele orientale și occidentale, stimulând o bogăție imensă și amestecând tradițiile culturale și religioase. Mătase valoroasă, mirodenii, jad și alte bunuri chinezești au călătorit spre vest în timp ce China a primit aur și alte metale prețioase, fildeș și produse din sticlă.’’87 Aceasta este, evident, o formă de globalziare, dar fără dominația și constrângerea care caracterizează imperialismul. Dezvoltarea comerțului, construirea infrastructurii și extinderea cooperării amicale, toate acestea sunt în interesul popoarelor țărilor participante. Compararea unui astfel de proces cu imperialismul practicat de Europa de Vest, America de Nord și Japonia este o insultă adusă sutelor de milioane de oameni din Africa, Asia și America Latină care au avut de suportat mizeria subjugării coloniale și neocoloniale. Puterile occidentale sunt cu siguranță întrijorate în legătură cu BRI, având în vedere ,,semnificația practică a deplasării centrului de greutate al lumii de la Atlantic la Pacific’’, în cuvintele lui Henry Kissinger.88 Această nouă globalizare nu ar trebui să fie ceva de care socialiștii să se teamă.

Marea Chinei de Sud

,,Expansionismul militar’’ al Chinei în Marea Chinei de Sud este celălalt des citat exemplu de imperialism chinez. China revendică suveranitatea asupra celei mai mari porțiuni a Mării Chinei de Sud și, în ultimii ani, și-a intensificat operațiunile navale și construirea de insule artificiale în zonă. Revendicările chineze se suprapun în mai multe locuri cu cele ale unor state precum Brunei, Indonezia, Malaezia, Filipine și Vietnam.

Amitai Etzioni subliniază că afirmațiile Chinei cu privire la Marea Chinei de Sud, deși extinse și ambițioase, nu sunt atât de neobișnuite. De exemplu, ,,Canada, Rusia, Danemarca și Norvegia au făcut revendicări identice asupra Polului Nord și Oceanului Arctic și au efectuat expediții de explorare și exerciții militare în regiune pentru a-și consolida pozițiile.’’89 Chiar și în Marea Chinei de Sud propriu-zisă, alte țări au formulat revendicări ambițioase și se angajează în contrucții militare. Jude Woodward a observat că acțiunea Chinei de-a construi insule a fost întreprinsă, în mare parte, ca răspuns la acțiunile întreprinse de alte state din regiune: ,,În acțiunile sale asupra acestor insule disputate, China poate pe bună dreptate să susțină că nu a făcut mai mult în comparație cu alte state…[Se] menționează rar că Taiwanul a avut de multă vreme o pistă de aterizare pe Taiping, Malaezia pe reciful Swallow, Vietnam pe insula Spratly și Filipinele pe Thitu.’’90

Interesul Chinei pentru insulele Mării Chinei de Sud nu este nou și nici nu este legat de descoperirea resurselor naturale pe aceste insule, așa cum se susține adesea.91 Acestea sunt insule nelocuibile care au reprezentat puncte importante de oprire pentru vasele chineze timp de cel puțin 2.000 de ani; China a considerat insulele ca aparținându-i încă de pe vremea dinastiei Han.

Scopul pentru care China își afirmă suveranitatea asupra unei mari părți a Mării Chinei de Sud nu are nimic de-a face cu ,,expansionismul’’ și totul de-a face cu asigurarea securității sale economice și militare. Robert Kaplan scrie că Marea Chinei de Sud este ,,crucială într-un mod unic’’ pentru interesele Chinei – ,,la fel de central pentru Asia, precum este Mediterana pentru Europa.’’92 Bazele Chinei de pe mare nu au niciun impact asupra transportului maritim sau asupra activităților pașnice obișnuite, dar au ca scop reducerea vulnerabilității sale strategice și prevenirea oricărei încercări din partea puterilor ostile de a impune o blocadă. Având în vedere continua militarizare a regiunii de către SUA93 și încercarea sa deschisă de a crea o alianță din Pacific împotriva Chinei, aceasta este mai mult decât o simplă problemă ipotetică abstractă. De exemplu, singura cale maritimă importantă din Marea Chinei de Sud în Oceanul Indian este prin strâmtoarea Malacca; dacă SUA ar căpăta controlul nelimitat al oceanelor pe care-l dorește, ar fi în măsură să întrerupă rapid aprovizionarea cu energie a Chinei.

Peter Frankopan scrie: ,,Prezentul și viitorul Chinei depinde de capacitatea de a se asigura că poate obține ceea ce are nevoie, în condiții de siguranță și fără întrerupere – și de a se asigura că cei care sunt dornici să gestioneze sau să reducă creșterea economică sunt împiedicați să poată amenința rutele către și de la piețele piețe din alte părți din lume.’’94

Îngrijorările cu privire la expansionismul chinez din Pacific sunt greșite și ipocrite, avâd în vedere drepturile pe care SUA, Marea Britanie, Franța și alții și le-au afirmat în regiune. Conform Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mărilor (UNCLOS), adoptată în 1992 – dar pe care, în special, SUA a refuzat să o semneze – fiecare națiune primește o zonă economică exclusivă (EEZ) de 200 de mile nautice în jurul teritoriului său. EEZ acordă drepturile speciale privind exploraera și utilizarea resurselor marine, inclusiv producția hidroenergetică și eoliană. Peter Nolan observă că, în cadrul acestui sistem, China are o EEZ incontestabilă de puțin sub un milion de kilometric pătrați.95 Între timp, Franța are 10 milioane, SUA are 10 milioane și Regatul Unit are 6 milioane de kilometric pătrați de EEZ, rezultatul unor avanposturi coloniale existente și în prezent. Teritoriul de peste mări al Marii Britanii include Falklands (Malvinas), Insulele Sandwich, Insulele Virgine Britanice (British Virgin Islands), insulele Cayman, Monserrat, Teritoriul Britanic al Oceanului Indian (British Indian Ocean Teritory) și insulele Pitcairn – toate la multe mile distanță de Marea Britanie. Insulele Pitcairn, un grup de patru insule vulcanice din Pacificul de Sud, cu o populație totală de 70 de persoane, oferă Marii Britanice un EEZ similar cu cel al Chinei – țară cu o populație de 1,4 miliarde de oameni. În măsura în care există o problemă urgentă a colonialismului maritime împotriva căreia ar trebui să adoptăm o poziție, aceasta este cu siguranță.

Există mai multe probleme teritoriale spinoase de lungă durată în Marea Chinei de Sud, a căror rezolvare va cere timp și bunăvoință. Ele pot fi soluționate în primul rând doar de țările din regiune. Militarizarea crescândă a regiunii condusă de SUA, alimentarea deliberată a disputelor relativ inactive și patrulele marinei SUA sub stindardul ,,libertății de navigație’’ – total inutile dat fiind că ,,peste o sută de mii de nave traversează Marea Chinei de Sud în fiecare an [și în] niciun caz nu a fost afectată libertatea de navigație’’96 – și servesc doar la escaladarea tensiunilor, la creșterea percepției unei amenințări din partea Chinei și întârzierea rezoluției. Într-adevăr, acțiunile SUA (pe deplin susținute de Marea Britanie97, este inutil să spunem) creează una din cele mai complexe și volatile crize din lumea de azi. A te plânge de expansionismul chinezesc din Marea Chinei de Sud înseamnă a pătrunde în ape periculoase tocmai de partea hegemonismului SUA. Cerința cheie pentru mișcarea de pace și pentru anti-imperialiști trebuie să fie pentru încetarea militarizării din regiune sub conducerea SUA, alături de sprijinul pentru dialogul pașnic între țările cu revendicări teritoriale concurente (un exemplu în acest sens este cadrul de negociere pentru un cod de conduită în Marea Chinei de Sud, agreat de China și de ASEAN în 2017).98

Multipolaritatea este o condiție necesară pentru progresul socialist

Sloganul Nici Washington, nici Beijing, ci socialismul internațional este o afirmație plină de emfază, conform căreia clasa muncitoare globală nu poate spera să avanseze spre socialism asociindu-se cu fie cu SUA, fie cu China; că rivalitatea dintre cele două are un caracter interimperialist; că ambele țări promovează un model de relații internaționale conceput exclusiv pentru a-și promova interesele hegemonice.

Cu toate acestea, întrucât o evaluare mai atentă indică faptul că China nu este imperialistă, marxiștii ar trebui să depună niște eforturi pentru a-și analiza strategia și pentru a evalua în ce măsură o asemenea strategie oferă oportunități pentru un avans socialist la nivel global. Poate că sloganul corect este ceva mai aproape de Nu Washington, ci Beijing și socialismul internațional. Aceasta nu este doar o chestiune de curiozitate copilărească pentru stânga radicală. Suntem de acord că umanitatea se confruntă cu un set de probleme complicate care nu pot fi rezolvate într-un cadru al capitalismului; că eliminarea contradicției fundamentale a producției sociale și aproprierii private este condiția sine qua non pentru asigurarea viitorului umanității. Dacă există șansa ca strategia Chinei să poată contribui la construirea unei căi socialiste, ar trebui studiată și luată în serios.

În anii ’50 și ’60, China revoluționară a urmărit o politică externă vădit revoluționară și anti-imperialistă, oferind un sprijin crucial mișcărilor de eliberare din Vietnam, Algeria, Mozambic, Zimbabwe și din alte părți.99 La doar un an după declararea Republicii Populare Chineze, Armata Populară Voluntară a Chinei a traversat râul Yalu pentru a ajuta poporul din Coreea împotriva războiului genocidar lansat de SUA și aliații săi.100 Trei milioane de chinezi au luptat în acel război și se estimează că 180.000 și-au pierdut viața. Deși disputa ideologică acerbă dintre China și Uniunea Sovietică a dus la unele poziții obiectiv reacționare (de exemplu în Angola și în Afghanistan), principiul director al politicii externe chineze a fost anti-imperialismul militant.

La începutul anilor ’70, după mai mult de două decenii de ostilitate intense, au apărut oportunitățile pentru îmbunătățirea relațiilor China-SUA. Acest lucru a permis Chinei să-și recâștige locul în Națiunile Unite în 1971, și, la sfârșitul deceniului, să stabilească relații diplomatice formale cu SUA. Odată cu începutul reformei economice în 1978, China a căutat urgent investiții străine și relații comerciale cu Asia de Sud-Est, Japonia și SUA. Nevoia de a crea un mediu de afaceri favorabil a dus la adoptarea unei ,,politici de bună vecinătate’’, care a inclus reducerea sprijinului pentru mișcările de stânga care duceau lupte armate în Malaezia, Thailanda și în alte părți. Recomandarea lui Deng Xiaoping ,,să ne ascundem capacitățile și să așteptăm momentul potrivit’’ a însemnat, în esență, ca China să-și vadă de treabă și se concentreze asupra dezvoltării sale interne.

Cu toate acestea, în ultimii 20 de ani și, în special, în ultimul deceniu, China a devenit mai active în politica sa externă, punând un accent puternic pe multipolaritate: ,,un tipar al mai mai multor centre de putere, toate cu o anumită capacitate de a influența relațiile internaționale, modelând o ordine negociată.’’101 O astfel de ordine mondială este specific non-hegemonică; își propune trecerea de la o ordine mondială unipolară dominată de SUA la un sistem mai egal de relații internaționale, în care marile puteri și blocurile regionale cooperează și se află în concurență. Interdependența dintre diferitele puteri și nivelurile lor comparabile de forță crește costul și riscul de unui conflict, promovând astfel pacea.

Deși narațiunea multipolarității nu face trimitere explicită la anti-imperialism, este clar că o lume multipolară implică negarea proiectului hegemonic american privind controlul militar și economic al planetei. Ca atare, trăsătura sa de bază este anti-imperialistă, motiv pentru o asemenea narațiune este tratată cu atâta dispreț în cercurile politice americane; reprezintă o lume care arată foarte diferită de ,,conducerea globală americană’’102, o lume în care SUA nu mai sunt ,,fără egal în capacitatea lor de a proiecta puterea în întreaga lume.’’103

Așa cum s-a discutat mai sus, chiar existența Chinei ca o sursă de investiții și finanțare este un impuls major pentru țările aflate în curs de dezvoltate (și chiar și în unele părți ale Europei), care nu mai sunt nevoite să accepte austeritate dură și privatizări drept condiții pentru împrumuturi de urgență. Jenny Clegg scrie că ,,în ansamblu, țările în curs de dezvoltare pot găsi, în oportunitățile create de ascensiunea Chinei, mai mult spațiu pentru flexibilitate pentru a-și urma propriul mix de stat și piață, și chiar pentru a explora experimentele socialiste pe care au fost forțate să le abandoneze de către Fondul Monetar Internațional (FMI) în anii ’80.’’104 Aici este un punct important. Multipolaritatea deschide o cale pentru o mai mare suveranitate a țărilor în curs de dezvoltare; rupe lațul nucleului imperialist (SUA, Europa, Japonia) asupra periferie și, astfel, ,,oferă cadrul pentru o depășire posibilă și necesară a capitalismului’’, în cuvintele memorabile ale lui Samir Amin.105 Prin intermediul unor forumuri precum BRICS (o alianță internațională a cinci mari economii emergente: Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), FOCAC (Forumul privind Cooperarea China-Africa), China-CELAC (Forumul privind China și Comunitatea statelor din America Latină și din Caraibe) și altele, China promovează puternic cooperarea Sud-Sud și contribuie, în general, la promovarea intereselor lumii în curs de dezvoltare.

Clegg remarcă faptul că ,,ceea ce este în joc în privința ascensiunii Chinei este…o alegere serioasă și reală în privința viitorului model al ordinii internaționale: obiectivul strategic american al unei lumi unipolare care susține și extinde tiparele existente de exploatare, sau unul multipolar și democratic pentru o lume mai echitabilă, mai justă și mai pașnică.’’106 Pentru ca stânga să marcheze ambele case cu semnul ciumei nu ar fi nimic maim ult decât o farsă.

,,Nici Washington, nici Beijing’’ înseamnă, în realitate, sprijin pentru Washington

În acest articol, am încercat să demonstrez că trăsătura de bază a politicii globale în epoca actuală nu este aceea a rivalității inter-imperialiste dintre SUA și China, ci mai degrabă o luptă între presiunea pusă de SUA pentru hegemonia sa continuă și efortul Chinei pentru o ordine mondială multipolară. Am mai încercat să demonstrez că multipolaritatea oferă oportunități pentru pace și dezvoltare și un context mai favorabil pentru avansarea umanității spre socialism. Dacă marxiștii într-adevărar ,,indică și aduc în față interesele comune ale întregului proletariat, independent de orice naționalitate’’107, atunci ei ar trebui să sprijine mișcarea spre multipolaritate. China conduce această mișcare, iar SUA conduc opoziția la aceasta.

Dacă ar exista o mișcare politică în creștere și aflată la stânga Partidului Comunist Chinez, care ar căuta să continue strategia globală progresistă a Chinei, dar să inverseze reformele de piață post-Mao și să treacă la un sistem de cooperative conduse de muncitori (de exemplu), stângiștii occidentali ar trebui să evalueze meritele relative în susținerea unei astfel de mișcări în lupta sa împotriva guvernului PCC. Dar aceasta este o pură fantezie. Opoziția față de guvernul PCC din China provine în principal din partea unor elemente pro-occidentale și pro-neoliberale care încearcă să submineze socialismul și să oprească proiectul multipolarității. Între timp, muncitorii și țăranii chinezi susțin, în general guvernul, și de ce nu l-ar susține? În cele patru decenii începând cu anul 1981, numărul persoanelor din China care trăiau într-o sărăcie absolută, conform definiției la nivel internațional, a scăzut de la 850 de milioane la zero.108 Nivelul de trai s-a îmbunătățit în mod constant, la toate nivelurile societății. Salariile cresc, bunăstarea socială se îmbunătățește. Potrivit unui amplu studiu realizat de Kennedy School of Government at Harvard University, 93% dintre chinezi sunt mulțumiți de guvernul lor central.109 Chiar și fostul director de operațiuni și informații al MI6, Nigel Inkster, recunoaște fără tragere de inimă că ,,dacă există ceva, atunci dovezile obiective indică niveluri crescute de satisfacție populară în China cu privire la performanța guvernului lor.’’110 Condițiile de bază care îi determină pe oameni să se ridice împotriva guvernului lor pur și simplu nu există.

Indiferent de ceea ce se crede despre Socialismul cu Caracteristici Chinezești, oricine din zona stângii trebuie să sprijine China împotriva atacurilor imperialiste conduse de SUA și a Noului Război Rece. Proeminentul economist troțkist belgian Ernest Mandel nu a fost în niciun caz un susținător al socialismului sovietic, dar a insistat ferm că Uniunea Sovietică trebuie apărată împotriva imperialismului. Argumentând împotriva sloganului lui Tony Cliff Nici Washington, nici Moscova, el a scris: ,,De ce, dacă este de conceput să apărăm SPD (Partidul Social Democrat German) împotriva fascismului, în ciuda faptului că este condus de tipi de genul Noske, asasinii lui Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, este <<de neconceput>> să apărăm URSS împotriva imperialismului?’’111

Să-i lăsăm pe adepții celei de-a treia tabere să răspundă la aceeași întrebare în legătura cu China.

Acest articol a fost publicat de Carlos Martinez în ziua de 21 februarie 2021 pe site-ul Invent the Future. Traducere de Alexandru Ionaşcu.


1 Kantha SS. Nutrition and health in China, 1949 to 1989. Prog Food Nutr Sci. 1990;14(2-3):93-137. PMID: 2293245. 

2 Life expectancy at birth, total (years) – China, World Bank Data, accessed 20 January 2021, <https://data.worldbank.org/indicator/SP.DYN.LE00.IN?locations=CN>

3 Jowett, A.J. Patterns of literacy in the People’s Republic of China. GeoJournal 18, 417–427 (1989). https://doi.org/10.1007/BF00772696

4 Literacy rate, adult total (% of people ages 15 and above) – China, World Bank Data, accessed 20 January 2021, <https://data.worldbank.org/indicator/SE.ADT.LITR.ZS?locations=CN>.

5 Hu, X 2017, Women dominate higher education in China, Xinhua, accessed 20 January 2021, <http://en.people.cn/n3/2017/1028/c90000-9285962.html>.

6 Westcott, B 2020, China has reached a major milestone in ending absolute poverty. But the Communist Party isn’t celebrating yet, CNN, accessed 8 January 2021, <https://edition.cnn.com/2020/11/27/asia/china-xi-jinping-poverty-alleviation-intl-hnk/index.html>. 

7 Martinez, C 2019, China leads the way in tackling climate breakdown, Invent the Future, accessed 8 January 2021, <https://www.invent-the-future.org/2019/10/china-leads-the-way-in-tackling-climate-breakdown/>.

8 Smith, A 2019, The Bitter Fruit of Trump’s China-bashing, Socialist Worker, accessed 20 January 2021, <https://socialistworker.org/2019/02/24/the-bitter-fruit-of-trumps-china-bashing>.

9 Plavšić, D 2020, The China question, Counterfire, accessed 15 February 2021, <https://www.counterfire.org/articles/analysis/21808-the-china-question>.

10 Thomas, M 2019, Neither Washington nor Beijing, but international socialism!, Workers’ Liberty, accessed 11 January 2021, <https://www.workersliberty.org/story/2019-08-29/neither-washington-nor-beijing-international-socialism>.

11 Plavšić, op cit.

12 Hung, H 2020, The US-China Rivalry Is About Capitalist Competition, Jacobin, accessed 9 January 2021, <https://www.jacobinmag.com/2020/07/us-china-competition-capitalism-rivalry>.

13 Plavšić, D 2020, China: a socialist force for good or an imperial superpower in the making? An historical evaluation, Counterfire, accessed 06 January 2021, <https://www.counterfire.org/articles/analysis/21612-china-a-socialist-force-for-good-or-an-imperial-superpower-in-the-making-an-historical-evaluation-long-read>. 

14 Towse, B 2020, Neither Washington nor Beijing: The Left Must Stand With the Uighurs, Novara Media, accessed 15 February 2021, <https://novaramedia.com/2020/08/05/neither-washington-nor-beijing-the-left-must-stand-with-the-uighurs/>.

15 Friedman, E 2020, Socialists Should Side With Workers — Not the Chinese or American Ruling Class, Jacobin, accessed 7 January 2021, <https://jacobinmag.com/2020/04/china-united-states-new-cold-war-nationalism-socialists>.

16 Shachtman M 1940, The Soviet Union and the World War, New International, accessed 7 January 2021, <https://www.marxists.org/archive/shachtma/1940/04/ussrwar.htm>. 

17 Manifesto of the International Socialist Congress at Basel (1912), Marxist Internet Archive, accessed 8 January 2020, <https://www.marxists.org/history/international/social-democracy/1912/basel-manifesto.htm>

18 Lenin, V 1914, The War and Russian Social-Democracy, Marxist Internet Archive, accesat la 8 ianuarie 2021, <https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1914/sep/28.htm>.

19 Ibid.

20 Lenin, V 1916, Imperialism and the Split in Socialism, Marxist Internet Archive, accessed 9 January 2021, <https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1916/oct/x01.htm>.

21 Bush, D 2018, Neither Washington Nor Moscow: origins and applying it today, Counterfire, accessed 9 January 2021, <https://www.counterfire.org/articles/opinion/19399-neither-washington-nor-moscow>.

22 McGregor, S 2002, Neither Washington nor Moscow, International Socialism, accessed 12 January 2021, <https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj2/2002/isj2-097/mcgregor.htm>. 

23 Lenin, cited in Shachtman op cit.

24 Dictionary.com, imperialism, accessed 13 January 2021, \.

25 Lenin, V 1916,  Imperialism, the Highest Stage of Capitalism (chapter 7), Marxist Internet Archive, accessed 13 January 2021, <https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1916/imp-hsc/ch07.htm>

26 Amin, Samir. The Implosion of Contemporary Capitalism, Monthly Review Press, New York, 2013, p.1

27 Gowans S, Patriots, Traitors and Empires: The Story of Korea’s Struggle for Freedom, Baraka Books, Canada, 2018.

28 Amin, Samir. The Implosion of Contemporary Capitalism. New York: Monthly Review Press, 2013, p32.

29 Marx, Karl. Capital: A Critique of Political Economy. V. 1: Penguin Classics. London; New York, N.Y: Penguin Books in association with New Left Review, 1981, p171

30 Chen, Xi 2019, TAZARA documentary reaffirms China-Africa relations, Global Times, accessed 17 January 2021, <https://www.globaltimes.cn/content/1169284.shtml>.

31 The 100 largest companies in the world by market capitalization in 2020, Statista, accessed 18 January 2021, <https://www.statista.com/statistics/263264/top-companies-in-the-world-by-market-capitalization/>.

32 McKinsey Global Institute 2019, China and the world: Inside the dynamics of a changing relationship, McKinsey, accessed 19 January 2021, <https://www.mckinsey.com/featured-insights/china/china-and-the-world-inside-the-dynamics-of-a-changing-relationship#>.

33 Plavšić, China: a socialist force for good or an imperial superpower in the making?, op cit.

34 Chomsky, N 2010, Noam Chomsky in China (partial transcript), The Noam Chomsky Website, accessed 22 January 2021, <https://chomsky.info/20100822/>.

35 Kroeber, Arthur R. China’s Economy: What Everyone Needs to Know. New York, NY: Oxford University Press, 2016, p225.

36 Mao, Z 1953, On state capitalism, Marxist Internet Archive, accessed 22 January 2021, \.

37 Li Z, Kotz D 2020, Is China Imperialist? Economy, State, and Insertion in the Global System, American Economic Association, accessed 23 January 2021, <https://www.aeaweb.org/conference/2021/preliminary/paper/e4D3fNd3>.

38 Cited in Liu, Mingfu. The China Dream: Great Power Thinking & Strategic Posture in the Post-American Era. New York, NY: CN Times Books, 2015. Kindle edition.

39 Martinez, C 2018, Is China the new imperialist force in Africa?, Invent the Future, accessed 24 January 2021, <https://www.invent-the-future.org/2018/10/is-china-the-new-imperialist-force-in-africa/>.

40 Bräutigam, D 2018, U.S. politicians get China in Africa all wrong, Washington Post, accessed 24 January 2021, <https://www.washingtonpost.com/news/theworldpost/wp/2018/04/12/china-africa/>. 

41 Soto, A 2020, Africa Seen Getting More Debt Relief From China Than Bondholders, Bloomberg, accessed 28 January 2021, <https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-06-18/africa-seen-getting-more-debt-relief-from-china-than-bondholders>.

42 Bräutigam, op cit

43 Krause-Jackson, F 2011, Clinton Chastises China on Internet, African ‘New Colonialism’, Bloomberg, accessed 24 January 2021, <https://www.bloomberg.com/news/articles/2011-06-11/clinton-chastises-china-on-internet-african-new-colonialism->.

44 Pilling, D 2018, Bolton accuses China and Russia of ‘predatory practices’ in Africa, Financial Times, accessed 24 January 2021, <https://www.ft.com/content/6645a26a-ff08-11e8-ac00-57a2a826423e>

45 Budd, A 2018, China, the US and imperialism, Socialist Review, accessed 24 January 2021, <http://socialistreview.org.uk/431/china-us-and-imperialism>.

46 Gatinois, C 2014, Portugal indebted to Angola after economic reversal of fortune, The Guardian, accessed 26 January 2021, <https://www.theguardian.com/world/2014/jun/03/portugal-economy-bailout-angola-invests>.

47 Yanis Varoufakis on Chinese ‘Imperialism’ (2020), YouTube, accessed 26 January 2021, <https://www.youtube.com/watch?v=03l3Ra4bL_A>.

48 Anderlini, J 2010, Pretoria defends China’s Africa policy, Financial Times, accessed 26 January 2021, <https://www.ft.com/content/302f88ca-af8a-11df-a172-00144feabdc0>.

49 Jacques, Martin. When China Rules the World: The End of the Western World and the Birth of a New Global Order. 2. ed. New York, NY: Penguin Books, 2012, p425 

50 Rodney, Walter. How Europe Underdeveloped Africa. New edition. Brooklyn: Verso, 2018.

51 Chimbelu, C 2019, Investing in Africa’s tech infrastructure. Has China won already?, Deutsche Welle, accessed 26 January 2021, <https://www.dw.com/en/investing-in-africas-tech-infrastructure-has-china-won-already/a-48540426>.

52 Campbell, C 2019, China Is Bankrolling Green Energy Projects Around the World, Time, accessed 26 January 2021, <https://time.com/5714267/china-green-energy/>.

53 Roussi, A 2019, Chinese investments fuel growth in African science, Nature, accessed 27 January 2021, <https://www.nature.com/immersive/d41586-019-01398-x/index.html>.

54 Jack, A 2020, China surpasses western government African university scholarships, Financial Times, accessed 27 January 2021, <https://www.ft.com/content/4b2e6c1c-83cf-448a-9112-477be01d2eee>.

55 Roussi, op cit

56 Needham, K 2018, China waives debt, promises ‘no imposition of will’ on African nations, Sydney Morning Herald, accessed 29 January 2021, <https://www.smh.com.au/world/asia/china-waives-debt-promises-no-imposition-of-will-on-african-nations-20180904-p501nr.html>.

57 Marx, op cit, p578

58 Moore, W 2020,  China has built more infrastructure in Africa in two decades than the West has in centuries, Pearls and Irritations, accessed 1 February 2021, <https://johnmenadue.com/w-gyude-moore-china-has-built-more-infrastructure-in-africa-in-two-decades-than-the-west-has-in-centuries/>.

59 Machel, Samora, and Barry Munslow. Samora Machel, an African Revolutionary: Selected Speeches and Writings. Third World Books. London: Totowa, N.J., USA: Zed Books; US Distributor, Biblio Distribution Center, 1985, p90

60 Akon: No Country in the World Has Done More Good for Africa than China (2020), YouTube, accessed 27 January 2021, <https://www.youtube.com/watch?v=YtStkSHgQiA>.

61 Nathanson, M 2018, How to Respond to Chinese Investment in Latin America, Foreign Policy, accessed 28 January 2021, <https://foreignpolicy.com/2018/11/28/how-to-respond-to-chinese-investment-in-latin-america/>. 

62 Tan, H 2018, China says Rex Tillerson is demonstrating US ‘disdain’ and ‘paranoia’, CNBC, accessed 28 January 2021, <https://australianmuseum.net.au/chinese-scroll-painting-h533>.

63 2006,  Chávez praises China as he starts 6-day visit, New York Times, accessed 29 January 2021, <https://www.nytimes.com/2006/08/23/business/worldbusiness/23iht-ven.html>. 

64 Watts, J 2006, Chávez says China deal ‘great wall’ against US, The Guardian, accessed 29 January 2021, <https://www.theguardian.com/world/2006/aug/25/venezuela.china>. 

65 Robertson, E 2014, Venezuela Receives US$18 Billion of Chinese Financing, Signs 38 Accords, Venezuela Analysis, accessed 29 January 2021, <https://venezuelanalysis.com/news/10800>. 

66 Gallagher, Kevin. The China Triangle: Latin America’s China Boom and the Fate of the Washington. New York, NY, United States of America: Oxford University Press, 2016, p85

67 ibid, p182

68 ibid, p82

69 Devereux, C 2012, China Bankrolling Chavez’s Re-Election Bid With Oil Loans, Bloomberg, accessed 29 January 2021, <https://www.bloomberg.com/news/articles/2012-09-25/china-bankrolling-chavez-s-re-election-bid-with-oil-loans>. 

70 AFP 2017, Venezuelan Minister attacks US during China visit, Yahoo News, accessed 1 February 2021, <https://news.yahoo.com/venezuelan-minister-attacks-us-during-china-visit-095756733.html>.

71 Singh, A 2017, China Is Most Promising Hope for Third World: Fidel, Telesur, accessed 29 January 2021, <https://www.telesurenglish.net/opinion/China-Is-Most-Promising-Hope-for-Third-World-Fidel-20171128-0017.html>. 

72 Murg, B; Griffith, R 2020, Sino-Cuban Relations: No ‘New Cold War’ in Havana, The Diplomat, accessed 29 January 2021, <https://thediplomat.com/2020/12/sino-cuban-relations-no-new-cold-war-in-havana/>. 

73 Ollie Vargas – International Peace Forum (2020), YouTube, accessed 1 February 2021, <https://www.youtube.com/watch?v=O64aIw2usSQ>.

74 BRIX produces updated list of BRI members 2021, The Belt and Road Institute in Sweden, accessed 21 February 2021, <https://www.brixsweden.org/brix-produces-updated-list-of-bri-members-2021/?lang=en>. 

75 OECD (2018), The Belt and Road Initiative in the global trade, investment and finance landscape, OECD Business and Finance Outlook, accessed 2 February 2021, <https://www.oecd-ilibrary.org/sites/bus_fin_out-2018-6-en/index.html?itemId=/content/component/bus_fin_out-2018-6-en>.

76 Lin, Justin Yifu. Demystifying the Chinese Economy. Cambridge: Cambridge University Press, 2012, p23

77 Nolan, Peter. Understanding China: The Silk Road and the Communist Manifesto. Routledge Studies on the Chinese Economy 60. London; New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2016, p4

78 Maçães, Bruno. Belt and Road: A Chinese World Order. London: Hurst & Company, 2018, p49

79 Smith, A; Lin, K 2020, Neither Washington Nor Beijing: Socialists, Inter-Imperial Rivalry, and Hong Kong, Socialist Forum, accessed 6 January 2021, <https://socialistforum.dsausa.org/issues/winter-2020/neither-washington-nor-beijing-socialists-inter-imperial-rivalry-and-hong-kong/>.

80 Hal Brands (2011) Evaluating Brazilian Grand Strategy under Lula, Comparative Strategy, 30:1, 28-49, DOI: 10.1080/01495933.2011.545686

81 Patel, N 2019, Figure of the week: Electricity access in Africa, Brookings, accessed 5 February 2021, <https://www.brookings.edu/blog/africa-in-focus/2019/03/29/figure-of-the-week-electricity-access-in-africa/>.

82 Gallagher, op cit, p233

83 Shepherd, C 2021, China pours money into green Belt and Road projects, Financial Times, accessed 5 February 2021, <https://www.ft.com/content/8ec30baf-69e9-4d73-aa25-13668dcb659f>.

84 Glosserman, B 2020, ‘Debt trap’ diplomacy is a card China seldom plays in Belt and Road initiative, Japan Times, accessed 5 February 2021, <https://www.japantimes.co.jp/opinion/2020/09/01/commentary/debt-trap-diplomacy-bri-china/>

85 Maçães, op cit, p156

86 Braütigam, D; Rithmire, M 2020 The Chinese ‘Debt Trap’ Is a Myth, The Atlantic, accessed 9 February 2021, <https://www.theatlantic.com/international/archive/2021/02/china-debt-trap-diplomacy/617953/>.

87 Chatzky, A; McBride, J 2020, China’s Massive Belt and Road Initiative, CFR, accessed 5 February 2021, <https://www.cfr.org/backgrounder/chinas-massive-belt-and-road-initiative>.

88 Delaney, R 2017, Kissinger urges greater cooperation with China as ‘the world’s centre of gravity’ shifts, South China Morning Post, accessed 11 February 2021, <https://www.scmp.com/news/china/policies-politics/article/2112957/kissinger-urges-us-boost-cooperation-beijing-massive>.

89 Etzioni, Amitai. Avoiding War with China: Two Nations, One World. Charlottesville: University of Virginia Press, 2017, p111 

90 Woodward, Jude. The US vs China: Asia’s New Cold War? Geopolitical Economy. Manchester: Manchester University Press, 2017, p177

91 For example: French, H 2015, What’s behind Beijing’s drive to control the South China Sea?, The Guardian, accessed 8 February 2021, <https://www.theguardian.com/world/2015/jul/28/whats-behind-beijings-drive-control-south-china-sea-hainan>.

92 Kaplan, Robert D. Asia’s Cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific. New York: Random House, 2014, p71

93 Olson, T 2021, US aircraft carriers train in South China Sea amid tensions early in Biden administration, Fox News, accessed 10 February 2021, <https://www.foxnews.com/politics/us-aircraft-carriers-train-in-south-china-sea-amid-tensions-early-in-biden-administration>.

94 Frankopan, Peter. The New Silk Roads: The Present and Future of the World. London, England: Bloomsbury Publishing, 2018, Kindle edition, location 1361

95 Nolan, P 2013, Imperial Archipelagos, New Left Review, accessed 9 February 2021, <https://newleftreview.org/issues/ii80/articles/peter-nolan-imperial-archipelagos>.

96 Liu, X 2016, Who is really behind the tensions in the South China Sea?, Financial Times, accessed 11 February 2021, <https://www.ft.com/content/147a3ff6-12d2-11e6-91da-096d89bd2173>. 

97 Heydarian, R 2021, ‘Global Britain’ takes aim at China in South China Sea, Asia Times, accessed 11 February 2021, <https://asiatimes.com/2021/01/global-britain-takes-aim-at-china-in-south-china-sea/>.

98 Shepherd, C; Motago, M 2017, ASEAN, China adopt framework for crafting code on South China Sea, Reuters, accessed 21 February 2021, <https://www.reuters.com/article/us-asean-philippines-southchinasea-idUSKBN1AM0AY>.

99 Sprijinul Chinei pentru mișcările de eliberare este bine documentat în mai multe cărți. Recomandarea noastră ese: Friedman, Jeremy Scott. Shadow Cold War: The Sino-Soviet Competition for the Third World. The New Cold War History. Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2015.

100 Qi, D 2020, China’s 70th Anniversary of the War to Resist U.S. Aggression and Aid Korea, Qiao Collective, accessed 12 February 2021, <https://www.qiaocollective.com/en/articles/70th-anniversary-korean-war>.

101 Clegg, Jenny. China’s Global Strategy: Towards a Multipolar World. London; New York: New York: Pluto Press; Distributed in the United States of America exclusively by Palgrave Macmillan, 2009, p13

102 Williams, A 2021, Antony Blinken pledges to restore global American leadership on first day as secretary of state, NBC News, accessed 13 February 2021, <https://www.nbcnews.com/politics/white-house/first-day-sec-state-blinken-pledges-restore-american-leadership-world-n1255936>.

103 Kakaes, K 2019, The limits of Chinese military power, MIT Technology Review, accessed 13 February 2021, <https://www.technologyreview.com/2019/10/24/290/the-limits-of-chinese-military-power/>.

104 Clegg, op cit, p226

105 Amin, Samir. Beyond US Hegemony? Assessing the Prospects for a Multipolar World. New York: World Book Pub.; Sird; UKZN Press; Zed Books; Distributed in the USA exclusively by Palgrave Macmillan, 2006, p149

106 Clegg, op cit, p11

107 Marx and Engels: Manifesto of the Communist Party: Chapter 2 (1848), Marxist Internet Archive, accessed 14 February 2020, <https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch02.htm

108 Yang, Y; Liu, N 2020, Inside China’s race to beat poverty, Financial Times, accessed 14 February 2021, <https://www.ft.com/content/b818aece-4cd7-4c99-8b62-e52ae4aa1b21>. 

109 Lo, A 2020, Beijing enjoys greater legitimacy than any Western state, South China Morning Post, accessed 21 February 2021, <https://www.scmp.com/comment/opinion/article/3093825/beijing-enjoys-greater-legitimacy-any-western-state>.

110 Inkster, Nigel. The Great Decoupling: China, America and the Struggle for Technological Supremacy, 2020, p107

111 Mandel, E 1990, A theory which has not withstood the test of facts, Marxist Internet Archive, accessed 16 February 2021, <https://www.marxists.org/archive/mandel/1990/xx/theory.html>.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.