Cât de cool mai e haiducul?

Glose despre folk-rockul haiducesc

Cânteul despre Andrii Popa e legendar (sursă: YouTube)

Sunt textier de treizeci de ani. Știu cam toată istoria libretisticii românești, de la romanțe până la cele mai noi genuri și subgenuri muzicale.

Prima dată, acum câțiva ani, am folosit într-un text un cuvânt pe care multă vreme l-am ocolit: haiduc. Mai precis, am propus distihul „încă pot să duc / viață de haiduc” pentru un cântec al lui Dan Manciulea, Am înfrânt. În context, „viață de haiduc” voia să însemne o viață la limita sărăciei, în refuzul convențiilor sociale, chiar cu o nuanță de rebeliune. Mulți dintre noi, atunci când nu reușim să plătim taxele sau când ne confruntăm cu abuzurile autorităților, avem impresia că devenim așa, un pic haiduci…

Numai că, într-un cântec folk, acestui sens i se adaugă inevitabil și alte ecouri.

Dincolo de vorba asta simplă se ițește o întreagă lume, cu pistoale și pumnale, cavalcade și ambuscade, o lume apropiată și, totuși, atât de exotică: lumea folk-rockului haiducesc, cu rădăcini la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70.

Dan Manciulea a cântat cântecul ca atare și l-a și imprimat pe disc. Mai departe l-au difuzat posturile de radio și l-au viralizat privitorii canalului său de YouTube. Dintr-odată m-am trezit că mulți oameni din comunitatea folk m-au întâmpinat ca pe unul de-al lor și m-au felicitat – mai ales pentru „partea aia cu haiducul”; în timp ce alții, din zona cool-trendy-corporații-industrii creative, mi-au zis că putea fi „o piesă ok”, dar o strică „partea aia cu haiducul”.

Cum se face că „partea aia cu haiducul” sparge publicul în două? m-am întrebat.

Și am început să cercetez…

… această zonă culturală, disprețuită de publicul cosmopolit, dar îndrăgită de alte categorii de public, cu precădere din urbanul mic – a pribegiei escapiste „pe poteci de munte”, a taberelor de folk, a munțomanilor cu chitare și tabulaturi xeroxate, moștenite încă din vremea când (unele dintre ele) circulau în samizdat.

M-am adâncit așadar în lumea folk-rockului haiducesc1 și am încercat să îl descriu, cu un ochi din interior și cu altul din afară.

Astfel, într-un studiu anterior (DUMITRESCU 2019), am definit folk-rockul haiducesc ca o contracultură caracterizată printr-un soi de militantism romantic, alimentat de figura haiducului, manifestată într-o serie de cântece compuse cu precădere în anii ’70. Adepții acestui curent sunt (la modul fantasmatic) „cei ce-mpușcă-n lună”2, cultivatori ai unei libertăți idilic-escapiste.

Haiducia era tolerată de cenzura vremii, întrucât reprezenta avatarul propagandistic-istoric al luptei de clasă. Din armonizarea ambelor vederi (cea bucolică a artiștilor și cea național-comunistă a propagandei regimului) a rezultat un gen aparte, original românesc, cu texte paseist-romantice și muzică încadrabilă într-o arie stilistică vastă, de la country folk-ul anilor ’60 până la mai recentele tendințe din goth rock.

În ciuda strategiilor de înregimentare a muzicienilor în marile programe tutelate de forurile cultural-propagandistice (Cântarea României, Cenaclul Flacăra, Serbările Scânteii Tineretului etc.), folk-rockul haiducesc avea mereu un potențial de subversiune care tindea să scape obrocului ideologic; iar reprezentanții săi purtau în însăși atitudinea lor o marjă de rebeliune care putea să depășească limitele „frumoasei nebunii” tolerate de regim.

Am întocmit o listă de cântece canonice ale genului. Am trecut în paranteză anul apariției pe disc, această succedând îndeobște data apariției și lansării publice a cântecului.

  • Olympic ’64 – Cântic de haiduc (1970)

  • Phoenix – Strunga (1974)

  • Phoenix – Andrii Popa (1974)

  • Phoenix – Anule, hanule (1974)

  • Mircea Florian – La făgădău’ de piatră (1975)

  • Evandro Rosetti – Cosma Răcoare (lansat în 1976, versiuni pe disc 2007, 2012)

  • Valeriu Sterian – Amintire cu haiduci (1977)

  • Mircea Baniciu – Hanul ulciorului nesecat (1979)

  • Tudor Gheorghe – Baladă haiducească (1984)

  • Doru Stănculescu – Ion Crâșmaru (1998)

  • Phoenix – Ceata (1996, pe disc 2000)

  • Phoenix – Baba Novak (2005)

  • Mircea Bodolan – Hoț la drumul mare (compus în anii ’80, cu versiunea oficială Cântec haiducesc gravata pe disc în 2019).

Note adăugitoare:

  • Între 1978 și 1982 se bucură de notorietate, în cadrul Cenaclului Flacăra, un grup axat pe prelucrări ale baladelor folclorice cu haiducești: Folk T (sau Grup T) din Târgoviște, din al cărui repertoriu fac parte cântece precum Corbea, Balada lui Radu de la Greci, Balada lui Iancu Jianu și Flinta. Grupul se reînființează după 1988 și participă alături de Adrian Păunescu la relansarea cenaclului-spectacol itinerant al acestuia.

  • Pe lângă aceste cântece canonice, dar pe un loc aparte, ar putea sta Haiducul, baladă idilică a trupei Savoy pe versurile unui poet minor de la începutul secolului trecut (D. Bos­nief-Paraschivescu). E de amintit că Savoy, grup vocal-instrumental tutelat de organizația comunistă de tineret (UTC), avea rolul de trupă-vitrină, dar și de trupă-tribună a mesajelor „pe linie”. Se poate bănui că una dintre misiunile Savoy-ilor a fost și aceea de a îmblânzi și a deturna tema haiducului/ haiduciei prin compoziții „cuminți” precum aceasta.

  • Acestui corpus i se pot adăuga o sumedenie de cântece de pribegie, drumeție, însingurare, refugiu (în natură și, totodată, în sine), unde apar ca motive recurente calul (mânzul, murgul), codrul (pădurea), muntele, cărarea, hanul (loc izolat în care petrec și înnoptează, printre alții, haiducii).

  • Folkiști precum Doru Stănculescu, Nicu Vladimir, Adrian Ivanițchi etc. reprezintă voci ale unui haiducism sublimat, suav și introspectiv, în cântece „de ducă” și înstrăinare.

  • Notă legată de Phoenix. În afară de cele trei cântece net haiducești din 1974, albumul Mugur de fluier conține și o serie de cântece „de ducă” și de celebrare a nomadismului: suita Lasă, lasă (cinci versiuni, cu lyrics-uri cvasi-anarhice), Mugur de fluier și Mica Țiganiadă, chiar și cântecul de dragoste Ochi negri, ochi de țigan. La rândul lui, Dansul codrilor creionează un peisaj nocturn care poate fi, de asemeni, asociat pribegiei și refugiului. În albumele de după ’90, tema pribegiei va fi deseori legată și de tema înstrăinării exilului (intensficată uneori de drama inadecvării la locul/timpul întoarcerii). Imaginea pe care și-o făurește artistic Nicolae Covaci are, pe lângă trăsăturile tipice ale haiducului folk-rock, și pe acelea ale unui nicăieri-adaptabil. Un fel de hidalgo care „fluieră în cer”3. De menționat că această temă a exilatului / apatridului a fost abordată în sens autobiografic și de regretatul cantautor Adrian Berinde.

Anii ’70 inaugurează un filon al cântecelor de vitejie cu altfel de eroi răzvrătiți:

  • voievozi care își apără „moșia”: Phoenix – Negru Vodă, Pavel Chinezu și, în ultimii ani, Vino, Țepeș (album care evocă un adevărat panteon de regi și domnitori: Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și, bineînțeles, Vlad Țepeș);

  • revoluționari: Semnal M – Iancu Pribeag, Vali Șerban – Avram Iancu, Cristian Buică – Lancea lui Horea (ultimele două – din repertoriul Cenaclului Flacăra, pe versurile liderului Adrian Păunescu).

  • o obște/comunitate răzvrătită: după ’90, când Nicolae Covaci face cunoscute părțile cenzurate ale discografiei Phoenix, aflăm despre existența unui diptic intitulat Vișina, care prelua o baladă populară despre un întreg sat românesc din Banat, răzvrătit împotriva stăpânirii; un sat-ceată de haiduci, un sat ieșit la drumul mare, un sat întreg proscris pentru nesupunere și refuzul de a plăti birul. (COVACI 2014a: 248-249)

Dar, dacă răscoala de la Vișina este un subiect tabu pentru cenzorii regimului, exemplele de răzvrătire individuală ale haiducilor nu par deloc să deranjeze, dimpotrivă: haiducii reprezintă arhetipal figura eroului comunist avant la lettre, dedicat luptei împotriva inechității sociale încă din vremuri străvechi.

Ce e sexy la figura haiducului?

Faptul că e un trickster al istoriei, un personaj fluid, proteic, greu de prins într-o căsuță ca la insectar. E un hoț, în măsura în care pradă și jefuiește la drumul mare. Dar e și un binefăcător, în măsura în care redistribuie surplusul de la cei bogați la cei săraci. E înafara legii, cât timp își negociază poziția de forță, putând foarte bine să treacă de partea cealaltă, ca apărător al suzeranului (ca în cazul lui Iancu Jianu, cel care a tot basculat între rolul de haiduc și cel de zapciu al lui vodă).

Haiducismul4 folk-rock avea să continue la un alt nivel această ambiguitate și avea să fie marcat de același sens al negocierii.

Recurgerea la tematica haiducească face parte din tertipurile, negocierile și manevrele tinerilor muzicieni din anii ’60-70 de comodificare a cenzurii, de domesticire a controlului ideologic, practici care aveau să fie perfecționate în perioada următoare. Astfel, culturnicilor responsabili cu cenzura li se propunea un subiect conform „liniei ideologice” oficiale: haiducii – priviți ca exponenți ai luptei de clasă – intraseră de ani buni în repertoriul culturii de propagandă, de la culegerile de folclor care evidențiau „lupta de veacuri a poporului împotriva exploatării” (și în care cântecele de haiducie/pribegie își găseau locul predilect), până la filmele de aventuri ale lui Dinu Cocea, echivalente autohtone ale western-urilor, cu împușcături și cascadorii spectaculoase, în care haiducii apăreau ca niște cowboy ai luptei anti-exploatare.

Pe celălalt taler al balanței se afla posibilitatea ca tinerii muzicieni emuli ai stilurilor occidentale (pop, rock, folk și așa-zisul beat, un fel de britpop șaizecist) să acceseze neîngrădiți un domeniu creativ sincron cu tendințele de afară (frondă hippy, escapism exotic, chiar psihedelic), revendicându-și astfel o anumită libertate artistică și un stil de viață romantic și nonconformist, în afara îngrădirilor „eticii și echității socialiste”.

În cazul a (cel puțin) doi reprezentanți ai genului, Mircea Florian și Nicolae Covaci, haiducismul depășește nivelul etic-atitudinal și, conform declarațiilor acestora, se constituie într-o alegere de viață, o estetică și o cale de desăvârșire spirituală.

Mircea Florian și cetele sale

Pentru Mircea Florian (n. 1949), haiducismul reprezintă o experiență spirituală, dacă nu chiar ascetică, putând avea și valențe creative. Aparent, singura evocare a vieții de haiduc apare la Florian în cântecul La făgădău’ de piatră de pe discul Pădure liniștitoare (45 de turații, 3 piese, Electrecord, 1975). Dar Florian mărturisește că repertoriul său standard din perioada folk era gândit în logica unui setlist „ca de haiduc”:

„Între 1972 și 1973, am scris un pachet de șase-șapte piese, ca pentru a fi cântate de un haiduc cu cobza, pe unde-l apucă nervul.” (Mircea Florian, dintr-un interviu pe care i l-am luat în 2019).

Sunt cântece de pribegie, de meditație sau chiar de critică socială, precum acel Banii, banii (prelucrarea folclorică „Vai săracu stânjenariu”, unul dintre cântecele lui Florian îngropate în arhiva Radiodifuziunii, o parte dintre ele pierdute) revenit în atenția publicului datorită unui recent remix featuring Subcarpați.

Faptul că Mircea Florian își numește grupul-proiect Ceata Melopoică5, reconvertind noțiunea de ceată (consacrată ca semnificând o tovărășie de haiduci), constituie un bun indiciu al stilisticii romantic-escapiste ce caracteriza boema artistică bucureșteană a anilor ’70.

Nicu Covaci – căpetenia

Nicolae Covaci (n. 1947) însuși încarnează cel mai bine rolul de haiduc al cântecului. Repetatele ediții de memorii, interviuri și intervenții publice (deseori polemice și pe alocuri contradictorii între ele) au darul de a (re)ajusta perpetuu statuia pe care și-o ridică sieși tartorul Phoenicșilor, congruentă cu profilul legendar al eroilor din cântecele sale.

„Mie mi-au plăcut haiducii. Am fost un haiduc pe vremea lui Ceauşescu şi sunt şi acum. Mie nu-mi place capitalismul. Nu-mi place nici comunismul, dar o soluţie nu s-a găsit încă.” (COVACI 2016: 107)

Trupa Phoenix nu reprezintă atât un ansamblu muzical, cât o ceată, o confrăție militantă: „acei prieteni haiduci, fraţi de luptă și sânge, ce erau Phoenix”. (COVACI 2014: 306)

Pentru Nicu Covaci haiducia este deopotrivă etică și estetică, constituie spiritul muzicii Phoenix și i se transmite publicului, ca un set de valori (independență, onoare, verticalitate):

„La noi, în sală, oamenii se simt, fie și numai pentru două ore, haiduci.” (COVACI 2014a: 314)

„Nu distrăm doar, la-lala-la-la. Noi le spunem ceva, iar oamenii se simt două ore, alături de noi, haiduci, li se îndreaptă spatele.” (idem, 345)

În rândul publicului tânăr care descoperă Phoenix există, în viziunea lui Covaci, haiduci latenți:

„Noroc că mai există «haiduci», suflete neîntinate, sunt tinerii care ne accesează site-ul, generaţia tânără încă nu este o masă de consum, cum vrea Vestul. Ei simt nevoia să fugă, să evadeze. Unde să fugă? Fug în codru! Se duc pe munte, se duc la pădure, fac focul, se simt bine, au suflet de haiduci!” (COVACI 2016: 116)

În pasajul precedent, Nicu Covaci face o descriere perfectă a munțomanilor, cei pentru care excursia la munte este, mai mult decât o vilegiatură, căutare spirituală.

În concepția muzicianului, haiducia este un cod etic aparte, care se cere aplicat cu impetuozitate și fără tăgadă:

„Nici nu mai aștept să se facă dreptate. Îmi fac eu dreptate, precum haiducii. (…) Cu baltagul, dacă e nevoie.” (COVACI 2014a: 265)

Mai mult chiar, Nicu Covaci își introduce un haiduc „vestit” în genealogie, fie și printr-o alianță vremelnică:

„Se mai povestea că pe Tuși (mătușa) o peţiseră mulţi oameni înstăriţi. I-a refuzat pe toţi, chiar și pe un vestit haiduc al vremii. Acesta a răpit-o dar, după o vreme, a dus-o înapoi, neizbutind s-o înduplece să-și împartă viaţa cu el.” (COVACI 2014: 36-37)

Dorin Liviu Zaharia – guruul

Din variatele formule ale Cetelor lui Mircea Florian a făcut parte, printre alții, Dorin Liviu Zaharia (1944 – 1987), cel căruia îi datorăm debutul oficial al haiducismului, o dată cu gravarea pe disc a antologicului Cântic de haiduc alături de trupa sa, Olympic ’64 (Electrecord, 1970). „Chubby” Zaharia, fost malagambist în adolescență, când era sufletul petrecerilor cu twist și rock’n’roll, se profilează în ultima parte a anilor ’60 și după ’70 ca un adevărat guru al underground-ului românesc, personalitate pivotală, inițiator al mai tuturor modelor și culturilor juvenile, dezvoltate în decenii ca tendințe culturale majore: dacismul (re-etichetat mai nou dacopatie), ezoterismul oriental, ortodoxia isihastă, folkul (pe care îl definește ca „nostalgie a țăranului orășenizat”6) și, bineînțeles, moda haiducilor.

Cântecul Vinovații fără vină al lui Zaharia este datat de muzicologul Doru Ionescu în perioada 1968-1969, când cantautorul obișnuia să îl cânte în medii restrânse și spectacole „de cameră” (ZAHARIA: 221-224). Cântecul, preluat apoi de prietenii săi, Adrian Ivanițchi, Mircea Vintilă și Florian Pittiș, devine hit după ’89 și este imprimat prima dată pe disc în 1993 (Vintilă/Pittiș, Nu trântiți ușa, Eurostar). Refrenul Vinovaților… preia, ușor parafrastic, un cunoscut cântec de petrecere, aflat și în repertoriul Mariei Tănase (Lume, lume):

Lume, lume, soro lume…

De ce ești prea rea de gură?

De ce ne privești cu ură?

Vinovații fără vină

Cer să se facă lumina

(idem, 7)

Ajuns imn al hipioților și munțomanilor, contraculturi juvenile care preiau idilic figura haiducului, cântecul are deopotrivă o încărcătură protestatară, dar și o nuanță de conciliere între simțul comun (reprezentat de folclorul național) și aspirațiile tinerilor „alternativi”.

Mircea Baniciu și Andrii Popa

Dar inaugurarea deplină a haiducismului ca stil muzical și contracultură de sine stătătoare se datorează cel mai probabil lansării cântecului-fanion Andrii Popa, probabil cea mai îndrăgită piesă din repertoriul Phoenicșilor.

Mircea Baniciu (n. 1949), compozitorul hitului, mi-a povestit cu amuzament că, atunci (în 1974) când a găsit în „cărticica” cu versuri de Alecsandri7 balada Andrii Popa, el l-a receptat pe protagonist ca „un tip violent și pus pe jafuri, atât”:

„Din balada culeasă de Alecsandri nu reiese că ar fi un haiduc. Refrenul cu «e haiduc și e vestit» l-am adăugat eu, ca să completez compoziția, dar el nu apare în textul din carte. Și, uite, datorită acestui refren, Andrii Popa este perceput ca un haiduc, ca un personaj pozitiv.” (Mircea Baniciu, interviu din 2019).

Haiducul folk-rock este o evocare, o fantasmă, un contur romantic care îmbie să fie umplut (de către performeri și de către fani, deopotrivă) printr-o formă de enthousiasmos romantic, idilic, escapist.

Deopotrivă cu eroii muzicii lor, tinerii muzicieni care abordează acest stil capătă în conștiința publicului trăsături de frondiști și tricksteri. Istoriile despre cum păcălea D.L. Zaharia comisiile cenzoriale și despre cât de dur negocia Nicu Covaci cu autoritățile culturale timișorene – putem deduce că transpun în cheia fabulatorie a legendelor haiducești realități mai puțin glorioase, pline de frustrare și încrâncenare.

Valeriu Sterian și „apusul gloriei”

Măsurile de înăsprire a cenzurii din 1977 provoacă schimbări de nuanță în mesajele cântecelor „cu haiduci”. Vitejia și caracterul revoluționar al eroilor se estompează și trec în livresc. Cântece precum Amintire cu haiduci (Valeriu Sterian) și Cosma Răcoare (Evandro Rosetti, pe versuri de Nicolae Labiș) vorbesc despre haiduci in absentia, ca despre fantasme ale unui trecut apus. Dacă prin minune s-ar putea reconstitui agenda culturnicilor vremii, sunt multe șanse de a găsi ca directivă majoră aceea de a domoli elanul prea belicos al textelor din „muzica tânără” (sintagmă lansată de Adrian Păunescu în 1974 pentru rock și folk și care se va generaliza după 1977 încolo), pentru a nu mai agita spiritele juvenile. Gata cu „pușca”, gata cu „sângele”, gata cu lupta și revolta. Gata așadar cu modelul etic al haiducilor: ei și-au trăit „anii de sus ai gloriei”; de acum, chipurile, îi evocăm doar cu detașare livrescă.

Amintirea… lui Valeriu Sterian (1952 – 2000, autor deopotrivă al muzicii și textului), unul dintre cele mai iubite cântece ale genului haiducesc, e o baladă nostalgică, în tradiția poemelor evocatoare de tip ubi sunt, care plasează haiducia cu toată recuzita sa belicoasă („pistoalele,… pumnalele,… flintele,… să mai omoare”) și cu toată „gloria… anilor [săi] de sus” într-o lume demult apusă.

În ultimul deceniu al regimului, pozițiile cenzorilor se rigidizează, ceea ce determină renegocieri ale pozițiilor, fapt care solicită mai multă subtilitate din partea artiștilor. Mărturiile lui Sterian despre tribulațiile la care îl supunea cenzura vorbesc și despre tentativele de a strecura „șopârle”, acele aluzii subversive menite să scape atenției cenzorilor (cf. IONESCU: 60-61). Era strecurată oare o anumită doză de instigare în Amintire…? Era oare opoziția dintre „ciocoi” și „sărmanii plini de nevoi” o trimitere aluzivă la contextul social tot mai segregat al anilor ’70-80?

După ’90

Haiducismul revine în forță după ’90, în repertoriul muzicienilor de folk, ethno-rock și rock/heavy metal „programatic”, cu fior gotic, care face apel la registrul de teme eroice și legendare, în filiația Phoenicșilor și sub inspirația directă a lui Nicolae Covaci.

În absența oricărei strategii de showbiz, doar prin entuziasmul și aderența fanilor, catalizate cel mult de ethosul „iconic” al unui star precum Covaci, folk-rockul haiducesc se impune în decursul anilor ca o contracultură escapistă cu legendă tematică, epi- (sau meta-)muzicală, asemenea rockului gothic sau a diverselor subgenuri de heavy metal; însă cu caracter endemic național, mult timp independentă de dezvoltările tematice sincrone ale „greilor” genului din Occident.

Să notăm, printre multiplele reîncarnări post-nouăzeciste ale haiducului, și cea a luptătorului patriot, precum în Imnul lui Iancu Jianu cântat de Condorii Negri (neo-folk basarabean, probabil pe filonul culturalist al „renașterii naționale”).

Să notăm, de asemenea, că Haïdouks este de peste 30 de ani și numele de export al lăutarilor din Clejani.

Dar poate cea mai răsunătoare exprimare a acestui termen românesc a fost versul „Sunt eu, un haiduc” al trioului pop-dance de faimă internațională O-zone, care în context primea sensul de hoinar, boem, aventurier.

Caracterul proteic, natura ambiguă, de trickster al orânduirilor sociale, pe care o asumă figura haiducului se transmite și în diferențele de receptare atât de divergente. Aici se află răspunsul mirării mele: de ce un lyrics despre haiduci e pentru unii cool, iar pentru alții – complet desuet.

Articolul de față este o ramură desprinsă din trunchiul studiului mai amplu din 2019 (v. supra). Pentru realizarea ambelor lucrări, am stat de vorbă cu Mircea Florian, Mircea Baniciu și Josef Kappl (cu ultimii doi având privilegiul de a colabora și ca textier). La discuția cu Mircea Baniciu a fost prezent și Mircea Bodolan, care, dintr-un exces de modestie, s-a mărginit la intervenții sumare, în isonul maestrului.

Cu Evandro Rosetti m-am împrietenit pe Facebook ulterior, când teza mea despre haiducismul folk-rock era deja conturată. Răspunsurile sale mi-au adus confirmări și mi-au întregit panorama boemei bucureștene din anii ’70 și a Cenaclului Flacăra din prima sa perioadă, cu avantajul viziunii comparative a unui bipatrid.

Am citit cele trei cărți de memorii ale lui Nicolae Covaci (pe cea dintâi o devorasem încă de la lansarea din 1994) și am încercat să parcurg toate interviurile sale disponibile online. Am evitat să îi iau un interviu, din teama (respectuoasă, în fond) de a nu stârni alte și alte deviații de la versiunile deja consemnate.

Aproape tot ce se poate ști despre Dorin Liviu Zaharia, întemeietorul oficial al haiducismului folk-rock, am aflat din cărțile și emisiunile lui Doru Ionescu, precum și discuțiile informale cu acesta. De asemenea, mi-a fost de ajutor lucrarea de factură enciclopedică a lui Nelu Stratone, Rock sub seceră și ciocan. Informațiile despre Valeriu Sterian i le datorez regretatei Teodora Ionescu.

Despre haiduci și haiducie în istorie, precum și despre figura haiducului în cultură, am consultat cartea lui Eric Hobsbawm, Bandiții tradusă de Ciprian Șiulea, precum și o listă bibliografică sugerată de istoricul Bogdan Vătavu.

Cercetarea mi-a fost sprijinită de Oana și Cosmin Năsui de la Postmodernism.ro, cărora le mulțumesc încă o dată.

Bibliografie

Covaci, Nicolae, Phoenix. Giudecata înțelepților, Integral, București, 2014a.

Covaci, Nicolae, Phoenix. Însă eu, o pasăre (ediția a II-a), Integral, București, 2014.

Covaci, Nicolae, Interviuri (1971-2016), Integral, București, 2016.

Dumitrescu, Florin, „«Unde-s pistoalele?…» Escapism și negociere în folk-rockul haiducesc dinainte de 1989” în AA.VV., Cultura de masă în „Epoca de Aur”, PostModernism Museum Publishing House, București, 2019.

Gârleanu, S.I., Haiducie și haiduci, Editura Enciclopedică Română, București, 1969.

Hobsbawm, Eric, Bandiții, Cartier, Chișinău, 2017.

Ionescu, Teodora, „Dreptul la NU! (Interviuri cu Vali Sterian)” în Lupașcu, Radu (coord.), Arta Sunetelor, Adenium, Iași, 2014.

Stoian, Mihai, Reabilitarea unui haiduc, Editura Tineretului, București, 1968.

Stratone, Nelu, Rock sub seceră și ciocan, Hyperliteratura / Ariergarda, Timișoara, 2016.

Vătavu, Bogdan, „Boierii și haiducii: de la dușmănie la cârdășie” în Chiriac, Aurel; Șipoș, Sorin (coord.), Seminatores in artium liberalium agro, Editura Academiei Române /Editura Țării Crișurilor, Oradea, 2014.

Vornicescu, N.; Sever, A., În afara legii, Junimea, Iași, 1976.

Zaharia, Dorin Liviu, Arhetipul sau… un frate tânăr, Eikon, București, 2017.


1 Am propus eticheta „folk-rock haiducesc”, pornind de la sintagma „rock haiducesc” folosită de Dan C. Mihăiescu în 2007 (apud Zaharia: 3 și coperta 4). De asemenea, în cronicile și recenziile publicate online în decursul anului 2005 pe muzicisifaze.ro, criticul muzical Mihai Plămădeală folosește determinativul „haiducesc” referindu-se la creația unora dintre muzicienii inventariați aici.

2 Citat din Strunga trupei Phoenix, genul de cântec de vitejie restituit: versurile îi aparțin lui Vasile Alecsandri care, la rându-i, reproduce un cântec din repertoriul rapsozilor populari ai secolului XIX (Phoenix, Strunga în Mugur de fluier, LP, Electrecord, București, 1974; respectiv Alecsandri, Vasile, Pasteluri și poezii populare ale românilor, Art, București, 2012).

3 Fluier în cer – titlu și laitmotiv al unui cântec de Phoenix (muzică: Nicu Covaci, versuri: Dinu Olărașu) caracteristic pentru tema pribegiei și inadaptării, inclus pe albumul Baba Novak (2005).

4 Am împrumutat termenul haiducism (deosebit de haiducie) de la Nicu Covaci, care îi adaugă conotația de ethos bărbătesc, vitejesc – cf. COVACI 2: 92 et passim.

5 Într-o formulă diferită, comboul lui Mircea Florian din anii ’70 se numea Ceata de dubaşi, ceteraşi, kitarozi şi alţi meşteri lăutari.

6 STRATONE: 89.

7 Despre culegerea de balade a lui Alecsandri v. nota 2.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Florin Dumitrescu

Florin Dumitrescu (1966, București) este lector asociat la FJSC Univ. București și la Litere - Univ. Transilvania Brașov. Are un doctorat în socio-antropologie (SNSPA, cu o teză despre publicitate și consum, sub conducerea științifică a prof. Vintilă Mihăilescu) și un masterat în studii culturale romanice (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, cu o disertație despre retorica publicității, sub îndrumarea prof. Doina Derer).
Debutează în presa studențească în 1988. În anii '90-2000, ține rubrici pe teme de publicitate, consum, cultură și societate în Dilema, Capital, Adevărul, Playboy, Observator cultural, IQads, Cațavencii, The Industry, Sinteza etc. Între 2000 și 2002, este editorialist și campaign editor la Advertising Maker.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.