Vladimir Borţun: Stânga românească are nevoie de un program care să lupte realist pentru o altă realitate

Membrul organizaţiei de stânga Mâna de Lucru a stat de vorbă cu Baricada despre provocările stângii la nivelul României, al Marii Britanii și al Uniunii Europene

Vladimir Borţun la Bilbao (foto: Vladimir Borţun)

Vladimir Borţun a absolvit Filosofie la Universitatea din București (licența în 2008, masterat în 2010). După ce în 2014 a obținut un masterat în Studii Europene la Universitatea din Portsmouth, a lucrat pentru un centru pentru oameni fără adăpost din Londra de Est. În prezent lucrează la un doctorat în științe politice la Universitatea din Portsmouth despre partidele de stânga noi din Europa de Sud. Scrie articole în engleză pentru publicația Partidului Socialist (Anglia şi Ţara Galilor), al cărui membru a devenit în 2013. Vladimir Borţun este membru al organizației politice româneşti ”Mâna de Lucru” (afiliată de Comitetul pentru o Internațională a Muncitorilor).

Vladimir, opțiunea ideologică de stânga e încă privită în România cu multă suspiciune, dacă nu chiar cu resentiment. E firesc, poate, să te întreb, tu când și de ce ai devenit de stânga?

Am devenit de stânga pentru că am avut șansa să am părinți de stânga și cărți în casă care spuneau altă poveste decât propaganda cotidiană de după 1989. Țin minte că pe la 13 ani am citit Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati și după ce am terminat cartea am scris în jurnal, cu emfaza naivă specifică vârstei, „Sunt de stânga. De ce? Pentru că sunt om”. A fost prima dată când mi-am asumat conștient faptul de a fi de stânga. Anul următor am citit Manifestul pentru prima oară și aia a fost. ?

Dacă mă întrebi de ce anume am ales să fiu de stânga, la bază cred că se află, vorba lui Istrati, niște sentimente moral destul de brute, de indignare, empatie, solidaritate. Fără sentimentele morale stânga n-are nici un sens. Însă fără idei și argumente, fără analiză, fără o teorie care să ghideze acțiunea, stânga n-are nicio șansă. Și în asta constă rolul marxismului: să te înarmeze teoretic pentru acțiune, ca să nu rămâi la stadiul de indignare morală, admirabilă în felul ei dar complet redundantă.

Însă cei mai mulți ajung de stânga pentru că îi obligă viața. Vorba aia, capitalismul e cel mai bun dascăl al socialismului, pentru că produce acele condiții materiale care îi fac pe oameni să-și pună întrebări despre felul în care merge societatea, cum e împărțită averea și de ce etc. și să caute răspunsuri la acele întrebări. De-asta vedem tot mai mulți oameni de stânga printre noile generații de la noi, căci – în ciuda unei hegemonii capitaliste agresive, sau tocmai datorită ei – precaritatea, migrația economică, chiriile mari, salariile mici, datoriile la bancă îi fac inevitabil pe oameni să se raporteze tot mai critic la capitalism. E ceva ce intelectualii de dreapta de la noi, care se tot minunează de reziliența ideilor de stânga, nu reușesc să priceapă.

Care sunt principalele probleme care fac ca opțiunea de stânga să fie tot mai des repudiată chiar de către cei pe care ar trebui să-i reprezinte?

Bună întrebare! Bănuiesc că te referi la anumite secțiuni ale clasei lucrătoare care votează pentru dreapta populistă sau fascistoidă. Nu cred că atât opțiunea de stânga e repudiată, cât stânga oficială, mainstream, iar prin asta mă refer la partidele social-democratice și birocrațiile din fruntea sindicatelor, care în ultimele câteva decenii s-au mutat tot mai mult la dreapta, cel puțin pe teme socio-economice. Deci stânga e repudiată azi tocmai pentru că nu mai e de stânga, pentru că liderii săi au capitulat în fața ortodoxiei neoliberale. De pildă, cine îi reprezintă azi în România pe milioanele de lucrători precari din sectorul privat, 60% dintre ei fiind pe salariul minim? Ori pe milioanele plecați la muncă în străinătate? Nici partidul așa-zis social democrat, nici marile confederații sindicale nu se zbat pentru ei. De aceea avem nevoie de organizații noi, ale clasei lucrătoare, care să lupte pentru interesele noastre imediate, pentru salarii decente, drepturi la locul de muncă, locuințe sociale, servicii publice bine finanțate etc. Scuze de truism, dar numai luptând pentru oameni poate stânga să câștige sprijinul lor, că la administrarea societății în beneficiul bogaților oricum se pricepe dreapta mai bine.

Locuind de câțiva ani în Marea Britanie și fiind totodată implicat politic ai putut observa mai bine mișcările de stânga de acolo. Descrie-ne puțin peisajul politic și tipul de mișcare în care te-ai implicat.

Am venit în Anglia în septembrie 2013 și în aceeași lună am intrat în Partidul Socialist. Până la începutul anilor 90, organizația noastră activa în cadrul Partidului Laburist sub numele de Militant Tendency. La mijlocul anilor 80 era probabil cea mai puternică organizație troțkistă din lume, cu peste 8000 de membri cotizanți. Între 1983 și 1986, a controlat consiliul local din Liverpool și a construit mii de locuințe sociale, centre comunitare, terenuri de sport, parcuri, creând astfel mii de locuri de muncă și, totodată, sfidând guvernul Thatcher care se opunea acelor cheltuieli bugetare. S-au făcut și greșeli, normal, însă lupta a fost pierdută pentru că liderii mișcării laburiste nu au sprijinit-o la nivel național. Acela a fost începutul mutației neoliberale a Partidului Laburist, care s-a desăvârșit ulterior sub Blair. Milioane de voturi s-au pierdut în perioada asta, apropo de întrebarea anterioară.

Faptul că Jeremy Corbyn a ajuns liderul partidului indică falimentul acelei mutații în ochii claselor populare, însă partidul rămâne în mare parte controlat de centriști care se trag mai mult sau mai puțin direct din mantaua lui Blair. E un partid scindat în mod fundamental și din cauza asta nu reușesc să profite de pe urma unui context favorabil, în care programul lui Corbyn e foarte popular după nouă ani de austeritate și în care Partidului Conservator trece probabil prin cea mai acută criză din istoria sa. Așadar, e o fereastră de oportunitate pe care Corbyn și cei din jurul său continuă s-o rateze, în principal pentru că nu au luciditatea și tăria să scape partidul de balastul blairist și să invite sindicatele, grupările socialiste, mișcările sociale într-un nou partid cu adevărat de stânga, de masă, care să lupte din nou pentru oameni.

De fapt, situația obiectivă, inclusiv harababura din jurul Brexitului, e atât de potrivnică guvernului, încât o mișcare de tipul vestelor galbene în Franța ar da jos guvernul în mai puțin de o săptămână. Partidul Laburist ar trebui să-și mobilizeze baza în acest sens, însă și-a pierdut vocația de partid-mișcare după 20 de ani de neoliberalism. Dar chiar și așa, cu toate greșelile astea strategice și tactice, laburiștii ar putea fi împinși la guvernare de criza politică din jurul Brexitului. Să vedem ce se întâmplă după votul din Parlament de marți.

Însă, odată ajunși la guvernare, întrebarea e cum vor reuși Corbyn și ai lui să-și implementeze politicile, printre care se numără taxe mai mari pe profit, un milion de locuințe noi la prețuri accesibile, eliminarea contractelor de muncă fără număr fix de ore, învățământ superior gratuit, renaționalizarea căilor ferate și a companiilor de energie etc. Cum vor reacționa la rezistența inevitabilă cu care capitalul și reprezentanții săi din politică și media vor întâmpina aceste reforme? Capitulare de tip SYRIZA sau mobilizare la luptă? Or, pentru luptă ai nevoie de un program și o strategie care să aibă în vedere preluarea puterii – economice și politice deopotrivă – din mâinile minorității care ne conduce. Pe scurt, reformele social-democrate au nevoie de socialism ca să aibă șanse de izbândă.

Cum te poziționezi tu, ca om de stânga, la Brexit. De ce crezi că s-a ajuns aici?

La bază, Uniunea Europeană este un proiect neoliberal și nedemocratic a cărui întreagă arhitectură instituțională servește, înainte de toate, interesele marelui capital vest-european. Nu cred că o analiză de stânga serioasă poate ajunge la o altă concluzie. Am expus argumentele în acest sens în mai multe articole de pe CriticAtac ori în Caietele Echinox. Întrebarea e dacă putem recupera UE dinspre stânga sau nu. Eu cred că nu. UE e la fel de nereformabilă precum capitalismul însuși, fie că ne uităm la balanța de forțe care determină politicile la nivel european, fie că ne axăm pe chestii mai procedurale ca tratatele profund neoliberale și pentru a căror modificare e nevoie de unanimitate în Consiliu etc.

Însă două lucruri fac opoziția față de UE să fie nu o simplă chestiune de principiu, ci o chestiune cât se poate de politică. Unu la mână, opoziția dură a instituțiilor europene față de orice program de guvernare care deviază de la ortodoxia neoliberală – opoziție cu atât mai dură cu cât guvernul în cauză e mai periferic, iar capitularea guvernului SYRIZA a fost concludentă în acest sens. Doi la mână, imperativul de-a nu lăsa dreapta populistă și reacționară să fie opoziția oficială la UE. Stânga a mai luat partea status quo-ului și în trecut, permițând astfel fasciștilor să pozeze în alternativa radicală la sistem (ceea ce n-au fost și nu vor fi niciodată, dar asta-i altă discuție).

Ambele argumente se aplică și în cazul Brexitului. Un guvern Corbyn dornic de renaționalizare s-ar lovi, în cadrul UE, de o serie de legi, directive și reglementări care, în numele „liberei competiții”, au scos statul din ecuație. De asemenea, s-a spus că Brexitul va sufla vânt în pânzele dreptei populiste ori extreme, însă referendumul a scos pe UKIP de pe harta politică – de la 13% în 2015 la 2% în 2017. Ceea ce ar reanima, vorba aceea, acest cadavru în putrefacție e tocmai anularea votului din referendum și organizarea altuia cu complicitatea laburiștilor. De fapt, am putea asista la ascensiunea unor formațiuni mult mai hidoase decât UKIP, care el însuși s-a mutat și mai mult la dreapta în ultimul an și ceva. De fapt, în ceea ce privește scena politică britanică, efectele de până acum ale referendumului au fost mai degrabă opuse celor scontate de stânga liberală: UKIP e pe ducă, conservatorii mai scindați ca niciodată, iar Corbyn – cu toate greșelile lui tactice – e tot mai aproape de Downing Street.

Multe dintre dezbaterile cu potențial controversat pentru mișcările de stânga privesc problemele legate de identity politics. Tu cum te raportezi la ele?

Cred că orice om de stânga demn de-acest nume trebuie să susțină orice mișcare de emancipare, orice formă de rezistență la opresiune, orice luptă pentru drepturi egale. În cazul concret al României, sexismul și rasismul mi se pare cele mai grave și răspândite forme de opresiune. Când la fiecare 30 de secunde o femeie e victima violenței domestice, iar aproape 60% dintre romani tolereaza violenta domestica, e clar că avem enorm de lucru în direcția asta, a emancipării femeii. Când – într-o țară și-așa foarte săracă – un copil rom are o probabilitate de trei ori mai mare decât un copil non-rom să se nască în sărăcie, atunci e clar că avem enorm de lucru să combatem excluziunea socială a romilor. Însă miza pentru stânga socialistă, care o distinge de stânga mic-burgheză/liberală, e să coreleze toate aceste lupte împotriva tuturor acestor forme de opresiune și excluziune de lupta de clasă pentru un alt tip de societate, în care economia să servească nevoile oamenilor. Ca să iau ultima problemă, cum rezolvi problema sărăciei copiilor romilor (și toate celelalte forme de excluziune socială care vin cu ea)? Nu prin programe ONG-istice, ci prin politici socio-economice structurale care să privească dincolo de orizontul limitat al unui sistem bazat pe profit. În plus de asta, vorba lui Malcolm X, „nu poți avea capitalism fără rasism”: primul își menține dominația (și) prin diviziunile pe care cel din urmă le creează.

În România ai fondat platforma ”Mâna de Lucru” în legătură cu Comitetul pentru o Internațională a Muncitorilor (CWI). Vorbește-ne mai mult despre acest proiect.

Partidul Socialist din care fac parte în Anglia e membru al CWI – o internațională socialistă cu secțiuni și grupuri în 45 de țări, care se revendică de la ideile și metodele Internaționalei a Patra, înființată de Troțki ca alternativă la Internaționala a Treia controlată de Stalin.

Spre deosebire de celelalte organizații care își asumă această descendență, nu suntem o simplă federație de organizații naționale eclectice, ci funcționăm ca un partid mondial cu secțiuni naționale, cu o conducere unitară, aleasă în mod democratic, cu diferențe firești de la țară la țară în termeni de tactică și focus, însă cu un program, o strategie și o orientare fundamental consistente. Mâna de Lucru este grupul din România al CWI, despre care puteți citi mai multe pe site-ul nostru.

Pe scurt, credem că problemele grave cu care se confruntă omenirea azi își au rădăcina comună în capitalism, deci dacă vrem să scăpăm de ele, trebuie să scăpăm de capitalism. E un sistem irațional, măcinat de contradicții, care și-a epuizat rolul progresiv pe care l-a jucat în istorie. Acum ne ține în loc. Tehnologia și forțele de producție au ajuns deja într-un stadiu atât de avansat încât ar putea fi folosite pentru a satisface nevoile de bază ale tuturor oamenilor. Însă câta vreme se vor afla în mâinile unor elite, nu vor fi folosite în acest sens, ci în slujba profitului. Ca socialiști, ne dorim trecerea sub proprietate publică a acestor mijloace de producere și distribuire a resurselor. Însă nu am putea face asta în mod eficient fără să știm ce vor oamenii, ce nevoi au – de-asta naționalizarea în sine nu e de-ajuns, ci e nevoie de control democratic, de jos în sus. Fără democrație, proiectul socialist degenerează inevitabil în caricaturi grotești ca regimurile staliniste și neo-staliniste din veacul trecut. Vorba lui Wilhelm Liebknecht, unul dintre fondatorii social-democrației germane, „socialismul fără democrație e pseudo-socialism, iar democrația fără socialism e pseudo-democrație”. Dacă stalinismul a reprezentat pseudo-socialismul, atunci social-democrația de după moartea pionierilor ca Liebknecht și a fiului său Karl a ajuns să reprezinte pseudo-democrația, adică ce avem azi.

În același timp, nu credem că o astfel de depășire a capitalismului se poate face în locuri izolate, departe de societatea mainstream. Nici nu credem că elitele capitaliste o să se scoale într-o dimineață și o să-și dea seama că sistemul lor e nedrept și ineficient. Nicio clasă conducătoare nu și-a cedat vreodată puterea de bunăvoie. Puterea trebuie s-o luăm singuri, ca o clasă conștientă de sine și pentru sine. Iar pentru asta nu putem ocoli problema statului, pentru că dacă nu-l cucerești tu, te cucerește el pe tine. În acest sens, avem nevoie de un partid revoluționar, cu programul, strategia, tactica, orientarea și metodele necesare pentru preluarea puterii și transformarea societății. La construirea unui astfel de partid își propune Mâna de Lucru să participe.

Evident că toate astea sună mega-abstract și fantezist în contextul românesc de azi. De-aia nici n-o să vezi pe site ori în ziarul nostru Lupta apeluri la revoluție ori la abolirea imediată a capitalismului, pentru că e o prăpastie clară între nevoia obiectivă (și tot mai urgentă) de socialism și înțelegerea de către oameni a acestei nevoi. Or, datoria stângii socialiste e să construiască un pod peste această prăpastie. Acest pod e metoda tranzițională propusă de Troțki: o luptă vie și la firul ierbii pentru lucruri concrete care reflectă nevoile imediate și nivelul de conștiință politică al clasei lucrătoare, cuplată însă cu un efort permanent de-a le arăta oamenilor că acele lucruri fie nu pot fi obținute în capitalism (mai ales în contextul actual al unui capitalism tot mai strâmtorat, care sare dintr-o criză în alta), fie nu pot fi păstrate în capitalism, fiind luate înapoi de elite la prima ocazie. Prin această luptă cot la cot cu clasa lucrătoare și categoriile oprimate din societate, pe fondul problemelor materiale inevitabil create de capitalism, îi putem ajuta pe oameni să tragă singuri concluzia că avem nevoie de socialism și că e nevoie de noi toți în acest sens.

De aceea vrem să susținem și să ne implicăm, pe cât putem, în toate luptele care adresează problemele sociale și economice grave de la noi, și totodată în solidaritate cu lupte similare din alte țări. Cei care se văd într-un astfel de grup, cu astfel de idealuri, ne pot contacta oricând.

Ce părere ai despre principalul partid din România, PSD. Este el un partid socialist?

Nu numai că PSD nu este un partid socialist, dar nu e nici măcar un partid social-democrat. Nu numai că nu e un partid social-democrat de tip clasic, postbelic, care aspira la un capitalism cu față umană, dar nu e nici măcar un partid social-democrat de tip nou, neoliberalizat, care aspiră doar să managerieze capitalismul mai călduț decât o face dreapta. Nu, PSD este partidul capitalist prin excelență de la noi: nu doar principalul administrator al restaurației capitaliste de după 1989 (și ca durată de ani la guvernare, și ca număr de privatizări cheie care au distrus industria țării), ci și principalul vehicul politic al oligarhilor capitaliști domestici. Inclusiv măsurile sociale limitate, ca majorarea salariului minim, s-au luat în primul rând spre beneficiul patronilor, disperați că mai toată mâna de lucru ieftină s-a dus în străinătate, iar ei nu prea mai au pe cine să super-exploateze (de unde și presiune pentru importul de mână de lucru din afara Europei). Atacurile împotriva ajutoarelor sociale și retorica aferentă se înscriu clar în această direcție.

Pe deasupra, PSD e complet rupt de orice înseamnă feminism, anti-rasism, ecologism etc., la care până și social-democrația neoliberalizată din Vest aderă, cel puțin retoric. Nu, PSD este un partid populist de dreapta prin orice mai puțin nume și o afiliere internațională care nu știu cât o să mai dureze.

Vorbește-ne despre modul în care te raportezi la Demos. Vezi o posibilă colaborare cu ei?

Și eu, și tovarășii mei din Mâna de Lucru salutăm apariția Demos. E un semn al schimbărilor la nivel de conștiință pomenite la început. Au mai multe propuneri interesante și oameni de calitate, și ne menținem dorința de a colabora cu ei acolo unde există sau poate exista o bază principială comună. Însă reformismul lor e destul de limitat relativ la o țară periferică precum România și într-un context internațional dificil, în care o nouă criză financiară deja se prefigurează la orizont. Cu alte cuvinte, agenda lor reformistă – în scenariul ipotetic în care Demos ar ajunge la guvernare – ar fi și mai rapid înfrântă decât în cazul Greciei. Mai sunt și alte diferențe fundamentale: orientarea lor spre clasa lucrătoare nu e clar articulată, iar viziunea lor europenistă mi se pare periculos de naivă, cu iluzii în Europa socială demne de altă epocă.

Grupul nostru și eu personal am avut discuții interesante cu ei, și pe viu, și în scris, despre aceste diferențe, pe care le-am elaborat în analiza noastră a programului lor. Ei cred că un program mai radical i-ar aliena pe oameni, că nu ar fi realist pentru contextul românesc. Un program radical purist, ultra-stângist, da, e nerealist și steril, în orice context. Însă la fel e și un program reformist care ignoră caracterul de clasă al capitalismului, criza sistemică prin care trece și spațiul limitat pentru concesii pe care această criză îl presupune, dar și – repet – statutul periferic al României, care îngustează și mai mult acel spațiu de manevră. Singurul program realist e unul de tip tranzițional, definit pe scurt mai devreme, care să cupleze nevoile concrete, imediate ale oamenilor cu nevoia mai generală și mai abstractă de schimbare sistemică – pe scurt, un program care să lupte realist pentru o altă realitate…

Postări asemănătoare


One Comment

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat