Europa și capitalismul. Ce fel de redeschidere a istoriei?

Recenzia cărţii ”Europa şi capitalismul. Pentru o redeschidere a viitorului” de Diego Fusaro

(foto: Editura Alexandria)

Diego Fusaro, Europa și capitalismul. Pentru o redeschidere a viitorului, traducere de Oana Pughineanu, Editura Alexandria, Suceava, 2020

Diego Fusaro, filosof și eseist italian în vârstă născut în 1983 și deja autor a foarte multe cărți traduse în mai multe limbi, își face apariția și în peisajul cultural românesc, prin bunăvoința editurii Alexandria. Traducerea acestei cărți, publicată pentru prima oară în 2020, este inspirată: se ocupă atât de teme actuale, pe de o parte, respectiv face un fel de survolaj intelectual prin întreaga operă a tânărului autor, pe de altă parte.

Vom începe pornind de la câteva idei predilecte ale autorului, care nu sunt neapărat originale, cât incisiv și atractiv prelucrate, asimilate și prezentate cititorului, în încercarea de a îl convinge că, sub actualul regim neoliberal-tehnocratic, viitorul Europei este unul închis, adică oligarhic, bazat pe un consumerism digitalizat, supraveghere, și pe o progresivă închidere a posibilităților de a gândi și implementa ulterior o alternativă politică la Uniunea Europeană (UE).

Astfel, UE ne este prezentată drept un model de „capitalism absolut”, care funcționează, psihanalitic, pe baza melancoliei obiectului pierdut și totodată imposibil de recuperat prin intermediul consumului: marfa, așa cum produce și reproduce ea capitalismul spectacular și depolitizant al prezentului (pp. 5-17). Mai departe, nu neapărat Uniunea Europeană, ci capitalismul global, sub forma globalizării neoliberale implementată începând cu anii 1980, reprezintă sursa problemei. Oricum, sub înrâurirea globalizării de factură americană – considerată absolută și „totalitară” – Europa s-a americanizat la rândul ei, practicând un capitalism neoliberal dereglementat și, în același timp, precis și sistematic, facilitat de monetizarea economiei europene prin intermediul monedei euro, spre avantajarea în primul rând, evident, a economiei germane. Un astfel de mod de producție, cum l-ar numi Marx, nu generează violență politică directă, ci o violență economică indirectă, care se traduce până la urmă tot în termeni politici. Deci, neoliberalismul reprezintă o depolitizare economică de proporții a politicii clasice.

Lucrurile se complică deoarece capitalismul neoliberal contemporan nu mai este neapărat un produs al burgheziei, al claselor de mijloc, ci depășește categoria socială care l-a edificat, mai ales după 1968 – devenind un fetișism speculativ, absolut și, încă o dată, „totalitar” – al mărfii. Utilizându-l pe Hegel, Fusaro ajunge la concluzia că burghezia originară dădea dovadă de ceea ce gânditorul german numea „conștiință nefericită” – sesiza deci cumva, fie și sentimental și incomplet – neajunsurile ordinii politice pe care o consolidase și în interiorul căreia se obiectiviza progresiv. Neoliberalismul actual este însă „post-burghez”: spectacolul mărfii a acoperit și a înecat în cele din urmă conștiința nefericită burgheză sub un văl de iluzionism consumerist generalizat care „eternizează prezentul”, dincolo de care mai persistă desigur niște pulsiuni incoerente și izolate, tot mai puțin susceptibile însă de a se coagula în cadrul unui proiect politic alternativ și totodată relevant.

Ce-i de făcut? Singura forță capabilă să țină piept tăvălugului neoliberal european ar fi statul național, susține Fusaro, invocându-l încă o dată pe Hegel. Iar în cadrul acestui stat, vechea distincție dreapta-stânga ar fi devenit revolută: tot ce contează acum este distincția dintre sus și jos, dintre elite și societate; orice alt efort doctrinar bazat pe un program ideologic inteligibil și clarificator, adică pe preluarea și actualizarea unui model de critică socială de inspirație marxistă – este neinspirat și periculos, deoarece va cădea cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, în capcana totalitarismului consumerist neoliberal. Ceea ce s-ar apropia astăzi cât de cât de modelul statului hegelian autosuficient ar fi Rusia lui Putin care, recunoaște autorul, este departe de a fi Rusia lui Lenin. Cu toate acestea, un punct de placare politic mai bun în vederea contestării actualei hegemonii neoliberale consumerist-totalitare nu avem.

Odată prezentarea principalelor teme ale cărții efectuată, să trecem acum la analizarea lor. Mai întâi, se observă faptul că autorul utilizează termenul „totalitar” într-un mod imprecis și metaforic, transformându-l dintr-un concept ultrapolitizat, specific Războiului Rece, așa cum era inițial, într-un orizont ontologic indepasabil, produs de comunicarea permanentă a mărfurilor prin intermediul unor individualități tot mai anemice, incapabile de a se pune pe sine drept subiecți politici. Totalitarismul, termen utilizat cu predilecția de către dreapta republicană americană după 1945, deși inițial conceptul a fost lansat de către un jurnalist pentru a descrie, în anii 1920- 1930, fascismul mussolinian – a fost masiv instrumentat politic pentru a caracteriza drept totalitară atât Uniunea Sovietică și statele socialiste est-europene, cât și orice regim calificat drept comunist, în general. Adică pentru a escamota alierea Statelor Unite cu regimuri dictatoriale militare în America Latină, care nu mai puteau fi deci totalitare, odată ce se stabilise că numai comunismul poate fi totalitar, respectiv pentru a discredita din fașă orice critică socială și orice regim politic necapitalist drept susceptibile de comunism, adică, explicit, de totalitarism. Din păcate, această logică a echivalenței lansată de către propaganda dreptei radicale americane după al doilea război mondial (comunism=totalitarism) – produce și astăzi efecte ideologice, mai ales în spațiul est european și fost-sovietic, dar nu numai. Prin urmare, consider că un termen atât de încărcat ideologic și de reacționar în cele din urmă ar trebui utilizat cu mai multă precauție, dacă se consideră chiar necesară utilizare acestuia: contribuția lui la închiderea și totodată la consolidarea ideologică a neoliberalismului, aflat în relație foarte strânsă cu neoconservatorismul american, este evidentă.

Apoi, ideea capitalismului post-burghez este interesantă și fertilă, dar conduce rapid la un fel de metafizică post-clasistă în care nu prea mai avem ce opune neoliberalismului, cu excepția statului lui Putin, așa cum argumentează autorul. Ori, a sustrage capitalismul post- burghez din ghemul de tensiuni și conflicte sociale care l-au produs și care continuă să îl traverseze/consolideze înseamnă a îl fetișiza, transformându-l într-o entitate abstractă care plutește amenințător deasupra a ceea ce Marx numea luptă de clasă, fără a mai fi încorsetat însă de aceasta din urmă. Iar așa ceva este efectiv imposibil.

Aceste imprecizii și scăpări conceptuale se accentuează odată cu taxarea distincției dreapta-stânga drept una vetustă, incapabilă de a mai produce schimbare socială. Anti-elitismul este o trăsătură a populismelor de orice tip, fie ele de dreapta sau de stânga, însă nu reprezintă o condiție suficientă pentru a credita un anumit proiect politic în detrimentul altuia. Glorificând Rusia lui Putin, adică o oligarhie conservatoare, autocrată și obtuză, Fusaro are impresia că este hegelian. Nu este, deoarece da, Hegel preferă statul puternic, dar pe filieră socială, nu represivă, și este un critic vehement al oligarhiilor de orice fel, în special al oligarhiei și a aristocrației franceze de dinaintea revoluției din 1989. Coroborând hegelianismul pripit al lui Fusaro cu anti-elitismul vag și inconsistent pe care îl profesează, ținând cont de asemenea și de argumentația de mai sus, ajungem la concluzia că Fusaro este adeptul unui populism identitar destul de îndepărtat – în conținut, nu neapărat în formă – de populismele protestatare ale stângii. Pentru că totuși despre populism este vorba, o metaideologie extrem de proteică și de adaptabilă pe ambele axe ale spectrului politic1 – respectiv despre încercarea de a extrage ceva util din acesta, dacă și atunci când este cazul. Implicarea de altfel a lui Fusaro în mișcarea populistă italiană Movimento 5 Stelle confirmă populismul de dreapta al acestuia. Evident, tehnocrația UE și americanizarea acesteia trebuie criticate, iar Fusaro se achită cu eleganță și consecvență de această sarcină; mă tem însă că ceea ce propune el în schimb nu este preferabil în raport cu ceea ce critică și denunță. Da, utilizarea dictonului hamletian „we know what we are, but know not what we may be” este cu siguranță aplicabilă situației politice de astăzi, cu mențiunea că we also know what we do not want to be.


1 Sergiu Mișcoiu, „Populismul”, în Ciprian Bogdan, Sergiu Mișcoiu, (coord.), Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică modernă și contemporană, Editura Adenium, Iași, 2014, pp. 205-228.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor şi conducător de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *