Blocul pentru Locuire a discutat, la Macaz, despre tendințele de comodificare și gentrificare a locuinței
Three decades of neoliberal economic policies continuously generate enough misery in the lower regions of the social and physical space that is hard to imagine an end to structural-adjustment-generate disorder. As social insecurity multiplies, so will unrest; and so will the operation of the state’s fists, kicks, and elbows. / Javier Auyero. ʻVisible Fists, Clandestine Kicks, and Invisible Elbows: Three Forms of Regulating Neoliberal Povertyʼ, European Review of Latin America and Caribbean Studies 89, October 2010.
Joi 15 martie 2018, a avut loc (la Macaz) dezbaterea ʻViitorul Locuirii în Era Evacuărilorʼ. La discuție au participat Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, E-Romnja, Căși Sociale Acum, Gazeta de Artă Politică și Dreptul la Oraș-Timișoara, pe scurt, Blocul pentru Locuire. Sigur, s-a vorbit pertinent și cu argumente solide despre gentrificarea orașelor și segregarea socială, despre evacuări și criza acută a locuințelor sociale, despre ʻdeposedări și ocuparea spațiilor publice de către interesele elitelor financiareʼ – au luat cuvântul, printre alții, Enikő Vincze (Căși sociale acum), Veda Popovici (Gazeta de Artă Politică), cei de la Dreptul la Oraș etc. S-a subliniat că în epoca postcomunistă, similar cu vechile tendințe din lumea capitalistă, nevoia de locuire a oamenilor este ignorată. Din moment ce locuințele sunt tranzacționate ca orice marfă (societatea de consum & spectacolului), ca simplu mod de a obține profit, locuințele sociale și cele subvenționate de stat au devenit treptat un lux tot mai la greu accesibil celor de la baza piramidei sociale. Tot mai mulți oameni fără capital economic, cu slujbe mărunte și prost plătite, au devenit vulnerabili în această epocă a laissez-faire-ului și marketizării. Este lesne de înțeles că cei care stăteau (o parte încă mai stau) în locuințele naționalizate au fost (și sunt) cei mai vulnerabili. S-a vorbit despre această lume extrem de fragilă, aflată mereu la mâna autorităților locale și centrale. S-au dat numeroase exemple privind evacuările și precaritatea locuirii din orașe precum Cluj-Napoca, Timișoara sau Constanța. În sală au fost prezenți și câțiva cetățeni de etnie romă din Focșani, odiseea lor locativă, cu luptele lor insistente cu autoritățile locale din orașul vrâncean, fiind una extrem de ilustrativă despre modul în care autoritățile își tratează cetățenii în această epocă a neoliberalismului & capitalismului insolent.
La Focșani, peste 350 de cetățeni români de etnie romă (aproximativ 0,5% din populația orașului), care locuiesc într-un bloc social ce aparține primăriei, s-au trezit, în toiul iernii, cu utilitățile tăiate (apă, gaz, electricitate). Motivul? Neplata utilităților. Au fost tratați la pachet, toți și cei buni platnici și cei răi platnici, nu s-a ținut cont de aspectele sociale ale fiecărui caz, nimic. După cum se poate bănui, în aceste blocuri sociale nu există contoare individuale, totul este la comun. La sfârșitul lui februarie, cu temperaturi de – 20o C, oamenii au trebuit să trăiască în aceste condiții înjositoare pentru specia umană. Copiii s-au îmbolnăvit, la școală li s-a spus că sunt pestilențiali, put, că trebuie să se spele etc., etc. Drumurile acestor oameni la primărie au devenit pierdere de vreme, o lungă așteptare fără rezultat. Sunt similitudini frapante cu cea ce se întâmplă în altă parte a lumii, în Argentina. La fel ca în România, în Greater Buenos Aires, în barrios o imensă pletoră de săraci, amplificată imediat după o injecție generoasă de neoliberalism, se chinuie să subziste, drumurile lor și așteptarea îndelungă la ușile, mereu închise, ale serviciilor sociale fiind de acum bine-cunoscute. Într-un articol din European Review of Latin America and Caribbean Studies, vezi mai sus, Javier Auyero ne spune o poveste horror, o combinație de Kafka, Marx, Bourdieu, Tilly, o narațiune dostoievskiană despre ʻumiliți și obidițiʼ. Sunt frapante asemănările dintre cele două spații aflate la mii de kilometri distanță: Buenos Aires versus Vrancea & Focșani. Mirarea trebuie exclusă. Firul vizibil care unește cele două lumi este unul și același: capitalism for all seasons, regula de aur a profitului. Neoliberalismele trecute (Thatcherism & Reganism: deceitful, manipulative and greedy), continuate în vremea din urmă, nu fac decât să adâncească și mai mult o segregare socială inerentă logicii capitalismului.
Ceea ce se întâmplă la Constanța, cu locuințele sociale, construite pe faleză și ocupate de oameni ce au în parcări mașini 4X4 (Se dau multe puncte pentru cei care solicită astfel de locuințe celor care au un doctorat. A venit timpul ca și categoriile sociale precare de la periferia orașelor noastre să se apuce, pentru orice eventualitate, de câte un doctorat?), la Cluj-Napoca (zona Cantonului), la Timișoara sau aiurea sunt exemple ce pot fi multiplicate la infinit. Gentrificarea zonelor centrale (și numai) ale marilor orașe de la noi adâncește și mai mult această criză a locuirii, pune în situații tot mai dificile din ce în ce mai mulți oameni, împinși tot mai mult la marginea societății, marginalizații și exclușii capitalismului postcomunist. Ce-i de făcut? Ce s-a realizat concret până acum?
Nu foarte mult: legislația este împotriva celor săraci. În mod categoric, munca celor de la asociațiile amintite mai sus merită contabilizată ca atare. Este un efort nu tocmai ușor și acesta nu poate fi neglijat. Se editează un ziar, Cărămida. Ziarul dreptății locative (vezi un interviu al lui Enikő Vincze cu Vasile Ernu în Baricada). Sunt și alte asociații (de juriști etc.) care încearcă din răsputeri să-i apere pe acești oameni de abuzurile făcute în numele omnipotentei legi a pieței, a profitului. În cazul particular de la Focșani, ROMAJUST, asociația juriștilor romi, se ocupă de partea legislativă a acestei ʻcanonadeʼ dintre cetățeni și autorități. E o lumea a particularului & individualului. Autoritățile sunt almost insesizabile, pe ele nu le interesează problemele sociale dintre cele mai stringente. Poate fi agenda publică ocupată și cu această problemă locuirii? Sau cum se poate lupta cu o legislație indisolubil subsumată logicii neoliberale? Am vorbit cu Enikő Vincze, un om ce se bate continuu cu autoritățile pentru drepturile oamenilor deposedați, despre acest aspect:
Aurelian Giugăl (AG): Enikő Vincze, iată, deja se cunosc multe despre capitalismul post-1989, de la comodificare, gentrificare, segregare socială etc., etc. În ceea ce privește modul de locuire, calitatea locuirii, vedem că și aici totul este prins în acest vârtej al mecanicii capitaliste. Întrebarea mea este simplă: ce se poate face pentru a corecta serios acest modus vivendi economic și politic? Se pot face presiuni mai mari asupra politicilor statului?
Enikő Vincze (EV): Practic asta e înțelepciunea capitalismului. El știe să vină mereu cu soluții la propriile probleme, care soluții apoi creează alte probleme și iar găsește soluții prin care salvează ca sistem. Nu știu, n-aș intra aici în speculații pentru că nu știu precis de cum anume e posibil să schimbi sistemul ca atare. De ce ne simțim noi jucători foarte mici în tot acest peisaj derivă din faptul că observăm că asistăm de fapt la procese globale. Modul în care se construiește capitalismul în România după 1990 reflectă practic modul în care capitalismul a devenit global, încorporând și fostele state socialiste în piața globală. Sunt niște forțe majore față de care noi jucători locali mici nu cred că avem vreo șansă să schimbăm mersul lucrurilor. Instituțiile financiare internaționale, inclusiv Uniunea Europeană, joacă dur acest joc al condiționării statelor slabe, cu mai puțină putere pe piața globală, de a lua anumite măsuri, anumite politici – privatizarea din toate domeniile, comodificare, financializare (inclusiv a locuirii). Eu la vârsta mea m-aș bucura dacă aș vedea măcar niște măsuri cu adevărat social-democrate implementate, unele care să corecteze măcar parțial sistemul de redistribuire. Spun acest lucru cu conștiința că asta, desigur, nu înseamnă ceva puternic anti-sistemic. Poate însemna doar un nou ciclu de îmbunătățire a dreptății sociale și a sistemului de redistribuire, dar după câtva timp ciclurile neoliberale pot reveni în forță.
AG: În contextul românesc postcomunist, de dezintegrare socială rapidă, chiar și munca acestor grupuri de acțiune, încă invizibile la o scară mare (cum ar fi presa centrală), devine importantă. Într-o lumea extrem de hedonistă, care renunță foarte greu la plăcerile-i, la timpul ei, munca unor oameni care încearcă să corecteze ceva trebuie susținută de cât mai mulți.
EV: Sunt complet de acord. Ce putem face împreună e să punem împreună experiențele trăite ale acestor nedreptăți, inclusiv locative, cu analize care demonstrează cum aceste experiențe personale sunt de fapt rezultatele unor decizii politice. Aici văd eu colaborarea dintre intelectualii publici și oamenii care sunt direct afectați de cele mai brutale nedreptăți. O conștientizare ca un proces comun, de învățare comună. Să analizăm, să înțelegem și apoi să ne mobilizăm. Poate în aceste insule relativ mici să reușești să aduci mai multe forțe, care mai apoi să facă valuri. O masă critică care să pună o presiune și mai mare.
Într-o discuție avută loc pe 12 martie 2018, după încheierea ședinței Consiliului Local Cluj-Napoca, primarul Emil Boc o îndemna pe o femeie cu 5 copii să își pună bani deoparte pentru plata chiriei:
Primar: …puneți și voi deoparte niște bănuți și rămâneți în chirie. Atâta lume stă în chirie în Cluj.
SM: Cu venitul minim și cu cinci copii, nu vom putea face asta.
Primar: Ți-am spus eu să faci atâția copii? Înainte să faci atâția copii, trebuie să te gândești ce le vei da de mâncare, unde vor locui.
Este modul de a gândi al administrației locale din orașele românești, mână în mănă cu politicile economice și sociale postcomuniste. Pentru schimbări de substanță sunt necesare multe ingrediente, coalizarea grupurilor de stânga însemnând doar primul pas. Și nu cel mai important.
