De ce sistemul de educație se va degrada în continuare

Despre reforma, numită ”România educată”

(foto: Pixabay, CC0)

Reforma educației e în toi. De vreo 30 de ani, la noi se fac în mod continuu reforme ale educației. După atâtea reforme, ajunși la concluzia că rezultatele la învățătură s-au înrăutățit și că analfabetismul funcțional a crescut, am găsit soluția problemei: încă o reformă! De data asta se numește „România educată”, pornind de la programul elaborat sub egida Președintelui României. Noua reformă va fi implementată având finanțare din PNRR. Deja sunt anunțate schimbări din toamnă, ni se spune că noul an școlar va fi așezat pe „pe cu totul alte baze”. Despre ce anume este vorba și în ce constau schimbările anunțate? Foarte pe scurt:

  • renunțarea la semestrele școlare și înlocuirea lor cu 5 module școlare;

  • posibilitatea renunțării la teze;

  • elevii vor avea o singură medie pentru întreg anul școlar, lăsându-se inițial de înțeles că nu există un număr minim de note ce trebuie acordate pentru obținerea mediei respective. Ulterior, ministerul a revenit asupra deciziei și a precizat că va exista un număr minim de n + 3 evaluări pe an, unde n este numărul de ore pe săptămână pentru materia respectivă.

Deci, în general, din câte putem observa, este vorba despre o relaxare a criteriilor de evaluare a elevilor.

La aceste lucruri se adaugă și intenția de a introduce o testare standardizată a elevilor la nivel național. De testarea respectivă se va ocupa o firmă specializată, desemnată de minister în acest sens. În plus, mai există și dispute legate de intenția de a pune un accent mai mare pe învățământul privat, dispute ce au apărut în momentul în care a fost anunțată restructurarea ARACIP (Agenția Română pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar – instituția care se ocupă de respectarea standardelor de calitate în învățământ).

Toate aceste schimbări anunțate vor fi dublate de o digitalizare accentuată a învățământului (introducerea de table inteligente, tablete și laptopuri pentru elevi, softuri educaționale, administrare în format digital etc.), finanțată din banii alocați în PNRR acestui scop. Vor produce aceste modificări schimbările în bine așteptate, sau dimpotrivă? Personal, sunt destul de sceptic și voi încerca să explic mai jos câteva din motive.

În primul rând, relaxarea standardelor de evaluare nu poate ridica calitatea învățământului, ci poate doar să mascheze mai bine scăderea calității. Dacă evaluăm elevii mai puțin, sau nu-i mai evaluăm deloc, asta nu înseamnă că știu mai bine și mai mult, ci doar că nu mai au ocazia să ne arate atât de frecvent ceea ce nu știu! În discursul predominant cu privire la schimbările ce urmează a fi efectuate se pune accent foarte mare pe atractivitatea școlii, plăcerea elevului de a merge la școală și a învăța, ideea de a nu stresa copiii cu prea multe teme, examene, cerințe etc. Argumentul cel mai important pentru digitalizare se referă exact la acest lucru: digitalizarea face școala mai atractivă. Elevii nu vor mai învăța din manuale prăfuite, ci folosind imagini, animații digitale, softuri etc. De altfel, a face școala atractivă este un lucru legitim și binevenit. Dacă cineva detestă o anumită materie sau un anumit profesor, atunci este puțin probabil să învețe cu plăcere pentru materia respectivă. Numai că, din acest punct de vedere, prin discursul dominant cu referire la școală, pare că școala își propune să devină un loc al plăcerii și, la limită, al divertismentului. Mergem la școală să simțim bine și să ne distrăm! Se pierde din vedere un lucru esențial: conform dictonului latin, repetitio est mater studiorum. Adică, educația presupune, pe lângă plăcerea de a învăța, repetiție, exercițiu și efort susținut. Exercițiul (de la askesis, din limba greacă) este o formă de asceză, adică de disciplinare a corpului și mai ales a minții, astfel încât, în urma unui efort susținut, elevul să poată atinge rezultatul propus. Nici un rezultat semnificativ la învățătură n-a fost obținut vreodată fără efort. Desigur, asta nu înseamnă că toți elevii vor deveni asceți, dar școala nu poate funcționa fără o anumită formă de disciplină. De aceea, scopul școlii este să îmbine plăcerea pentru cunoaștere cu disciplina, în primul rând cea mentală. Insistarea asupra unui singur element al acestei ecuații poate fi dezastruoasă. Școala de plăcere poate deveni un fel de cafenea mai „oficială”, iar școala-disciplină poate deveni un soi carceră. Nici una din variante nu e de dorit. Plăcerea cunoașterii poate fi stimulată cu siguranță folosind ustensile sau materiale didactice digitale, însă un rol mai important cred că îl au metodele folosite de profesori pentru a stimula curiozitatea intelectuală a copiilor și dorința lor de cunoaștere. Însă, din păcate, în discursul actual despre reformă lipsește aproape în totalitate discuția despre metode pedagogice și îmbunătățirea lor, discuția este aproape exclusiv concentrată pe tehnologia digitală și aptitudinile tehnice (numite competențe digitale) ale profesorilor.

(Nu mai deschid aici discuția referitoare la folosirea mijloacelor digitale și dacă acestea conduc automat la îmbunătățirea rezultatelor la învățătură, pentru că există suficiente semne de întrebare în acest sens, iar subiectul reprezintă, în sine, o temă separată de discuție.)

În anii 90, când a fost demarată reforma educației în România, unul dintre obiectivele sale era descentralizarea, alături de schimbarea programelor și apariția manualelor alternative. Descentralizarea presupunea includerea mai multor factori în jocul decizional, pe lângă profesori, părinții și reprezentanții autorităților locale fiind invitați la masa deciziei. Punctul final al acestei traiectorii spre descentralizare trebuia să fie împlinit de Legea educației adoptată în 2011, care prevedea ca examenele naționale pentru titularizarea profesorilor să fie înlocuite cu examene organizate la nivelul școlii, ca profesorii să nu mai fie angajați ai sistemului național de învățământ, ci angajați ai școlii, în același timp aceștia pierzând majoritatea în consiliile de administrație în defavoarea părinților și a membrilor consiliului local. Din aceeași tendință spre descentralizare face parte și înființarea școlilor private sau unele propuneri pentru desființarea Inspectoratelor Școlare. Tot legea din 2011 a introdus finanțarea per capita în învățământul preuniversitar, prevăzând ca școlile private să fie finanțate și de la bugetul de stat (pe lângă taxe). Aplicarea acestei ultime măsuri (finanțarea școlilor private de la stat) a fost amânată până în 2016. Rămâne acum să vedem care au fost efectele unor astfel de decizii. Au condus ele la o îmbunătățire a rezultatelor elevilor la învățătură sau nu?

În primul rând, trebuie să notăm că noul mecanism de finanțare pune școlile să intre în concurență între ele pentru accesul la resurse. Banii sunt alocați în funcție de numărul de elevi, iar școlile trebuie să atragă cât mai mulți elevi, pentru a avea resurse. În discursul susținătorilor acestor măsuri, competiția este benefică, pentru că școlile bune vor atrage mai mulți copii, ceea ce-i va determina și pe alții să-și îmbunătățească rezultatele. În realitate însă, școlile mai mici sau școlile din mediul rural au fost net dezavantajate, contribuind astfel la accentuarea discrepanțelor educaționale dintre rural și urban. Un studiu recent, despre riscul socio-educațional din România, arată că unei școli care are sub 300 de elevi îi este practic foarte greu să supraviețuiască. Despre performanță nu mai poate fi vorba. Totodată, acest studiu confirmă tendința spre polarizare existentă în învățământul românesc, coroborată cu o tendință generală de scădere a nivelului de educație. Între 2015 și 2019 numărul școlilor publice considerate slabe a crescut de la 1206 la 1535, iar al celor foarte slabe de la 65 la 94. În același timp, numărul școlilor de elită a scăzut de la 99 la 56, iar al școlilor medii a scăzut de la 2475 la 2281 (paginile 31-32, în studiul citat). Lupta pentru resurse financiare (care sunt oricum puține) nu pare să ducă la o creștere a nivelului de educație, ci mai degrabă la scăderea sa.

Acest lucru este de altfel confirmat și de rezultatele la testele PISA, unde elevii români se plasează pe ultimele locuri între țările europene. În 2018, anul ultimelor rezultate, România s-a situat între țările europene pe ultimul loc la matematică, penultimul loc la științele naturii, respectiv antepenultimul loc la citire. Rezultatele au fost mai slabe decât în 2015, cu procente ce variază între 2% și 6%. Imediat după publicarea testelor, Comisia Europeană a făcut o analiză comparativă a rezultatelor țărilor europene, care prezintă și corelațiile ce există între rezultatele testelor și factorii socio-economici, segregarea școlară, sau indicele izolării socio-economice (definit prin concentrarea copiilor dezavantajați socio-economic în anumite școli).

În graficul de mai jos putem observa felul în care se corelează eșecul la testele PISA cu statutul socio-economic. România se situează pe antepenultimul loc, cu o rată de eșec sub 20%, pentru copiii ai căror părinți se situează printre cei mai înstăriți 25%, și o rată de eșec de peste 60%, pentru cei mai săraci 25% dintre copii. O linie lungă pe grafic ilustrează o discrepanță majoră a rezultatelor obținute de copiii bogați, față de cei care provin din familii sărace. Observăm că pe acest grafic doar Bulgaria are o linie mai lungă decât România, ceea ce înseamnă că doar în Bulgaria discrepanțele sunt mai mari. Liniile cele mai scurte se regăsesc în dreptul Estoniei, Finlandei și Irlandei, adică exact țările care au obținut cele mai bune rezultate din Europa la testele PISA. Sau, cu alte cuvinte, țările în care sistemul de educație este unul egalitar, care asigură aceleași condiții pentru toate școlile (indiferent dacă sunt școli din mediul rural sau urban, școli din centru sau periferie, școli „bune” sau „slabe” etc.), sunt cele care obțin și cele mai bune rezultate generale la aceste teste.

Desigur, din câte se poate observa, tendința existentă în momentul de față în România este exact opusă. În sensul în care la noi discrepanța între școli tinde să crească, nu să se reducă. Iar fenomenul poate fi accentuat de stimularea în mai mare măsură a învățământului privat, din simplul motiv că va conduce la o concentrare mai mare de resurse în anumite zone. În măsura în care se înmulțesc, școlile private atrag o parte din banii alocați de stat pentru copiii respectivi, la care se adaugă taxele (consistente) plătite de părinți. Acest fenomen conduce la o discrepanță enormă între școlile respective și cele din comunitățile sărace. Numai că astfel școala își pierde menirea esențială pentru care a fost creată în epoca modernă: asigurarea egalității de șanse pentru toți copiii, prin acumularea și valorificarea competențelor. Copiii care au șansa de a se naște într-un mare oraș sau într-o familie înstărită, vor avea acces din start la condiții mai bune de educație, ceea ce le va permite automat să-și păstreze statutul social. Copiii care au avut neșansa să se nască într-un sat îndepărtat de oraș sau într-o familie săracă vor avea șanse minime să-și depășească condiția. Iar aici cuvintele cheie sunt șansă, respectiv neșansă, și nu muncă sau merit, așa cum ar trebui să fie. Același studiu al Comisiei Europene confirmă întru totul această realitate: puțin peste 30% din copiii români ce provin din familii sărace își doresc să facă studii superioare (și mai puțini sunt cei care și reușesc să le facă), în timp ce din familiile înstărite sunt aproape 90% care își doresc acest lucru.

În acest fel, școala nu mai are rolul de propulsor social, ci ajunge să perpetueze o realitate socială tot mai imobilă, ce se aseamănă cu vechile caste. În loc să contribuie la dinamica și la evoluția socială, școala ajunge să fie un vector de feudalizare a societății. Așadar, dacă aceste tendințe continuă, nu cred că avem motive să ne așteptăm la vreo îmbunătățire a nivelului de educație din România în următorii ani. Polarizarea socială extremă, dublată de polarizarea educațională și de o tendință de scădere generală a standardelor de performanță nu cred că sunt în măsură să îndrepte școala românească în direcția pe care (cu toții) ne-am dori-o.

P. S. Acest articol a fost scris cu aproximativ o săptămână înainte de începerea examenului de Bacalaureat. La înscrierea pentru Bac ministerul a constatat cu îngrijorare că avem cea mai mare rată de abandon din ultimii ani, situație pusă pe seama pandemiei! Nu m-aș mira deloc, ca la o analiză mai detaliată (dacă se va realiza), să constatăm că elevii care au renunțat să mai susțină examenul se încadrează exact în categoriile descrise mai sus.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Gelu Sabău

Gelu Sabău este conferențiar la Universitatea „Hyperion” din București, Facultatea de Jurnalism. Doctor în Filosofie al Universității din București (2010). A efectuat stagii de cercetare la Université de Bourgogne, Dijon, Franța (2005 – 2006), École Pratique des Hautes Études, Paris (2007 – 2009) și Katholieke Universiteit Leuven, Belgia (2018). A publicat studii de specialitate în volume colective și în mai multe reviste din țară și străinătate. Colaborator cu diverse reviste de cultură: Idei în Dialog, Dilema Veche, Cultura etc. Ultimul volum publicat: De la romantism la național-comunism. Încercare asupra modernității românești, Editura Institutul European, Iași, 2021. Este membru fondator și președinte a Asociației pentru Promovarea Culturii și Responsabilizare Civică.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.