Statul social. Scurtă istorie

Recenzia cărţii ”Statul social. Teorie, Provocări, Reconstrucţie” de Aristide Cioabă

(foto: Emanuel Copilaş)

Aristide Cioabă, Statul social. Teorie, Provocări, Reconstrucţie, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2011

Trebuie să recunosc: am început această carte având anumite aşteptări care, din păcate, nu mi-au fost confirmate. Totuşi, ţinând cont că avem de-a face, din câte ştiu, cu singura monografie de acest gen din România dedicată statului social, lucrarea merită prezentată şi analizată, măcar în linii mari. Înainte de a intra în conţinutul cărţii, ţin să subliniez un aspect decent, ba chiar onorabil. Autorul nu ezită să prezinte publicului volume pe care le-a publicat înainte de 1989 şi de care, în treacăt fie spus, am cunoştinţă, utilizându-le în alte împrejurări.

O variantă adăugită şi îmbunătăţită a volumului publicat în 1999 cu un titlu uşor diferit (Statul social. Teorie, acţiune, contestare), prezenta lucrare îţi propune să investigheze resorturile intelectuale şi politice ale statului european al bunăstării, precum şi formele distorsionate sub care acesta se încăpăţânează să existe şi în prezent. Ar fi fost de dorit o analiză mai amplă a cauzelor economice, geopolitice şi ideologice ale degradării statului bunăstării în anii 1970 şi 1980, dar şi o comparaţie între interdependenţa existentă între modelul social postbelic din Europa de Vest şi statele socialiste est-europene, la rândul lor variante autoritare şi incomplete ale statului social occidental, măcar până în ultimul deceniu al existenţei lor.

Cioabă afirmă încă din primele pagini ale cărţii că statul bunăsătării reprezintă un proiect capitalist, nu unul comunist: „Statul social apare şi funcţionează pe temeiul societăţii capitaliste democratice, ca o cerinţă de corectare şi limitare a liberalismului excesiv. El nu este decât în mod indirect şi parţial/superficial rezultatul inspiraţiei teoretice socialiste, care în variantele sale radicale (marxist-leninistă), viza un alt tip de societate şi de stat, opusă celei capitaliste liberal-democrate” (p. 8). Putea fi mai nuanţat aici, mai puţin tranşant, în sensul că statul bunăsătării a apărut printr-o luptă continuă, încă din secolul al XIX-lea, a muncitorilor şi a sindicatelor împotriva capitalului european susţinut de state autoritare, grevate de inegalităţi sociale profunde, nu ca un proiect deliberat ale elitelor politice şi economice. Dar probabil nevoia instinctivă de a se disocia de trecut îl constrânge pe autor să adopte poziţii de o moderaţie inutilă, care intră în conflict uneori cu probitatea ştiinţifică. Nu e vorba aici de aducerea în discuţie a unor trăsături de caracter sau a unor culpe personale care poate există, poate nu, respectiv de a pedala în direcţia unui moralism individual steril, ci de a pune în lumină, chiar dacă sincopat şi fugitiv, presiunile unei opinii publice excesiv-justiţiare care se vrea democrată. Altfel, sunt de acord că vorbim, în cazul statului social, despre „asumarea de către stat a unor funcţii şi răspunderi proprii în materie de politică socială, vizând asigurarea mijloacelor materiale, educative şi asistenţei sanitare care să garanteze condiţii minime şi decente de viaţă cetăţenilor săi” (p. 57).

După trecerea în revistă a keynesianismului şi a marxismului revizionist de la începutul secolului XX, respectiv modelele sociale german şi suedez, printre altele, autorul analizează renunţarea la marxism a social-democraţiei germane, care, în 1959, a luat atitudine împotriva maximei marxiste a exproprierii expropriatorilor pe motiv că patronii sunt mai puţin importanţi în cadrul capitalismului contemporan decât managerii. Pe cale de consecinţă, nu am avea nevoie de mai mult stat, mai multă naţionalizare, mai multă proprietate publică, ci de „democratizarea procesului de decizie în economie” (p. 151) şi de continuarea reformelor până când capitalismul va lăsa în mod paşnic locul unui socialism matur, democratic şi reprezentativ pentru toate categoriile sociale. Acest lucru putea fi valabil pentru Germania Federală a anilor 1960, dar cu siguranţă nu este valabil pentru Europa de Est postcomunistă, de exemplu, în special pentru România, unde asaltul ideologic al neoliberalismului a dezmembrat sistematic proprietatea publică în numele unui fundamentalism al pieţei libere pentru care orice plasă de protecţie socială era asociată pavlovian cu o mentalitate rezidual comunistă. Dacă volumul ar fi fost cu adevărat cuprinzător şi echilibrat, genul acesta de punere în perspectivă nu ar fi lipsit.

La finalul cărţii este luată în calcul, telescopic, şi tranziţia românească. Deşi recunoaşte deteriorarea nivelului de trai în postcomunism şi reducerea calităţii serviciilor publice, în special în sectoare ca sănătatea, respectiv manipulările discursive ale guvernanţilor din perioada crizei economice globale, care au accentuat polarizările sociale pentru a abate atenţia de la problemele sociale, încercând totodată să identifice în mod convenabil şi într-o perspectivă electorală care se profila a fi tot mai sumbră ţapi ispăşitori (săraci, asistaţi social, pensionari) – autorul consideră că statul român şi-a îndeplinit, în linii mari, rolul social. Asta deşi alte voci, cum ar fi acelea ale sociologilor Cătălin Zamfir sau Vladimir Pasti, subliniază că România a alocat în anii 1990 cel mai mic buget cheltuielilor sociale în raport cu celelalte state est-europene, statul român abandonându-şi practic funcţia socială, a cărei aparenţă a păstrat-o totuşi din raţiuni pur electorale.

În sfârşit, să oferim cuvântul final autorului, menţionând încă o dată că prezentul volum nu oferă din păcate ceea ce titlul anunţă, nefiind altceva decât o modestă compilaţie de curente teoretice şi abordări sterile, lipsită de curaj şi de analiza comparativă de anvergură atât de necesară unui astfel de demers ambiţios, dar în cele din urmă ratat. „Statul social, în expresia sa democratică ilustrează posibilitatea extensiei relative a intereselor generale, dar şi necesitatea unui echilibru rezonabil între privat şi public, între libertăţi şi obligaţii, între stat şi societate/individ. Prea puţin stat se poate dovedi în anumite condiţii societale un handicap pentru asigurarea existenţei biologice a oamenilor şi menţinerea păcii civice şi sociale. Prea mult stat poate deveni în alte condiţii un obstacol în utilizarea înzestrării şi iniţiativei indivizilor pentru satisfacerea nevoilor umane şi a progresului social în genere. Încă o dată, măsura justă a îmbinării intereselor societăţii cu cele ale indivizilor pare mai plauzibilă în cazul funcţionării mecanismelor democratice de guvernareşi formelor libere de agregare a intereselor, decât în absenţa lor şi în cazul exercitării autoritare a puterii de stat. Abordările mai recente dezvăluie că pericolul transgresării echilibrului public-privat, cu consecinţe negative asupra eficienţei utilizării resurselor societăţii, nu ocoleşte nici chiar statul democratic social. «Umflarea» aparatului birocratic de stat şi manifestarea birocraţiei ca grup de interese autoalimentează, de la un punct încolo, cererea crescândă de stat şi cheltuieli publice nu neapărat în scopul protecţiei sociale a celor defavorizaţi, ci al protejării unor interese corporative influente. Rămâne ca echilibrul necesar să fie degajat prin metode instituţionale democratice, transparente” (pp. 292-293).

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor şi conducător de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *