A (re)scrie, a traduce, a deplasa

O introducere în filosofia politică a lui Derrida

(foto: Editura Tact)

Jacques Derrida, Fiara și suveranul, vol I & II, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013, 2014;

Jacques Derrida, Deconstrucția politicii, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Ideea, Cluj, 2005;

Jacques Derrida, Margini – de-ale filosofiei, traducere de Bogdan Ghiu, Alex Cistelecan, Ciprian Jeler, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015;

Jacques Derrida, Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2018

Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, traducere de Bogdan Ghiu, Mihaela Cosma, Editura Polirom, Iași, 1999

 

Filosofia lui Jacques Derrida este cu siguranță una originală, interesantă și provocatoare. Precizez de la început că este departe de mine intenția de a mă erija într-un cunoscător subtil al acesteia. Nu am citit integral decât volumele pe care urmează să le prezint, iar altele le-am răsfoit și atât. Mă bucură creșterea volumului de traduceri ale operelor lui Derrida în limba română, deși dezbaterile pe care le suscită acest demers cultural continuă să fie reduse.

Într-un fel, autenticitatea filosofiei lui Derrida, nu numai a celei politice – este vorba de o autenticitate observabilă la orice filosof respectabil – rezidă în faptul că, din orice „punct” ai aborda-o, cu orice lucrare ai începe, altfel spus, ești la fel de aproape de „adevărul” filosofiei respective ca atunci când ai fi început, să zicem, cu alta. Proximitatea construirii mizei filosofice respective se păstrează.

În general, filosofia derrideană este greu de descifrat; cea politică nu face nici ea excepție. Argumentarea autorului este prolixă, convolută și, pe alocuri, efectiv obositoare. Iar mijloacele prin care încearcă să îi integreze atât pe Heidegger cât și pe Marx oferă impresia de incompletitudine și imprecizie. Un fel de „băltire” semantică lipsită de o direcție concretă de gândire. Doar Foucault este decelabil cumva până la capăt în „gramatologia” derrideană, în timp ce răbufnirile psihanalitice ocazionale vin să completeze un peisaj intelectual vast, proteic, surprinzător dar, per ansamblu, steril, forțat și nu rareori confuz.

Aș începe analiza filosofiei politice a autorului cu ajutorul unor concepte mai cuprinzătoare, cum ar fi logocentrismul și falocentrismul, combinate uneori sub forma logofalocentrismului. Critica logocentrismului, a excesului de epistemologie, echivalabilă până la urmă cu critica raționalismului modern, este foarte similară conceptului de gândire rizomatică dezvoltat de către Deleuze și Guattari în Mii de platouri, volumul al doilea al lucrării Capitalism și schizofrenie, în care autorii opun gândirea rizomatică gândirii arborescente, teleologic-raționaliste. Se mai aseamănă în același timp și cu fenomenologia corporalității teoretizată de către Merleau-Ponty. Mai departe, critica falocentrismului contrazice, cu tot cu propensiunile sale feministe, psihanaliza la care apelează din când în când Derrida și pentru care pulsiunile libidinale nu țin de alegerea personală, ci pre-există oricărei alegeri. Atât psihanaliza freudiană cât și cea lacaniană consideră că inconștientul trebuie „îmblânzit”, într-o formă sau alta; de depășit este însă imposibil.

În continuare, limba în sine este bazată pe procedee ierarhice care devin lizibile la nivel gramatical și, ulterior, conceptual. Ele trebuie expuse, scurtcircuitate, deconstruite: „Deconstrucția nu constă în a trece de la un concept la altul, ci în a răsturna și a deplasa o ordine conceptuală, precum și ordinea non-conceptuală pe care aceasta se articulează. De exemplu, scrierea, ca și concept clasic, comportă predicate care au fost subordonate, excluse sau ținute în rezervă de anumite forțe și conform unor necesități ce trebuie analizate. Forța de generalitate, de generalizare și de generativitate a acestor predicate (…) este acum eliberată, grefată pe un «nou» concept de scriere ce le corespunde, în egală măsură elementelor care au rezistat mereu vechii organizări de forțe, care au constituit întotdeauna restul ireductibil la forța dominantă care organiza – pentru a face economie de cuvinte – ierarhia logocentrică. A-i lăsa acestui nou concept vechiul nume de scriere înseamnă a păstra structura grefei, pasajul către și aderența indispensabilă la o intervenție efectivă în câmpul istoric constituit. Înseamnă a da tuturor celor care sunt în joc în operațiile de deconstrucție șansa și forța, puterea comunicării” (Margini – de-ale filosofiei, p. 336; subl. în orig.).

Altfel spus, pentru a depăși logocentrismul trebuie să reînvățăm să scriem, să utilizăm altfel semnele pentru a produce noi înțelesuri care se sustrag însuși vechiului concept de scriere, nimic altceva decât o funcție de traducere, cum ar spune Derrida, a hegemoniei logocentrice. Influența lui Foucault asupra lui Derrida, cu ale sale raporturi putere-cunoaștere, sunt probabil cel mai vizibile în acest decupaj, în raporturile de putere, în politica sedimentată istoric în limbaj, gramatică și scriere, construcții atât de hegemonice încât devin deseori insesizabile, confundându-se propriu-zis cu ceea ce înțelegem atât la nivel academic, cât și la nivel popular, prin cultură.

Însă despărțirea de logocentrism se face nu ierarhic, ci orizontal, prin deplasare și punând la lucru forțele intelectuale încă embrionare ale diferenței, alt concept derridean asupra căruia merită să ne oprim puțin atenția: „vom desemna prin diferanță mișcarea prin care limba sau orice cod, orice sistem de trimiteri în general, se constituie «istoric» ca țesătură de diferențe. «Se constituie», «se produce», «se creează», «mișcare», «istoric» etc. trebuind a fi înțelese dincolo de limbajul metafizic în care sunt prinse, împreună cu toate implicațiile lor” (Margini – de-ale filosofiei, p. 39). Pendulând permanent între semnificanți și semnificați de-a lungul unor serialități a căror genealogie este prea bogată și prea ramificată pentru a fi adusă în discuție aici, diferența operează ca joc de limbaj și totodată ca punct de plecare și ca vehicul semantic al deconstrucției. Rolul pe care i-l atribuie Derrida este acela de pârghie intelectual politică cu potențial emancipator, acela de a slăbi vocabularul metafizic occidental până la dezintegrare. Aici intră în scenă influența heideggeriană a lui Derrida, pe care acesta o apără chiar și de Husserl și de acuzele de misticism antropologic pe care Husserl i le-a adus lui Heidegger după ce a citit Sein und Zeit. În același timp, Derrida recunoaște, pe urmele lui Heidegger, că limbajul este atât de intim impregnat de metafizică, încât însuși conceptul heideggerian de ființă acționează ca un fel de substitut al acesteia. Tocmai din acest motiv nu ar mai fi dorit și/sau reușit Heidegger să-și termine magnum opus-ul din 1928 (Margini – de-ale filosofiei, pp. 140-152; Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria).

Heideggerul din Derrida apare pregnant și atunci când acesta din urmă critică fenomenologia tehnicii moderne și sesizează resemnat contaminarea oricărui eveniment, prin repetitivitate și diseminare, de tehnică, aceasta ajungând în cele din urmă să se substituie evenimentelor înseși (Fiara și suveranul, vol. I). Și atunci când poeții sunt considerați într-o mai mare măsură potențiali salvatori ai lumii de astăzi decât politicienii, militarii sau preoții (Fiara și suveranul, vol. II, p. 392). Și atunci când umanitatea, universalul, este interpretat ca un concept ipocrit care camuflează în loc să rezolve probleme concrete (Fiara și suveranul, vol. I, pp. 118-119). Pe baza tehnicii heideggeriene este construit de altfel și conceptul derridean de protetatic, acesta însemnând suportul și contextul bio-tehnologic al vieții moderne, lipsa crescândă de diferențiere între trăire și mașină, pe urmele contopirii deja amintite dintre eveniment și mașină.

Influența lui Marx asupra lui Derrida nu este nici ea neglijabilă, dar am impresia că este considerabil sub cea a lui Heidegger. Repet, e doar o impresie, nu am citit operele complete ale lui Derrida, sau cel puțin toate lucrările importante, pentru a risca o astfel de afirmație tezistă până la capăt. Derrida critică și hegemonia marilor puteri occidentale, nu doar pe cea a metafizicii occidentale, condamnă ferm războiul declanșat de către Statele Unite acum aproape două decenii împotriva „terorismului”, apreciază că, în era tehno-capitalului, orice război are potențial real de a deveni unul mondial, se detașează de anticomunismul postcomunist, dar și de „capitalismul social-democrat”, apreciază că Marx poate fi mai degrabă redescoperit în plenitudinea sa teoretică după încheierea Războiului Rece decât abandonat și, nu în ultimul rând, este convins că niciun proiect serios de viitor nu poate să îl omită pe Marx: spectrul comunismului va pluti permanent, într-o formă sau alta, asupra hegemoniei capitalismului neoliberal (Deconstrucția politicii, Spectrele lui Marx).

Însă ceea ce Derrida nu ia în considerare cu suficientă seriozitate este faptul că atât filosofia heideggeriană cât și cea marxistă sunt ambele puternic normative, iar normativitatea nu prea se împacă bine cu deconstructivismul postmodern. Dacă ajungi să supra-interpretezi mijloacele pe care le ai la dispoziție pentru a schimba ceva, nu faci decât să le predai aproape integral ontologiei dominante, oferind impresia că le sustragi de sub tirania efectivității prin deconstrucție. Fiara, ca și suveranul, se bazează ambele pe teamă și pe exterioritate în raport cu un cadru normativ-juridic pe care îl produc pentru a se reproduce, din nou, prin el, deasupra lui. Coerciția stării de excepție ca sursă a autenticei suveranități a fost deja analizată de Carl Schmitt și, mai nou de Giorgio Agamben. Intervenția lui Derrida în această argumentare, oricât de profundă și de interesantă, nu mi se pare totuși suficient de originală pentru a conta. Fiara e suveranul. În regulă, și ce facem cu asta, cum procedăm, ce-i de făcut după deconstrucție? Că de construit, fără normativitate, nu prea văd ce am putea construi. Filosofiei politice derrideene îi lipsește atât asertivitatea Dasein-ului heideggerian cât și incisivitatea și rigurozitatea criticii economiei politice dominante operată pe coordonate marxiste. Ce rămâne este un fel de ghiveci de „legume” insipid în care abundența ingredientelor atrage, în primă instanță, deoarece fiecare poate „mirosi” sau „gusta” ceva familiar, ceva promițător, pentru ca la final să constatăm că, în absența unui ingredient cheie, a unui ingredient unificator, sau a unei combinații-liant de astfel de ingrediente, ghiveciul postmodern pe care l-am îngurgitat sucombase deja înainte de a fi devorat sub povara propriei diversități inconsistente, a lipsei de sare și piper, de gust. De mâncat am mâncat, dar de săturat, nu prea.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat