Enikő Vincze: La ziarul ”Cărămida” ne luptăm pentru dreptul la locuire

Vasile Ernu stă de vorba cu membra echipei ziarului ”Cărămida” din Cluj care problematizează problemele locuirii şi căută soluţii prin garantarea oamenilor dreptul lor la oraş

Zona Pata Rât din Cluj Napoca e de mare interes pentru ziarul Cărămida (foto: Dan Perjovschi, CC BY-SA 4.0, via Wikipedia Commons)

Enikő Vincze este doctor în filosofie (2017). În momentul de faţa ea este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care se ocupă cu cercetări despre naţionalism, feminism, excludare socio-teritorială şi marginalizare, inegalitate locuirii, rasializarea excluderii sociale şi altele. Este activistă pentru dreptul la locuire la Fundaţia Desire, începând cu 2010. În 2017 Vincze a participat la infiinţarea ziarului ”Cărămida”, care se ocupă cu dreptul la oraş şi dreptul la locuire.

Zilele acestea am primit prin poştă de la Cluj ziarul Cărămida – Ziarul dreptăţii locative. Felicit echipa pentru un astfel de material mediatic important. Dragă Enikő Vincze, spune-mi te rog care e scopul şi miza acestui ziar?

Cărămida este un instrument al inițiativei ”Căși sociale ACUM!” Ne propunem ca inclusiv prin intermediul ziarului să transformăm campania începută în 2016 de Fundația Desire pentru impunerea drepturilor legate de locuire, într-o mișcare activist-politică pentru dreptate locativă. Pe lângă acțiunile noastre stradale, o vreme ne-am adresat municipalității clujene cu propuneri privind modificarea criteriilor de atribuire a locuințelor sociale și de creștere a fondului de locuințe sociale/publice. Apoi, constatând că acestea nu au adus rezultatele dorite, în ultimii doi ani am pornit acțiuni în justiție împotriva ei. Cele din urmă s-au bazat pe analiza comparativă a legislației locuirii și a deciziilor Consiliului Local în domeniu, precum și a destinului a peste 100 de solicitări de locuințe sociale depuse anual la Primăria Cluj-Napoca din partea persoanelor cu domiciliul în Pata Rât. În acești termeni avem deocamdată o relativ mică, dar simbolic importantă victorie, decizia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din octombrie 2017 care denunță caracterul discriminator al criteriilor de atribuire de locuințe sociale adoptate de Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Am scris despre asta în primul nostru număr în rubrica „Ne face justiția dreptate?”, vorbind despre acest lucru și în filmul cu același titlu realizat de Ioana Bălănescu tot în octombrie 2017.

Este clar, deci, că dintotdeauna urmăream să generăm schimbare în acest domeniu în favoarea celor nedreptățiți de sistem. Dar, precum avansam în gândirea noastră despre cauzele problemelor locative și despre impactul propriilor acțiuni, redirecționam și practica noastră activistă. Azi, miza ziarului ”Cărămida” este de a ajunge la cât mai multe persoane care trăiesc efectele crizei locuirii și ale nedreptății locative în orașul Cluj, dar nu numai. De aceea ziarul apare atât în format tipărit, cât și în format online. Pentru că, ca să se schimbe efectiv ceva în acest domeniu, este nevoie de presiunea celor mulți. Doar astfel se poate impune o politică a locuirii care să acorde atenție față de nevoia de locuire a celor care nu au resurse pentru a achiziționa locuințe de pe piață. Vrem să contribuim la conștientizarea faptului că problemele de locuire ale lucrătorilor nu sunt probleme personale, ci sunt probleme rezultate din decizii politice ce servesc interesele celor care fac avere din investiții în crearea de locuințe, și îi defavorizează pe cei mulți. Astfel vrem să contribuim la mobilizarea celor din urmă pentru a revendica soluții politice de la actorii care crează această criză și injustiție, printre ei autoritățile administrației publice, dezvoltatorii imobiliari și creditorii ipotecar-bancari. De aceea, ziarul ”Cărămida” are rubrici cum sunt cele „În hol la primărie” sau „Camera mare”, în care descriem ce se întâmplă în domeniul locuirii în instituțiile unde se iau deciziile politice la nivel local și național și cum am putea forța mâna decidenților.

Voi vă ocupaţi în principiu de problemele dreptului locativ în Cluj, dar este un demers important pentru toată ţara. În ce constă acest “drept la locuinţă”? Am o vagă impresie că noi nu înţelegem multe dintre drepturile fundamentale, iar acesta pare a fi un drept esenţial…

În accepțiunea mea, dreptul la locuință înseamnă imperativul de a satisface nevoia oricărui om de a locui în condiții care îi asigură un trai ce se consideră a fi adecvat de către societatea în care trăim. Acolo unde este promovat, el se înscrie în setul de drepturi social-economice pe care statul ar trebui să le asigure cetățenilor, adică ca un drept pozitiv, diferit față de drepturile civico-politice. Sau, în relație cu categoriile marginalizate, el se poate aplica și ca o măsură afirmativă care are menirea să rebalanseze dezavantajele sistemice cu care acestea se confruntă. De ce este dreptul la locuință un drept fundamental al omului? Ca să recunoaștem acest lucru, este suficient dacă ne gândim la faptul că cei care nu au un acoperiș deasupra capului, sau cei care locuiesc în mediu poluat, sau cei care trăiesc în locuințe umede, reci, întunecate, fără apă curgătoare sau fără electricitate, sau cei care sunt în permanență amenințați de demolare și evacuare, au o speranță de viață mai redusă. Sau să admitem că sărăcia monetară a celor 25% din populația țării nu se datorează doar veniturilor reduse, ci și costurilor mari ale locuirii, astfel încât cei sărăciți prin exploatarea muncii lor își pot permite doar condiții inadecvate de locuire ce le limitează și accesul la restul resurselor necesare vieții.

Pentru a nu crea falsa impresie că lupta noastră ar fi o luptă pur legalistă și formalistă, în revendicările noastre utilizăm atât termenul de drept la locuință, cât și cel de dreptate locativă, care, ambele, în accepțiunea noastră sunt asociate cu idealuri precum egalitatea socială, non-exploatarea economică și anti-rasismul. Când solicităm respectarea dreptului la locuință sau dreptate locativă, de fapt revendicăm condiții economice și decizii politice care fac posibil ca toți oamenii, independent de clasa socială de care aparțin și de venitul pe care îl obțin, să poată să aibă în mod efectiv acces la locuință. Dar dacă atât piața de locuințe, cât și piața muncii, ambele susținute prin politică de stat, împing lucrătorii pauperizați în poziții subalterne, atunci ei nu vor avea oportunitatea să fie auziți de decidenții politici. Din contra, le va fi tot mai dificil să ajungă să își revendice drepturile, fiind stigmatizați ca persoane care nu sunt în stare să își facă rost de o locuință. Experiența trăită a deposedării de locuință adecvată va deveni o problemă politică abia atunci când se va tematiza astfel, și când persoanele deposedate vor reuși să se elibereze de sub această stigmă. Din acest motiv sunt ferm convinsă, că lupta pentru dreptul la locuință, ca și lupta pentru drepturile muncii, necesită transformarea experiențelor directe în revendicări politice, dar și solidarizarea mai multor persoane din poziții de clasă și de statut social diferite. De aceea, pe paginile ziarului ”Cărămida”, articole scrise de Maria Stoica sau Ana Adam (locuitori pe strada Cantonului și, împreună cu Alexandru Mureșan, activiste în mișcarea Căși sociale ACUM!), sau articolul scris de colaboratoarea noastră din Barcelona în rubrica „Strada nu este acasă” sunt completate de rubrica „Chiria este prea scumpă”, în care Vlad Mureșan scrie despre Asociația Chiriașilor Cluj ce este o inițiativă a unor persoane din clasa de mijloc de jos.

Poţi te rog să-mi spui succint care ar fi cauzele “crizei locuirii” de la noi?

Primul număr al ziarului Cărămida l-am publicat cu ocazia forumului pe care l-am organizat în Cluj în octombrie 2017 cu tema „Locuințe publice – răspuns la criza locuirii”. Criza locuirii se manifestă în diverse fenomene, acestea având cauze diverse. Pe primul loc aș aminti stocul foarte redus de locuințe publice și sociale în toată România cu efecte dramatice în marile orașe atrăgătoare de forță de muncă îndatorată pe viață sau supraîncărcată datorită costurilor foarte mari ale locuirii. Această stare de fapt se explică nu doar prin privatizarea masivă a fondului locativ începută din anii 1990, dar și prin lipsa de investiții publice în acest domeniu, sau retragerea statului din rolul său de dezvoltator de locuințe într-un rol de creator de mecanisme producătoare ale pieței de locuințe. Un lucru absolut necesar pentru transformarea socialismului de stat în capitalism neoliberal și pentru integrarea României ca piață emergență în circuitul global al capitalului. Apoi, trebuie să amintim în acest context un alt fenomen sistemic, cel al transformării locuinței în marfă sau al predominării valorii de schimb a locuinței față de valoarea sa socială. Comodificarea locuirii se explică prin faptul că, în condițiile în care locuințele publice dispar, investițiile în construirea de locuințe aduc profit mare și rapid dezvoltatorilor pe piața nereglementată a prețurilor. Dar ea se datorează și modului în care băncile, în vederea acumulării capitalului financiar, susțin prin credite ipotecare prețurile de pe piață, ascunzând incapacitatea forței reale de cumpărare a populației. Astfel de fenomene sunt prezentate și analizate cel puțin în două dintre rubricile ziarului Cărămida. În primul său număr, „În fața blocului” a prezentat actul constitutiv al Blocului pentru Locuire din România, iar în numărul doi campania anti-financializare a Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire și a Coaliției Europene pentru Dreptul la Locuință și Dreptul la Oraș. Rubrica „Dezvoltatorii și casele noastre” în primul număr a alocat spațiu pentru povestea Leontinei Lingurar și Elisabeta Farkas de pe strada Cantonului respectiv de pe strada Stephenson despre cum se curăță zonele centrale ale orașului de locatari săraci; iar în al doilea număr pentru articolul meu despre „Cum a devenit locuința marfă” care discută succint tendințele dezvoltării fondului privat de locuințe prin dezvoltatori imobiliari în orașul Cluj.

Mai departe, dacă admitem că faptul că 25% din populația țării trăiește din venituri sub pragul sărăciei și că România are cea mai mare inegalitate de venituri între minimul şi maximul de venituri realizate de cei care muncesc, sunt manifestări ale crizei chiar și în perioade ale creșterii economice, atunci trebuie să recunoaștem că și fenomenul locuirii sărace este parte din fenomenul crizei locuirii. La rândul său, locuirea săracă și precară înseamnă locuire în condiții de privare materială, inaccesibilitatea ca preț a unei locuințe adecvate, supraaglomerarea locuinței, riscul de a fi evacuat sau evacuarea efectivă din locuință fără alternativă locativă, traiul în locuințe neconvenționale fără acte legale și transformarea celor fără domiciliu în persoane care nu au acte de identitate ce le-ar asigura drepturi cetățenești depline. Despre gravitatea fenomenului evacuărilor din toată țara scriu George Zamfir în primul număr, precum și Vasile Gâlbea în cel de al doilea număr al ziarului ”Cărămida”. Personal consider, că locuirea săracă și precară este un răspuns sistemic la nevoia de locuire în rândurile lucrătorilor cu venituri reduse care caută spații locative convenabile unde să își reproducă forța de muncă ieftină. Până când sistemul va avea nevoie de această forță de muncă, va exista și locuire pauperă și zonele de locuire defavorizate vor continua să se formeze în orașele mari și medii ce vor împinge către margini persoanele sărace (auto)identificate de etnie romă. Fenomenul rasismului instituționalizat manifestat în cazul evacuării de pe strada Coastei din Cluj-Napoca în 2010 este surprins în rubrica „Nu în curtea mea”, din primul număr al ziarului ”Cărămida”, de alți doi activiști ai mișcării ”Căși sociale ACUM!”, Alexandru Greta și Petru Greta, un fost respectiv actual locatar al caselor modulare din zona Pata Rât.

Ştiu că voi discutaţi mult şi despre “Dreptul la oraş”. Îmi poţi spune cîte ceva despre acest drept şi despre miza lui?

Discuția despre dreptul la oraș este de fapt discuția despre al cui este sau cui îi aparține orașul în sens efectiv și în sens potențial. Clujul! Al cui este Clujul”, este una dintre întrebările majore ale „Manifestului de la Cluj împotriva evacuărilor de pretutindeni”. Acesta a fost publicat în numărul doi al ziarului ”Cărămida” și a fost prezentat în stradă de echipa ”Căși sociale ACUM!” coordonată în acest demers de regizorul Lorand Maxim în 17 decembrie 2017:

„Clujul e al oamenilor cu bani! Clujul este un oraș de lux care îi aruncă pe cei săraci la gunoi. Clujul – Capitala Tineretului Evacuat! Clujul îi ține la margini pe cei care fac muncile grele! Clujul primarilor rasiști și tirani. Clujul sufocă locuitorii cu rampele sale toxice de deșeuri! Clujul este acolo unde poliția și jandarmeria alungă florăresele! Clujul nu doarme! Clujul, intră peste tine! >>> SUNT CLUJEAN DAR NU-MI PERMIT! ORAȘ DE LOCUIT NU PENTRU PROFIT! <<< „

Dacă orașul și urbanizarea întruchipează condiții și surse adecvate de muncă, de locuire și de petrecerea timpului liber sau cel puțin promite o dezvoltare în vederea creșterii bunăstării, atunci dreptul la oraș înseamnă un drept la aceste condiții și resurse ale vieții. Respectiv, dreptul la oraș înseamnă că tu ca persoană, indiferent de clasa socială în care ești plasată sau de statutul tău social pe care îl obții, indiferent de etnie, genul sau vârsta ta, ai dreptul să ai parte din resursele ce se consideră a fi valoroase într-o societate la un moment dat. Dar mai înseamnă că ai loc la mesele puterii la care se negociază distribuirea acestora și folosirea bunurilor publice, adică ești recunoscut/ă ca un actor care contează în acest proces. Mai departe, dreptul la oraș constă și în dreptul de a imagina un alt fel de oraș, în care, de exemplu: dezvoltatorii imobiliari oferă un procent din apartamentele create de ei fondului de locuințe sociale; primăria alocă terenuri și/sau clădiri vacante cu destinația de locuințe sociale; foste imobile ale unor fabrici privatizate, dar menținute în stare de ruină în așteptarea ca valoarea lor imobiliară să crească, sunt expropriate pentru a produce locuințe sociale ca obiecte de utilitate publică; niciun om nu se evacuază fără a primi o locuință alternativă adecvată; guvernarea locală și cea centrală colaborează în vederea asigurării de fonduri publice pentru construirea de locuințe sociale; se oprește privatizarea fondului locativ public; se plafonează chiriile private; administrațiile publice locale solicită și ministerele aprobă trecerea sub administrarea celor dintâi clădiri fond de stat cu scopul ca ele să fie transformate în locuințe sociale; se urmărește decomodificarea locuirii și primordialitatea valorii sociale a locuinței. Lupta pentru dreptul la locuință ca parte din dreptul la oraș are, deci, mize mult mai mari decât o bătălie sau alta pentru modificarea legii locuinței, sau un caz sau altul în instanță care contestă caracterul nelegal și discriminator al criteriilor de atribuire de locuințe sociale, și astea fiind, totuși, demersuri importante.

Azi, în lume, sunt multe mișcări sociale care se concep sub imperativul dreptului la oraș ca revendicare politică cu mizele unei critici anti-capitaliste. Și mai mult, observăm cum, deja, instituții internaționale prestigioase, își asumă idealul dreptului la oraș, depolitizându-l și transformându-l în instrumentar al dezvoltării pe scenele capitalismului global. Mai mulți intelectuali publici progresiști consideră că lupta pentru dreptul la oraș are potențialul de a deveni o platformă ideatică mobilizatoare în capitalismul financiar contemporan care produce în mod sistematic crize imobiliare ciclice ce afectează în mod dramatic tot mai mulți oameni peste tot în lume. Ne propunem ca în numerele următoare ale ziarului Cărămida să discutăm și despre aceste valențe ale problemei.

Ştiu că la Cluj, oraş etalon al succesului în România – dar care are poate cea mai mare problemă nerezolvată cum este faimosul Pata Rît – vă războiţi cu primarul Boc. În ce constă acest “război”? Care este situaţia de acolo şi ce solicitaţi voi?

Pornind de la situațiile locative existente în Pata Rât, cu mult înainte de Campania ”Căși sociale ACUM!” și de apariția ziarului Cărămida, începând din 2010, prin acțiunile noastre anti-ghetoizare și anti-rasism din Cluj, militam pentru dreptul persoanelor de etnie romă de a nu fi forțate să locuiască în zone toxice, pentru dreptul lor de a nu fi evacuate forțat adică să nu fie lăsate fără adăpost și de a nu fi împinse în spații marginale și izolate de restul orașului, sau pentru dreptul lor de a fi recunoscute ca fiind persoane îndreptățite de a avea acces la resursele unui municipiu cu o dezvoltare economică cu care acesta se mândrea la nivelul României. Pe un plan mai general, observam cu ochi critici cum administrația Boc a devenit tot mai prietenoasă cu dezvoltatorii imobiliari și investitorii privați, s-a avântat tot mai mult în competiții pentru câștigarea titlului de capitală europeană în diverse domenii, și a început să se complacă în statutul de garant al orașului magnet cu cele mai scumpe chirii din țară. „Războiul” ”Căși sociale ACUM!” față de această administrație constă în solicitarea creșterii fondului de locuințe sociale/ publice și modificarea criteriilor de atribuire ale acestora astfel încât ele să servească nevoia de locuire a persoanelor cu venituri mici și care trăiesc în condiții inadecvate și în nesiguranță. Pe de altă parte, prin articolele lui Péter Máthé din rubrica „Arhitectură socială” a ziarului ”Cărămida” ne propunem să demontăm ideea falsă conform căreia locuințele sociale ar trebui să fie niște construcții de proastă calitate atunci când sunt dedicate persoanelor sărace; dar și convingerea de pe la noi că locuințele dedicate acestor persoane, în cazul în care ar fi de calitate mai bună, ar putea fi produse doar prin proiecte din fonduri europene sau alte fonduri nerambursabile. Sperăm că exemplele din alte țări prezentate în aceste articole vor fi auzite de administrația clujeană atât de doritoare să dovedească, cel puțin în alte teme, că ghidează dezvoltarea orașului prin modele occidentale.

Acum ceva timp discutam despre starea degradantă de la Pata Rît. Care mai este situaţia actuală şi cum crezi că se pot rezolva problemele acelei comunităţi aflate într-o situaţie tragică?

Nu aș reveni aici la discuția noastră de data trecută, unde mi-am prezentat părerea pe care nu mi-am schimbat-o de atunci. Aștept să vedem împreună când și cum își asumă administrația publică locală rezolvarea acestei probleme create și de ea însăși. În schimb, doresc să accentuez aici, că echipa ”Căși sociale ACUM!” include mai mulți locuitori din zonele de locuire săracă și precară din Cluj, inclusiv din zona Pata Rât, care luptă alături de intelectuali publici din categorii sociale mai privilegiate nu doar pentru cauza celor cu domiciliul în apropierea rampelor de deșeuri, ci pentru interesele tuturor celor care ar fi îndreptățiți să primească locuințe sociale, dar li se neagă în mod sistematic acest drept de către administrația publică locală. Împreună suntem membrii fondatori ai platformei naționale Blocul pentru Locuire alături de FCDL din București și Dreptul la Oraș din Timișoara, dar și membrii ai Coaliției Europene pentru Dreptul la Locuire și Dreptul la Oraș. În continuare ne propunem să creștem ca mișcare, și folosim ”Cărămida” cu acest scop, un ziar deschis oricăror forme de scriitură prin care se pot exprima experiențele nedreptăților locative dar și reflecțiile mai mult sau mai puțin analitice asupra acestora. Fiindcă presiunea în această direcție trebuie să atingă o masă critică pentru ca sistemul să accepte că are nevoie să facă o schimbare. Paradoxal sau nu, cert este că tocmai persoanele aflate în cele mai grave condiții locative sunt active în această mișcare. Cu ocazia unor acțiuni ale noastre am putut auzi cum alți locuitori ai Clujului, care solicită și ele locuințe sociale anual de la primărie, evită să articuleze mesaje revendicative adresate acesteia, din teama ca nu cumva să fie și mai excluși în acest proces. Există însă și semne ale resemnării din partea celor care locuiesc de prea mult timp în condițiile deposedării locative severe, dar și semne ale retragerii din luptă ai celor care reușesc să se mute din zona Pata Rât. Ambele tendințe sunt de înțeles. În plus, traiectoriile activismului politic pentru dreptate locativă nu sunt niciodată și nicăieri unilineare. Unii părăsesc mișcarea pentru ca să i se realăture mai târziu. Alții noi se alătură, toți în funcție de energiile și interesele lor de a face parte dintr-o schimbare majoră. Ceea ce este, însă, dureros pentru mine, sunt încercările venite din diverse părți de a delegitima sau invizibiliza mișcarea noastră, de a ne descuraja și de a ne dezbina.

Cînd vor apărea următoarele numere şi cît de des vreţi să scoateţi acest ziar dedicat unei probleme atît de durute?

Cu începere din octombrie 2017 ne-am propus să publicăm patru numere pe an, în funcție de evenimentele pe care dorim să le marcăm și de la care sperăm să creeze momente bune pentru difuzarea ”Cărămidei”. În cele de mai sus am menționat persoanele care fac parte din echipa redacțională, dar nu trebuie să uităm nici de contribuțiile editoarei Andra Camelia Cordoș și ale artiștilor Dénes Miklósi și Szilárd Miklós care asigură grafica ziarului. Și, desigur, așteptăm noi și noi autori și colaboratori, atât la ziar cât și la mișcare. Primele patru numere le-am planificat astfel: în octombrie am inaugurat primul număr cu ocazia declarării lunii octombrie drept Luna dreptății locative în Cluj și a Forumului pentru locuințe publice al ”Căși sociale ACUM!”. Al doilea număr l-am lansat în 17 decembrie 2017, cu ocazia comemorării a șapte ani de la evacuarea de pe strada Coastei și a declarării acestei zile ca Ziua Împotriva Evacuării. Al treilea număr îl vom asocia cu ziua Ziua Internațională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale și vom publica articole despre manifestări ale rasismului structural împotriva săracilor și împotriva romilor în domeniul locuirii. ”Cărămida” numărul patru va fi dedicat relației între muncă și locuire, și vrem să-l lansăm de 1 Mai, Ziua Internațională a Muncii.

Vasile Ernu

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al edituilor Idea şi Polirom. A ţinut rubrici de opinie în România Liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.
A publicat: Născut în URSS, Ultimii eretici ai Imperiului, Intelighenţia rusă azi, Sectanţii-Mică trilogie a marginalilor, Intelighenţia basarabeană azi, Bandiţii – Mică trilogie a marginalilor.
Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro

Postări asemănătoare


One Comment

  1. Serios ? Pe aia din UK nu i-ati dat in judecata pt ca nu permit romanilor sa doarma mai putin de 5 intr-o camera ? Dna Thunderthentronkh e cadru universitar ? Oyvey !

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat