Avangardă şi suprematism masculin

Note despre primul autor avangardist din literatura română – Urmuz

Considerat primul autor avangardist din literatura română, cele nici cincizeci de pagini ale lui Urmuz au suscitat cele mai variate comentarii critice despre avangardism, antiliteratură şi alienarea produsă de societatea modernă, dar a trecut cu vederea situaţia femeilor din prozele sale, una deloc la nivelul inovaţiilor literare pentru care proza urmuziană a rămas cunoscută până azi.

Sunt puţine personaje feminine în textele lui Urmuz, deci în acest articol vom menţiona doar acele scrieri în care apare personaje feminine şi putem observa unele detalii privind rolul lor în societatea românească de la începutul secolului trecut. Astfel, un text de nici zece pagini precum Pîlnia şi Stamate este subintitulat „roman în patru părţi” şi prezintă o familie bizară (ceea ce se subînţelege în toate miniprozele lui Urmuz), condusă de patriarhul eponim şi situată într-o „subpământă”, cei trei membri ai familiei fiind legaţi de un ţăruş. Cititorul se confruntă cu straniul prozei încă din prima pagină, în care indicii spaţiali par plasaţi complet aleatoriu şi preluaţi din perioade culturale diferite: o încăpere, cea de-a doua, este decorată pe model oriental, cu arme vechi încă pătate de sânge, cu „covoare de preţ”, dar cititorul este dezorientat când citeşte că pereţii sunt măsuraţi cu compasul „pentru a nu cădea la întâmplare”. În locul în care familia Stamate este legată de un ţăruş se poate ajunge doar cu un cărucior pus în mişcare cu o manivelă, iar căruciorul pătrunde „într-un canal răcoros, iar unul din capete nu se termină niciodată”. Cum arată cei trei membri ai familiei Stamate? Să spunem că toate convenţiile romanului realist sunt încălcate: Stamate are o formă „aproape eliptică” şi suferă de o „nervozitate excesivă” când mestecă „celuloid” brut şi îl dă afară asupra fiului de patru ani Bufty, care, la rândul lui, „târăşte o targă pe uscat”, în timp ce soţia lui Stamate, nenumită, dar „tunsă şi legitimă”, compune madrigale şi toţi trei privesc cu un binoclu Nirvana, concept spiritual care aici este un loc de lângă o băcănie şi, ca activitate preponderentă, ei dau drumul unor robinete şi trag focuri de armă în aer, în timp ce Stamate îi vinde soţiei instantanee cu sfinţi, dar şi copilului Bufty, care, în ciuda vârstei de doar patru ani (după cum se vede, realităţi biologice precum vârsta nu înseamnă nimic în lumea bizară imaginată de grefierul pasionat de muzică), deţine „avere personală”. Cotidianul burghez se rupe în momentul în care Stamate este atras de o voce feminină, voce care se întâmplă să aparţină unei sirene; simţind atracţie erotică, porneşte pe o corabie şi, alături de marinarii de pe corabie, îşi astupă urechile cu ceară pentru a nu sucomba cântecelor sirenei, aidoma lui Ulise şi a marinarilor săi din Odiseea. Fiinţe mitologice precum Nereide şi Tritoni lasă o „inocentă şi decentă pâlnie ruginită”, iar Stamate pare a întreţine relaţii sexuale cu această pâlnie, în orice caz, limbajul absurd pare a se referi la o relaţie sentimentală:

„Pentru Stamate, pâlnia deveni de atunci un simbol. Era singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei. Uitându-şi cu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat de țăruş şi, spre a putea da frâu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcându-şi vânt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborându-se apoi în mâini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară”¹.

Finalul este la fel de bizar, cu Stamate care îşi coase soţia (misoginism tipic acestor proze hiperconcentrate, dar deloc discutat de critica literară) într-un sac impermeabil şi îşi trimite fiul alături de pâlnie în Nirvana, în timp ce el rătăceşte prin mediul său auster pentru a putea „pătrunde şi dispărea în infinitul mic”. Cum a înregistrat critica autohtonă acest exemplu de inegalitate de gen acolo unde te aştepţi mai puţin să-l vezi, anume, în primele creaţii literare autohtone de avangardism timpuriu? Simplu spus, într-un mod oportunist şi previzibil. Oportunist, deoarece criticii români aveau obiceiul să evidenţieze critica normelor rigide burgheze din micile proze urmuziene, chiar şi să formuleze critici la adresa profitului capitalist, însă aceste observaţii funcţionau într-un regim dublu: scriind despre alienarea personajelor burgheze, aceşti critici puteau trimite săgeţi aluzive şi spre situaţia ultimilor ani de regim ceauşist, aluzii formulate ca ,,utopii negative’’ care ameninţă încercările de progres social, deci un discurs critic ce îmbina mici studii marxiste cu aluzii din zona imaginarului conservator, un ciudat centrism literaturocentric, dar fără a fi astfel numit. Previzibil, deoarece mare parte din exegeza urmuziană a urmat direcţia unor discuţii livreşti despre preavangardă sau intuiţia avangardei, elemente de suprarealism, profesionalizare sau nu lipsa conştiinţei literare, alienare sau chiar şi comparaţii cu picturile lui Hieronymus Bosch, dar nimic despre prezenţa sau lipsa prezenţei femeilor din micile proze ale grefierului Demetrescu-Buzău (1882-1922). În mod ciudat, deşi explicabil în contextul falocraţiei lumii literare provinciale de la noi, nici măcar puţinele abordări marxiste nu au avut în vedere situaţia femeilor din prozele lui Urmuz, ori din societatea română de dinaintea şi după Primul Război Mondial. Dar o critică marxistă se poate extinde şi asupra acestor proze atât de concentrate.

În Pâlnia și Stamate, patriarhul familiei se ocupă cu un negoț ai cărui clienți sunt ceilalți membri, cărora le vinde „instantanee cu sfinți” (supremaţia imaginarului ortodoxist din societatea românească de la începutul secolului trecut), în timp ce soția sa este doar un personaj de fundal și singurul membru al familiei fără un prenume, ba depreciată și prin atributul de „credulă”; spre deosebire de ea, fiul Bufty, deși în vârstă de doar patru ani, deține „avere personală”.’’ Ca patriarh al familiei, Stamate este singurul cu preocupări intelectuale, deși interesele lui filosofice, presupun, în ton cu absurdul întregii trame, privirea spre Nirvana și satisfacerea unor fantezii sexuale care nu mai țin de monogamie; cu toate acestea, folosește aceste cunoștințe pentru a-și ajuta fiul să „ocupe un post de subșef de birou”. După cum se observă, soția lui Stamate nu are nici nume și nici vreo ocupație anume, ceea este revelatoriu pentru situația femeilor din familiile burgheziei interbelice și un punct asupra căreia critica nu s-a oprit, preferând să vadă miniproza subintitulată „roman în patru părți” drept o parodie a romanului clasic, cu elementele lui reduse la schelet: loc, introducerea personajelor, tramă și conflict și încheiere dramatică. În orice caz, relațiile din familia Stamate sunt informate de câștig financiar, chiar dacă redus la un nivel caricatural, iar soția protagonistului amintește de situația complet subordonată a femeilor despre care scriau Marx și Engels în Manifestul comunist. Astfel, în subcapitolul, „Proletari și comuniști” din Manifestul comunist, Marx și Engels arată că dependență economică și lipsa unei individualităţi sunt cel mai vizibile în cazul femeilor, lipsite de drepturi economice și de libertăți politice și împinse în familii care funcționau pe bază de capital și de câștig privat². Dar chiar şi dacă lăsăm la o parte aceste observaţii asupra inegalităţii de gen din cadrul unei familii burgheze, trebuie să observăm că Urmuz, care a mai trăit doar patru ani după sfârşitul Marelui Război, ale cărui contexte militariste le satirizează în mica proză numită Emil Gayk, nu a putut intui implicaţiile unui asemenea război devastator asupra relaţiilor de gen. Ceea ce a făcut filosoful marxist italian Antonio Gramsci (1891-1937), care observa că progresele medicale din domeniul igienei au făcut ca sexualitatea să devină autonomă în raport cu sfera economică, autonomie datorată creşterii speranţei de viaţă; în mediul rural, natalitatea era ridicată, în timp ce în oraşe scădea şi, prin urmare, se schimba compoziţia sociopolitică şi „problema hegemoniei” se punea pe alte baze. Aceste schimbări, anume, creşterea speranţei de viaţă şi schimbarea natalităţii în mediul urban, vor necesita reforme legislative, deoarece femeile vor deveni independente în faţa bărbaţilor şi se vor raporta complet diferit la relaţiile sexuale, aici fiind, pentru Gramsci, cea mai importantă problemă „de tip etico-civil”. Filosoful italian cerea reglementarea sexualităţii conform noilor „metode de producţie şi de muncă.”³ Pentru grefierul Demetrescu-Buzău, nicăieri în micile sale proze sexualitatea nu trece de nivelul falocraţiei economice şi femeile, atunci când sunt prezente, precum soţia nenumită a lui Stamate, sunt personaje fără un rol social însemnat, sau supuse agresiunii simbolice, precum nepoata lui Emil Gayk, ceea ce prezintă începutul de interbelic românesc într-o lume a inegalităţilor şi violenţei de gen.

Bibliografie

Gramsci, Antonio. 2017. Caietul 22 – 1934: americanismul şi fordismul. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Silvio Suppa. Traducere de Sabin Drăgulin. Iaşi: Adenium.

Marx, Karl; Engels, Friedrich. 2002. The Communist Manifesto. With an Introduction and notes by Gareth Stedman Jones. London: Penguin Classics.

Urmuz. 2012. Pagini bizare. Ediție întocmită de Sașa Pană. Studiu introductiv de Gheorghe Glodeanu. Iași: Editura TipoMoldova.

---