Avatarurile urbanizării. Arhitectura socialistă în capitalism

(sursă: Editura Tact)

Silviu Aldea, Reinterpretând simbolurile socialismului (Reinterpreting socialist symbols), Cluj-Napoca, Editura Tact, 2015

 

Arhitectura și politică au fost dintotdeauna consubstanțiale. Epoca modernă este probabil unul dintre cele mai convingătoare exemple în acest sens. Industrializarea și urbanizarea accelerată au redesenat în profunzime peisajul spațial și social; motricitatea lor, dată de productivitate și profit, a transformat în câteva generații zeci de milioane de țărani în muncitori. Deși nivelul de trai al acestora din urmă se ameliorase în raport cu experiența lor sau a părinților și bunicilor lor din mediul rural, spațiile în care locuiau și educația pe care o primeau era mai politizată ca niciodată, reflectând ambiția și capacitatea de disciplinare foarte performantă a noii puteri. Așa cum observa Marx în Capitalul că, pe măsură ce productivitatea crește, prețurile scad și consumul ia amploare, prefigurând viitoarea criză, iar muncitorii sunt, într-o primă fază, mulțumiți de acest proces atât în calitate de producători (ușurarea muncii manuale de către noile tehnologii), cât și în calitate de consumatori (abundența unor produse tot mai ieftine) – exploatarea obiectivă este augmentată prin simplul fapt că muncitorii muncesc efectiv mult mai puține ore într-o zi pentru a își câștiga salariul și mult mai multe pentru patron, tot așa prețul confortului sporit oferit de către puterea epocii moderne se traduce printr-un grad de coerciție mai ridicat, chiar dacă în același timp mai abstract și mai dificil de înțeles.

Comparând evoluția arhitecturii din fostele state comuniste est-europene cu parcursul lor postcomunist, cartea lui Silviu Aldea este o apariție rară, dacă nu chiar unică, în arhitectura politică românească, oferind o mai bună punere în problemă a relațiilor complicate dintre spațiu și putere în a doua jumătate a secolului XX. Mai mult, lucrarea poate și trebuie să fie citită de cei interesați de fostele regimuri comuniste, respectiv de postcomunism, ca o lectură complementară în raport cu preocupările deja consacrate științific în România care se apleacă asupra acestor câmpuri (sociologia, economia, politologia, literatura, psihologia etc.).

Deși tonul strident anticomunist și metaforic de la începutul cărții lasă de dorit, el este compensat ulterior de o excelentă receptare a perioadei de după 1989. Referindu-se la epoca stalinistă, Aldea observă că furia acesteia la adresa simbolurilor arhitecturale ale trecutului (biserici, palate regale) este dublată, paradoxal, de o apetență pentru construcții masive, greoaie și naționalist-conservatoare. Dincolo de aceasta, urbanizarea masivă și industrializarea tinerelor regimuri comuniste nu a evitat, pentru că nici nu și-a propus, de fapt, erorile urbanizării occidentale: „în procesul de industrializare, problemele legate de mediu și de ecologie au fost ignorate sistematic în favoarea prerogativelor numerice. Peisajul urban s-a degradat în scurt timp, reproducând multe dintre aspectele negative ale secolului XIX, demonizat în discursul politic” (p. 13).

Destalinizarea a stopat în mare măsură risipa de materiale utilizată în cadrul construcțiilor și a monumentelor grandioase. Stilul arhitectural începe să se apropie de cel occidental. Cu toate acestea, vor mai trece încă două decenii până când construcția denselor ansambluri de locuințe va fi temperată în favoarea unor proiecte arhitecturale unice. România lui Ceaușescu este integrată la rândul ei în acest proces, deși construcția „blocurilor comuniste” este departe de a fi abandonată. Aldea observă că aceste ansambluri rezidențiale dense, uniforme și cu o cromatică foarte austeră își aveau propria rațiune în cadrul regimului: aceea de a obține, ieftin și repede, cât mai multe terenuri agricole posibile. În acest context trebuie înțeles și planul sistematizării teritoriale din mediul urban și mai ales din mediul rural, gândit de către comuniștii români încă de la sfârșitul anilor 1960 dar pus în practică de abia după cutremurul din 1977[1], prilej nesperat pentru Ceaușescu de a demara propria revoluție arhitecturală în București, și mai ales începând cu anii 1980, în mijlocul protestelor indignate ale Occidentului. Strămutarea forțată a țăranilor în blocuri, dincolo de agresiunea fățișă la adresa unei tradiționalități considerate vetuste, continua oarecum procesul de colectivizare: producția de alimente din mediul rural trebuia raționalizată și adaptată cerințelor industrializării urbane în ascensiune; pe cale de consecință, câștigarea a cât mai multe terenuri agricole se înscria în mod firesc în această logică, în care resursele trebuiau subordonate integral imperativului industrializării.

Deseori, demolările clădirilor simbolice construite în epocile anterioare avea loc noaptea, pentru a nu scandaliza opinia publică. Factorii ideologico-istorici au jucat aici un rol superior argumentelor funcționale invocate oficial. Distrugerile provocate de al Doilea Război Mondial sau de deja amintitul cutremur din 1977 au reprezentat pretexte perfecte în acest sens. „Epurarea simbolică s-a desfășurat mai ales în capitalele naționale, dintre care Bucureștiul și Berlinul se detașează ca epicentre ale războiului împotriva orașului după încetarea celei de-a doua conflagrații mondiale” ((p. 19).

Orașul socialist s-a dezvoltat cu totul diferit de cel capitalist deoarece regimul proprietății era diferit. Etatismul socialist, deși repetitiv și lipsit de inspirație în ceea ce privește locuințele domestice, din rațiuni financiare în primul rând, a gestionat spațiile centrale și monumentele publice cu o lejeritate de neînchipuit în capitalism, unde spațiul costă mult mai mult și dezvoltarea urbană gravitează strict în jurul profitului. Amestecul social din orașul socialist este una dintre puținele consecințe pozitive produse în acest areal, în care aproximativ o treime era acoperit de centre industriale. De menționat și faptul că, în Occident, blocurile construite din materiale prefabricate erau destinate populației urbane sărace, pe când în Est aceste tipuri de locruințe s-au dezvoltat rapid datorită urbanizării la fel de rapide, ele fiind locuite în general de clasa de mijloc și chiar de o parte dintre elitele vremii.

După 1989, orașul s-a reîntors la paradigma stratificării sociale, dublată acum de atomizare și de o dezvoltare haotică și inestetică, în care prioritatea numărul unu devenise atragerea investitorilor străini. „Prima infuzie a imaginii postsocialiste este o avanpremieră vizuală a orașului occidental: explozia masivă a luminii, a culorii și a zgomotului în fața orașului opresiv și funebru al clasei muncitoare (…). Acest lucru a fost cu atât mai puternic în România, acolo unde pretextul plății integrale a datoriei externe a însemnat raționalizarea strictă a energiei și bezna zilnică a orașelor patriei. Orașul comunist a fost, la propriu, un loc întunecat și rece. Lumina, culoarea și diversitatea au devenit noile simboluri ale libertății, ale unei vieți mai bune, proiectate într-un viitor fascinant, polimorf, asurzitor, plin de forfotă și multicolor. În câțiva ani, fără nicio investiție structurală majoră, aparența estetică a orașelor fostului Bloc sovietic a fost schimbată substanțial prin explozia mulțimilor, a mașinilor occidentale la mâna a doua, a magazinelor și buticurilor, a publicității stradale, a mișcării și a traficului congestionat. Această etapă, desfășurată cu diferite viteze în amplu areal al Blocului ex-sovietic, a a avut ca rezultat mărunțirea, subdivizarea și diversificarea imaginii unitare a griului comunist. Un alt aspect al mărunțirii spațiului public a fost decuparea celulelor individuale, care a produs o poluare progresivă a imaginii urbane și a determinat o serie de conflicte spațiale (de la proximități deranjante la parazitatea spațiului public” (p. 30).

Zgomotul și înghesuiala care au ajuns să caracterizeze orașul postcomunist s-au datorat unor serii de factori foarte preciși. Astfel, distincția tot mai estompată dintre spațiul public și cel privat a permis proliferarea unor construcții care, în mod normal, nu ar fi primit niciodată autorizație din partea autorităților. Aceste autorități se confruntau însă cu bugete tot mai scăzute, și erau lăsate să se descurce la limita legalității. Mai departe, infrastructura comunistă nu a fost destinată niciodată unui trafic atât de intens cum este cel existent în orașul postcomunist. Nu în ultimul rând, privatizările agresive postcomuniste, care au afectat economiile statelor est-europene mai mult decât devastările produse în urma celui de al Doilea Război Mondial și mai mult decât efectele crizei economice din anii 1930[2], au produs milioane de șomeri care au împovărat la rândul lor bugetele locale, nu numai bugetul național.

După anul 2000, situația începe să se schimbe. Buticurile cedează locul supermarketurilor, construcțiilor impunătoare de sticlă și apartamentelor de lux. Noua colonizare spațială o înlocuiește pe deplin pe cea veche, comunistă. Supraabundența reclamelor, cuplată cu ceea ce Michel Foucault numea „tehnicile de sine” – automodelarea propriului corp în conformitate cu o etică a consumului și a fericirii obligatorii – dă naștere unui context artificial, bazat pe fetișizări, omisiuni și excluziune socială. „Hegemonia arhitecturii comerciale induce o anumită privire non-critică asupra ei: caracterizată prin abundența sticlei, a metalului și a suprafețelor lucioase, a muzicii, arhitectura înscenează premisele unor gânduri fericite și colorate. Transparența, ușurința, seninătatea și deschiderea sunt integrate în ampla recuzită a plăcerilor consumului. Aspectele negative, cuantificabile în termeni de îndatorare, stres, impact ecologic sau polarizarea claselor sociale, sunt astfel ascunse comod” (p. 84).

Problemele asociate „noii hegemonii arhitecturale” nu sunt puține. Dacă vechiul oraș comunist crease șabloane arhitecturale obositoare, poluare, dărâmând în același timp cât mai multe dintre edificiile care îi erau anterioare și îi amenințau propria simbolistică, toate acestea într-un context de penurie generalizată, mai ales în anii 1980 – deschiderea și transparența orașului capitalist ascund de fapt un gigantic proces de gentrificare. Spații centrale și atrăgătoare pentru investitori, respectiv pentru noua oligarhie autohtonă, dar încă locuite, legal, de rezidenți mutați aici înainte de 1989, sunt gradual evacuate, prin presiuni, intimidări, sau acțiuni semi-legale, în favoarea primilor. Departe de a fi o consecință accidentală și nedorită, gentrificarea reprezintă de fapt unul dintre principalele mijloace de impunere a guvernamentalității neoliberale. „Gentrificarea este înțeleasă în general ca un fenomen socio-spațial complex, prin care populația zonelor rezidențiale cu un statut economic inferior este înlocuită cu noi veniți mai înstăriți (…). Gentrificarea a fost inițial un proces marginal, observabil în câteva mari orașe din spațiul nord-american în anii ’60, însă a evoluat rapid într-un fenomen global, fiind adesea orchestrat intenționat în diverse părți ale lumii (…). Majoritatea restructurărilor urbane produc o presiune opresivă asupra localnicilor (…); gentrificarea, din acest punct de vedere, sugerează o anumită relație de putere și o luptă pentru spațiul urban, fiind similară sub multe aspecte cu colonialismul (…). Deși există un consens asupra consecințelor negative ale gentrificării, ea este adesea acceptată tacit sau chiar sprijinită de administratori și politicieni, din nevoi financiare și de profitabilitate. Cele mai vizibile efecte negative ale gentrificării sunt segregarea socială, precum și dezrădăcinarea și marginalizarea elementelor lipsite de resurse sau putere. Strămutarea populației nu este întotdeauna calmă, iar violența și protestele denotă natura forțelor care caracterizează acest fenomen” (p. 169).

Iată cum, în ciuda unei resurgențe, comerciale, de data aceasta, a imaginii și a modului de trai din fostele state comuniste est-europene (Ostalgia), lupta de clasă atât de golită de conținut prin intermediul exacerbării ei propagandistice înainte de 1989 funcționează (și) astăzi în mod neabătut și își maschează efectele disruptive social cu ajutorul fetișismului mărfurilor, a spectacolului generalizat și a ceea ce Jean Baudrillard a numit hiperrealitate. În acest context, arhitectura comunistă, chiar și marile industrii abandonate, care ar fi putut fi integrate, cu puțin efort și imaginație, într-un circuit turistic în expansiune – se dovedește (încă) o frână în calea avansului biruitor și aparent ireversibil al gentrificării, al comodificării și al alienării postcomuniste. Refuzând ostentativ estetica și disciplinarea noii hegemonii arhitecturale, aceste spații rămân accesibile și, după caz, publice, preluând o parte din învinșii gentrificării și articulându-se ca un protest mut la adresa neoliberalismului, chiar dacă, inevitabil, eficiența lor este în continuă scădere. Chiar și așa, revolta împotriva puterii rămâne măcar un imperativ moral, dacă edificarea progresivă a unei contrahegemonii pare, actualmente, un obiectiv utopic și imposibil de atins.


[1] Trimit aici la un capitol despre sistematizarea teritorială dintr-o lucrare recentă: Emanuel Copilaș, Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017, pp. 89-133.

[2] Vezi Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2017, pp. 7-8.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat