Modernizarea şi dispariţia satului basarabean

În 26 de ani de independenţă şi tranziţie spre nicăieri RM a pierdut peste 20 % din populație. Nu a fost nici foamete, nici război, nici ocupaţie

În 1945 s-a sfîrşit războiul. Au venit sovieticii. A început primul val de deportări: au fost “ridicate” mai multe famlii şi duse în Siberia. A început colectivizarea şi alfabetizarea forţată. Satul a intrat într-un amplu proces de transformare. Bisericile din satele vecine au fost dărîmate, aici nu: seful comunist al kolhozului a salvat-o. Paradoxal.

În anii 60 casele au început să arate altfel, stuful de pe acoperiş a fost înlocuit cu “şifer”, casele modernizate: electrificare, radio, tv. În kolhoz au fost aduse sute de maşini, tractoare şi combine. S-a tras irigaţie pe cîmp, s-a deschis fabrica de vin şi fermă de animale. Se prelucra cîmpul pe suprafete de mii de hectare. Se muncea mult şi greu. Dar oamenii aveau unde se duce nu departe de casă şi munci. Munceau din greu. Dar erau alături de familie şi aveau ce pune pe masă copiior.

În sat au apărut în anii 60-70: 3 magazine mari şi 3 mici, o şcoală mare şi două mici, trei grădiniţe, o casă de cultură, o baie publică, un spital, un cinema, trei biblioteci, o librărie, o sală de sport şi un stadion mare. Chiar şi parc. Eu personal le-am folosit.

În 90 a căzut comunismul şi toți am răsuflat usuraţi. Ne-am bucurat atît de mult că nu am observant cum toate acestea dispar treptat. Au venit experţii de pe la bănci şi alte instituţii minune şi ne-au spus să fragmentăm pămîntul, să-l parcelăm şi să-l luam în stăpînire. Aşa am făcut: am demontat tot, am vîndut şi am fărîmiţat. În cîţiva ani toată lumea a rămas fără locuri de muncă şi pensiile se numărau în galoşi şi umbrele pentru că nu mai erau bani. Munca pămîntului a devenit o economie de subzistenţă şi un “stabilizator al sărăciei”. Librăria a devenit magazin de haine second şi barurile s-au înmulţit considerabil.

Treptat însă nu doar instituţiile şi localurile acestea au dispărut ci au început să dispară oamenii. În valuri, asemenea păsărilor migratoare. La început mai reveneau după care nu mai veneau deloc. Satul acum e pustiu şi nici măcar crîsma nu mai este vie. Oamenii se mai adună doar la înmormîntări. E mai ceva ca după război, ciumă şi represalii.

Ca să înţelegeţi cît de tragică e situaţia vă spun povestea “casei părinteşti”. În sud pe la mine casele nu se scot la vînzare în sate aproape niciodată. E o chestiune de tradiţie “sfîntă”. Se vînd doar de unii “venetici”. “Casa părintească nu e de vînzare” spune regula de aur pe aici. A început migraţia masivă. Casele însă nu se vindeau. Cuiva trebuia să fie lasată casa: copiilor, nepoţilor şi tot aşa. Ea nu se înstrăina. După 26 de ani de “independenţă şi piaţă liberă” doar pe strada centrală a satului avem peste 50 de case scoase la vînzare. Regula a fost spartă, “tradiţia sfîntă” a fost “profanată”. Şi nici măcar asta nu e tragedia. Tragedia e că nimeni nu le cumpără pentru că nimeni nu se mai întoarce.

Sfîrşit de epocă: satul e pe cale să dispară. Sovieticii au vrut programatic să-l distrugă şi se pare că l-au întărit. “Ai noştri” au cîntat balade cum că-l salvează şi acum trebuie să-i pună de parastas: l-au distrus.

Însă asta nu e modernizare pentru că oraşele, cu mici excepţii, sînt în aceaşi situaţie.

Recapitulăm:

• Între 1989 și 2014 am pierdut vreo 860 mii de cetățeni. Cam 20 % din populație. A cincea parte.

• După 2014 situaţia s-a înrăutăţit: “Migraţia a devenit ciuma care consumă Moldova: 106 persoane migrează peste hotare zilnic”, potrivit unui studiu realizat la solicitarea BBC.

• Numărul populației din R. Moldova a ajuns la nivelul anului 1959.

Concluzie:

În 26 de ani de independenţă şi tranziţie spre nicăieri RM a pierdut peste 20 % din populație. Nu a fost nici foamete, nici război, nici sub ocupaţie.